Julio Cortazar

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.89 Mb.
səhifə4/42
tarix25.01.2019
ölçüsü1.89 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   42

— Lumina aceasta e întocmai ca dumneavoastră, ceva care vine şi se duce, care se mişcă neîncetat.

— Ca umbra lui Horaciozise Maga – îi creşte şi i se micşorează nasul, ceva extraordinar.

— Babs e păstoriţa umbrelor – spuse Gregorovius – Modelând argila, umbrele acestea concrete… Aici totul respiră, se restabileşte o legătură pierdută; mai e şi muzica, vodca, prietenia… Umbrele astea pe cornişă; încăperea are plămâni, ceva care palpită. într-adevăr, electricitatea-i eleatică, ne-a încremenit umbrele. Acum aparţin mobilelor şi chipurilor. Dar aici, în schimb… Uitaţi-vă la mulura de colo, respiraţia umfcrei sale, voluta care urcă şi coboară. Omul trăia pe atunci într-o noapte blândă, permeabilă, într-un dialog neîntrerupt Spaimele, ce lux pentru imaginaţie…!

Îşi împreună mâinile, depărtând uşor degetele mari: pe perete un câine începu să-şi caşte gura şi să mişte din urechi. Maga râdea Atunci Gregorovius o întrebă cum era Montevideo, câinele pieri brusc, el nefiind prea sigur că ea era din Uruguay; Lester Young şi Kansas City Six. Şt!… (Ronald cu degetul la gură).

— Mie îmi sună ciudat Uruguay. Montevideo trebuie să fie plin de turle, de clopote turnate după bătălii. Să nu-mi spuneţi că în Montevideo nu există şopârle uriaşe pe malul fluviului.

— De bună seamă – spuse Maga —. în locuri care se vizitează luând autobuzul spre Pocitos.

— Şi lumea îl cunoaşte bine pe Lautreamont, la Montevideo? *

— Lautreamont? – întrebă Maga

Gregorovius oftă şi mai bău nişte vodcă. Lester Young, saxofon tenor, Dickie Wells, trombon, Joe Bushkin, pian, Bill Coleman, trompetă, John Simmons, contrabas, Jo Jones, baterie. Four O'Clock Drag. Da, şopârle uriaşe, tromboane pe malul fluviului, blues-mi târându-se, probabil drag însemna şopârlă a timpului, târât nesfârşit de la patru dimineaţa. Sau ceva cu totul diferit „Ah, Lautrăamont”, făcea Maga aducându-şi brusc aminte. „Da, cred că foarte mulţi îl cunosc.”

— Era uruguayan, deşi nu s-ar fi zis. /Sfy. 3gr… f,-: j Ui-

— Nu s-ar fi zis – spuse Maga, reabilitându-se.

— în realitate, Lautre”amont… Dar se supără Ronald, l-a pus acum pe unul din idolii lui. Ar trebui să tăcem, e mare păcat Să vorbim foarte încet, povestiţi-mi despre Montevideo.

— Ah, merde alors – zise Etienne uitându-se furios la ei. Vibrafonul tatona aerul, iniţiind scări echivoce, lăsând o treaptă neatinsă, apoi sărea peste cinci dintr-o dată şi reapărea în înalt, Lionel Hampton legăna Save it pretty mamrna, se avânta şi cădea rostogolindu-se printre cioburi de sticlă, se învârtea pe vârful unui picior, constelaţii instantanee, cinci stele, trei stele, zece stele, le atingea treptat cu vârful pantofului, se dădea în hamac cu o umbreluţă japoneză rotindu-i-se vertiginos în mână, şi întreaga orchestră năvăli în căderea finală, o trompetă răsună aspru, pământul, învârtire în jos, acrobatul alunecând, finibus, s-a sfârşit Gregorovius auzea un murmur Montevideo venind dinspre Maga şi poate avea să afle în sfârşit mai multe despre ea, despre copilăria ei, dacă se numea într-adevăr Lucia precum Mimf, ajunsese cu vodca la acel moment în care noaptea începe să devină mărinimoasă, totul îi făgăduia credinţă şi speranţă, Guy Monod îşi îndoise picioarele şi acum pantofii lui greoi nu i se mai înfigeau lui Gregorovius în noadă, Maga se sprijinea puţin de el, simţea uşor căldura trupului ei, fiecare mişcare pe care-o făcea vorbind sau urmărind muzica. Cu ochii întredeschişi Gregorovius reuşea să desluşească ungherul unde Ronald şi Wong alegeau şi puneau discurile. Oliveira şi Babs stând pe jos, cu spatele pe o blană de eschimos bătută în cuie pe perete, Horacio legănându-se în cadenţă învăluit de fum de ţigară, Babs cufundată în vodcă cu gândul la cluria neplătită şi la nişte vopsele care nu rezistau la trei sute de grade, la un albastru care se crăpa în romburi portocalii, ceva insuportabil. Prin fum buzele lui Oliveira se mişcau în linişte, vorbea îngândurat cu cineva din spate, şi asta-l făcea pe Gregorovius să se înfioare pe nesimţite, nu ştia de ce, poate fiindcă părelnica absenţă a lui Horacio era o farsă, i-o lăsa pe Maga să se joace cu ea un scurt răstimp, dar el stătea mai departe acolo, mişcându-şi buzele în linişte, vorbind cu Maga prin fum şi jazz, râzând în sinea lui de atâta Lautr^amaot şi de atâta Montevideo.

—l36)


JLUI GREOGOROVIUS îi plăcuseră întotdeauna întâlnirile de la Club, pentru că de fapt acesta nu era deloc un club şi astfel răspundea conceptului său cel mai înalt în această materie. Ii plăcea de Ronald datorită anarhiei lui, datorită lui Babs, datorită modului în care se omorau cu minuţiozitate fără să le pese de nimic, dedicându-se lecturii din Carson McCullers, Miller, Raymond Queneau, jazului ca un modest exerciţiu de eliberare, recunoaşterii pe faţă că amândoi ajunseseră nişte rataţi în privinţa artei. îi plăcea de Horacio Oliveira, cu care avea un fel de relaţie de hărţuire, adică pe Gregorovius îl exaspera prezenţa lui Oliveira chiar din clipa când îl întâlnea, după ce-l căutase cu stăruinţă dar tară să i-o mărturisească, iar pe Horacio îl amuzau misterele ieftine în care Gregorovius îşi învăluia obârşia şi modul de viaţă, îl distra faptul că Gregorovius era îndrăgostit de Maga crezând că el nu ştia, şi amândoi se acceptau şi totodată se respingeau, într-un fel de luptă cu tauri corp la corp care la urma urmelor era unul din numeroasele exerciţii ce justificau întâlnrrile de la Club. Se jucau îndelung făcând pe inteligenţii, organizând serii de aluzii spre disperarea Magăi şi furia lui Babs, le era de-ajuns să pomenească în treacăt orice, ca acum când Gregorovius credea că într-adevăr între el şi Horacio era un fel de hărţuire fără iluzii, şi imediat ce unul din ei cita câinele cerului, Ifled Him etc. şi în timp ce Maga îi privea cu o deznădejde umilă celălalt şi apuca să recite voie tan alto, tan alto que a la caza le di alcance şi sfârşeau râzând de ei înşişi, dar era prea târziu, căci lui Horacio îi făcea silă exhibiţionismul memoriei asociative, şi Gregorovius se simţea vizat de sila aceea pe care o ajuta să renască, şi între ei doi se stabilea ceva asemănător unui resentiment de complici, iar după două minute o luau de la capăt, asta presupunând, între altele, întâlninle de la Club

— Rareori am băut aici o vodcă atât de proastă – zise Gregorovius umplându-şi paharul – Lucia, eraţi pe punctul să-mi povestiţi copilăria dumneavoastră. Nu mi-ar fi greu să vă imaginez pe malul fluviului, cu codiţe şi bujori în obraji, precum compatrioţii mei din Transilvania, înainte de a începe să deveniţi palidă din pricina acestei nenorocite clime luteţiene.

— Luteţiene? – întrebă Maga.

Gregorovius oftă Se porni să-i explice şi Maga îl asculta cu umilinţă băgând la cap, ceea ce făcea mereu cu mare stăruinţă până când neatenţia venea s-o salveze. Ronald pusese acum un disc vechi cu Hawkins şi Maga părea înciudată din pricina explicaţiilor acelea care n-o lăsau să asculte muzica şi nu erau aşa cum se aştepta ea veşnic să fie o explicaţie, o înfiorare pe piele, o necesitate de a respira adânc cum trebuia să respire Hawkins înainte de a relua melodia şi cum respira ea însăşi uneori când Horacio binevoia să-i explice vreun vers neclar, sponndu-i acea neclaritate fabuloasă unde acum, dacă el ar fi stat să-i explice chestia cu luteţiemi în locul lui Gregorovius, totul s-ar fi contopit într-o singură fericire, muzica lui Hawkins, luteţiemi, lumina luminărilor verzi, înfiorarea, răsuflarea adâncă ce era singura-i certitudine de netăgăduit, ceva ce putea fi asemuit numai cu Rocamadour sau cu gura lui Horacio sau uneori cu un adagio de Mozart care aproape nu se mai putea asculta, discul era atât de uzat

— Nu fiţi aşa – zise smerit Gregorovius – Tot ce voiam e să vă înţeleg puţin mai bine viaţa, adică ceea ce sunteţi dumneavoastră, având atâtea faţete

— Viaţa mea – spuse Maga – N-aş povesti-o nici beată. Şi n-o să mă înţelegeţi mai bine dacă vă povestesc copilăria mea, bunăoară. De altfel n-am avut copilărie.

— Nici eu. în Herţegovina.

— Eu la Montevideo. Să vă spun ceva, uneori mă visez la şcoala primară, e atât de groaznic că mă trezesc ţipând. Şi vârsta de cincisprezece ani, nu ştiu dacă dumneavoastră aţi avut vreodată cincisprezece ani.

— Cred că da – spuse Gregorovius nesigur.

— Eu am avut, într-o casă cu curte interioară şi glastre unde tata bea mate şi citea reviste dezgustătoare. Tatăl dumneavoastră vă apare din când în când? Vreau să zic fantoma lui. w, î*î-

— Nu, de fapt mai curând mama – zise Gregorovius – Cea din Glasgow, mai ales. Mama mea din Glasgow revine uneori, dar nu-i o fantomă; o amintire prea ştearsă, doar atât. Scapi de ea cu Alka Seltzer, e uşor. Dar dumneavoastră…?

— Nu ştiu – spuse Maga, nerăbdătoare – E muzica aceasta, luminările verzi, Horacio acolo în colţ, ca un indian. De ce trebuie să vă povestesc cum revine fantoma tatei? Dar acum câteva zile stăteam acasă aşteptându-l pe Horacio, se lăsase deja întunericul, eu eram aşezată lângă pat şi afară ploua, cam aşa ca în discul ăsta. Da, era cam la fel, priveam patul aşteptându-l pe Horacio, nu ştiu cum se sucise plapuma, şi dintr-o dată l-am văzut pe tata culcat pe spate şi cu faţa acoperită ca întotdeauna când se îmbăta şi se ducea să se culce. I se vedeau picioarele, forma mâinii pe piept Am simţit că mi se făcea părul măciucă, voiam să strig, în sfârşit, ceea ce simţi când ţi-e frică, poate v-a fost şi dumneavoastră vreodată… Voiam să fug afară, uşa de la ieşire era atât de departe, în capătul a nu mai ştiu câte coridoare, uşa părea tot mai departe şi vedeam cum urcă şi coboară plapuma roz, se auzea sforăitul tatei, dintr-o clipă într-alta avea să-şi scoată la vedere o mână, ochii, apoi nasul ca un cârlig, nu, n-are rost să vă povestesc toate astea, până la urmă am urlat atâta că a venit vecina de jos şi mi-a dat nişte ceai, iar apoi Horacio m-a făcut isterică.

Gregorovius îi mângâie pletele şi Maga îşi lăsă capul în jos. „Gata”, se gândi Oliveira, renunţând să mai urmărească acrobaţiile lui Dizzy Gillespie fără plasă la trapezul cel mai înalt, „gata, trebuia să se întâmple aşa. E nebun după fata asta şi i-o mărturiseşte pe faţă. Cum se mai repetă jocurile! Mergem pe drumuri mai mult decât bătătorite, învăţăm ca proştii nişte roluri vechi cunoscute. Dar sunt chiar eu cel care-i mângâi părul, şi ea îmi tot povesteşte întâmplări din Râo de la Plata, şi ne e milă de ea, trebuie s-o ducem acasă, cu toţii suntem cam afumaţi, s-o culcăm încet alintând-o, să-i scoatem hainele, încetişor, încetişor cu fiecare nasture, fiecare fermoar, şi ea nu vrea, ba vrea, ba nu vrea, se îndreaptă, îşi acoperă faţa, plânge, ne îmbrăţişează parcă propunându-ne ceva sublim, ne ajută să-i scoatem slipul, îşi aruncă un pantof cu o lovitură de picior ce ni se pare ca un protest şi ne excită împingându-ne să dăm ultimul asalt, ah, ce josnic, ce josnic. O să fiu nevoit să-ţi crap capul, Ossip Gregorovius, sărmanul meu prieten. Fără chef, fără regrete, aşa cum suflă acum în instrument Dizzy, fără regrete, fără chef, atât de absolut fără chef, aşa cum suflă acum în instrument Dizzy.”

— Ce chestie scârboasă – zise Oliveira – Termină cu porcăria aia Nu mai dau pe la Club dacă aici trebuie să-l ascult pe maimuţoiul ăsta savant

— Domnului nu-i place bop-ul – zise Ronald, sarcastic – Aşteaptă un moment, o să-ţi punem imediat ceva cu Paul Whiteman.

— Soluţie de compromis – spuse Etienne – Toate părerile coincid: s-o ascultăm pe Bessie Smith, Ronald iubitule, porumbelul în cuşca de bronz.

Ronald şi Babs izbucniră în râs, nu era prea clar de ce, şi Ronald căută în mormanul de discuri vechi. Acum scârţâia îngrozitor, ceva începu să se mişte în străfunduri ca nişte straturi de vată între voce şi urechi, Bessie cântând cu faţa bandajată, vârâtă într-un coş de rufe murdare, şi vocea ieşea tot mai înăbuşită, lipindu-se de rufe ieşea şi striga fără mânie şi fără implorare, / wanna be somebody's baby doll, se retrăgea în aşteptare, o voce de colţ de stradă şi de casă plină de bunicuţe, to be somebody'si baby doll, mai fierbinte şi gâfâitoare, suflând din greu / wanna be somebody'sbaby doll…

Arzându-şi gura cu o sorbitură zdravănă de vodcă, Oliveira îşi trecu braţul peste umerii lui Babs şi se rezemă de trupul ei confortabil. „Mijlocitorii”, se gândi, cufundându-se alene în fumul de tutun. Vocea lui Bessie se subţia către sfârşitul discului, acum Ronald avea să pună pe partea cealaltă placa de bachelită (dacă era de bachelită) şi din bucata aceea de material uzat va renaşte încă o dată Empty Bed Blues, o noapte din anii douăzeci în vreun colţ al Statelor Unite. Ronald închisese ochii, mâinile puse pe genunchi marcau abia simţit ritmul. Wong şi Etienne închiseră şi ei ochii, încăperea era aproape în beznă şi se auzea acul scârţâind pe discul vechi, lui Oliveira îi venea greu să creadă că toate astea se întâmplau cu adevărat De ce acolo, de ce Clubul, ceremoniile astea stupide, de ce bluesul acela suna astfel când îl cânta Bessie? „Mijlocitorii”, se gândi iar, legănându-se împreună cu Babs care era beată-criţă şi plângea în linişte ascultând-o pe Bessie, înfiorându-se în ritm sau în contratimp, suspinând înlăuntrul său ca să nu piardă nimic din bluesuri stând în patul pustiu, mâine dimineaţă, pantofii care iau apă, chiria neplătită, frica de bătrâneţe, reflex cenuşiu al zorilor în oglinda de la picioarele patului, bluesurile, acel cafard nesfârşit al vieţii. „Mijlocitorii, un miraj arătându-ne de fapt alt miraj întocmai ca sfinţii zugrăviţi care arată cerul cu degetul. Nu se poate să existe aşa ceva, nu se poate să stăm cu adevărat aici, iar eu să fiu cineva numit Horacio. Fantoma aceea de colo, vocea unei negrese moarte acum douăzeci de ani într-un accident de maşină: verigi într-un lanţ inexistent, cum de stăm noi aici, cum de ne-am adunat în noaptea asta dacă nu prin mijlocirea unui simplu joc de iluzii, de reguli acceptate şi consfinţite, de joc de cărţi în mâinile unui crupier inimaginabil…”

— Nu plânge – îi spuse Oliveira lui Babs, vorbindu-i la ureche – Nu plânge, Babs, nimic din toate astea nu-i adevărat.

— Oh, ba da, oh, zău că-i adevărat – zise Babs, suflându-şi nasul. Oh, zău că-i adevărat. *

— Poate – spuse Oliveira, sărufând-o pe obraz – dar nu acesta-i adevărul.

— Ca umbrele astea – zise Babs înghiţindu-şi lacrimile şi dând din mână – şi te întristezi, Horacio, pentru că totul e atât de frumos.

Dar toate acestea, cântecul lui Bessie, gânguritul lui Coleman Hawkins, nu erau oare iluzii, şi nu însemnau ceva încă şi mai rău, iluzia altor iluzii, un lanţ vertiginos aruncat în urmă, spre o maimuţă privindu-se în apă în cea dintâi zi a lumii? însă Babs plângea, Babs spusese: „Oh, ba da, oh, zău că-i adevărat”, şi Oliveira, puţin ameţit şi el, simţea acum că adevărul era acesta, şi anume că Bessie şi Hawkins erau iluzii, fiindcă numai iluziile erau în stare să-i mişte pe cei credincioşi lor, iluziile şi nu adevărurile. Şi mai era ceva, mai era mijlocirea, accesul prin iluzii la un alt plan, la o zonă inimaginabilă la care zadarnic te-ai fi gândit căci orice gând s-ar fi destrămat de cum ar fi încercat să se înfiripe. Un şuvoi de fum îl ducea de mână, îl purta spre coborâre, dacă era într-adevăr o coborâre, îi arăta un centru, dacă era într-adevăr un centru, îl făcea să simtă în stomac, unde vodca fierbea încetişor cristale şi bulbuci, ceva pe care odată o altă iluzie răpitor de frumoasă şi disperată o numise nemurire, închizând ochii reuşi să-şi spună că dacă un biet ritual era în stare să-i deplaseze astfel centrul pentru a-i arăta mai limpede alt centru, împins spre un centru totuşi de neconceput, poate că nu era încă totul pierdut şi vreodată, în alte împrejurări, după alte încercări, accesul ar fi posibil. Dar acces la ce, pentru ce? Era prea beat ca să stabilească măcar o ipoteză de lucru, să-şi facă o idee despre posibila rută. Nu era însă destul de beat pentru a nu se mai gândi fără încetare, şi-i era de-ajuns acest gând amărât ca să simtă că-l îndepărta tot mai mult de ceva prea îndepărtat, prea valoros spre a fi arătat prin negura aceea cu greu prielnică, negura vodcă, negura Maga, negura Bessie Smith. începu să vadă inele verzi ce se învârteau vertiginos, deschise ochii. De obicei după discuri îi venea să vomite.

—l06)


ÎNVĂLUIT ÎN FUM RONALD punea disc după disc aproape fără să-i pese de preferinţele celorlalţi, şi din când în când Babs se ridica de pe jos şi începea şi ea să caute în vrafurile de discuri vechi cu turaţia 78, alegea cinci sau şase şi le lăsa pe masă la îndemâna lui Ronald care se apleca puţin şi o mângâia, iar Babs se răsucea râzând şi i se aşeza pe genunchi, doar pentru o clipă fiindcă Ronald voia să stea liniştit ca s-asculte Don't play me cheap. Satchmo cânta

Don 't you play me cheap Because I look so meek şi Babs se răsucea pe genunchii lui Ronald, excitată de maniera de a cânta a lui Satchmo – tema era destul de banală pentru a-şi îngădui libertăţi pe care Ronald nu î le-ar fi tolerat când Satchmo cânta Yellow Dog Blues – şi de faptul că în răsuflarea cu care Ronald îi învăluia ceafa era un amestec de vodcă şi sauerkraut care o înfiora teribil. Din înaltul postului său de observaţie, într-un fel de admirabilă piramidă de fum şi muzică şi vodcă şi sauerkraut şi mâini ale lui Ronald permiţându-şi excursii şi contramarşun, Babs binevoia să se uite în jos printre pleoapele întredeschise şi-l vedea pe Oliveira pe duşumea, cu spatele rezemat de peretele acoperit cu blana de eschimos, fumând şi deja beat criţă, cu o mutră sud-americană înciudată şi amară, gura zâmbind la răstimpuri între două fumuri trase în piept, buzele lui Oliveira la care Babs râvnise odinioară (nu şi acum) abia se rotunjeau în timp ce restul feţei părea inexpresiv şi absent Oricât de mult î-ar plăcea jazul, Oliveira n-ar intra niciodată în joc aşa ca Ronald, pentru el ar fi bun sau rău, hot sau cool, alb sau negru, vechi sau modern, Chicago sau New Orleans, niciodată jazul, niciodată toate acestea care acum erau Satchmo, Ronald şi Babs, Baby don't you play me cheap because I look so meek, şi|! apoi înflăcărarea trompetei, falusul galben spmtecând aerul şi tremurând de plăcere cui înaintări şi reveniri, iar spre final trei note ascendente, lupnotizând ca de aur pur, oj pauză perfectă în care tot acel swing de pe lume palpita într-o secundă intolerabilă, şil apoi ejacularea unui sunet supraacut aâunecând şi căzând ca un foc de artificii înj noaptea sexuală, mâna lui Ronald mângund gâtul lui Babs şi hârâitul acului pe cî discul continua să se învârtească şi acea linişte care exista în orice muzică adevăraţi se desprindea alene de pe pereţi, ieşea de sub divan, se desfăcea ca nişte buze sau ca nişte boboci de floare.

— fa alors – spuse Etienne.

— Da, marea epocă a lui Armstrong – zise Ronald, cercetând vraful de discuri pe care le alesese Babs – Ca perioada gigantismului la Picasso, dacă vrei. Acum au ajuns amândoi într-un hal… Şi când te gândeşti că medicii inventează cure de întinerire… Or să ne mai plictisească încă douăzeci de ani, ai să vezi.

— Nu pe noi – zise Etienne – Noi le-am tras un glonţ la momentul potrivit, şi deie Domnul să primesc şi eu unul când îmi vine ceasul.

— Ceasul potrivit, nu ceri mai nimic, băiatule – spuse Oliveira căscând – Dai e sigur că le-am dat lovitura de graţie. Cu un trandafir în loc de glonţ, ca să spunem a sa Ceea ce urmează e obişnuinţă şi hârtie-carbon, şi când te gândeşti că Armstrong s-a dus acum pentru prima oară la Buenos Aires, nu-ţi poţi închipui câte mii de cretini s-au mai strâns, convinşi că stăteau şi ascultau ceva de pe lumea cealaltă, iar Satchmo îi dădea zor cu trucurile mai ceva ca un boxer bătrân, ferindu-se într-o parte, obosit şi plafonat şi fără să-i pese nici cât negru sub unghie de ceea ce făcea, rutină în toată regula, în vreme ce unii prieteni pe care-i stimez, şi care cu douăzeci de ani în urmă îşi astupau urechile dacă le puneai Mohogany Hali Stomp, plătesc acum o groază de bani pe un fotoliu de orchestră ca să-i asculte pe tipii ăştia terminaţi. E drept că ţara mea e ş^i ea la pământ, trebuie s-o spunem cu toată dragostea.

— Începând cu tine – zise Perico din spatele unui dicţionar – Ai venit aici urmând pilda tuturor compatrioţilor tăi care o întindeau la Paris ca să-şi facă educaţia sentimentală. Măcar în Spania chestia asta se învaţă la bordel şi la coride, ce naiba.

— Şi citind-o pe contesa de Pardo Bazân – zise Oliveira, căscând iar —. De altfel ai destulă dreptate, băiatule. Eu ar fi trebuit de fapt să stau şi să joc cărţi cu Traveler. E drept că nu-l cunoşti. N-ai habar de nimic din toate astea. La ce bun să mai vorbim?

—l15)

Ieşi


DIN COLŢUL UNDE se vârâse, puse un picior într-un punct al duşumelei după ce l-a cercetat de parc-ar fi trebuit să aleagă locul exact ca să-şi pună piciorul, apoi pe celălalt cu aceeaşi grijă, şi la doi metri de Ronald şi de Babs începu să se aplece până rămase aşezat impecabil pe jos.

— Plouă – zise Wong, arătând cu degetul lucarna mansardei.

Risipind norul de fum cu o mână domoală, Oliveira îl contemplă pe Wong din înălţimea unei mulţumiri prietenoase.

— Bine măcar că cineva se hotărăşte să se aşeze la nivelul mării, pretutindeni se văd numai pantofi şi genunchi. Unde ţi-e paharul, măi?

— Pe aici pe undeva – zise Wong.

Până la urmă se dovedi că paharul era plin şi era chiar alături Se puseră pe băut ca nişte cunoscători, şi Ronald îi procopsi cu un John Coltrane care-l făcu pe Penco să pufnească. Iar apoi cu un Sidney Bechet epoca Paris mereng, luând parcă puţin peste picior fixaţiile hispanice.

— E adevărat că scrieţi o carte despre tortură?

— Oh, nu chiar – zise Wong. – 'S,i:-i*

— Atunci despre ce?

— în China exista un concept diferit despre artă.

— Ştiu, l-am citit cu toţii pe chinezul Mirabeau. E adevărat că aveţi fotografii cu tortură, făcute la Pekin prin o mie nouă sute douăzeci sau cam aşa ceva?

st – Oh, nu – spuse Wong, zâmbind – sunt foarte şterse, nu merită să vi le arăt

— E adevărat că o purtaţi întotdeauna în portofel pe cea mai groaznică?

t – Oh, nu – zise Wong. » —

— Şi că aţi arătat-o unor femei într-o cafenea? j -^ j-ţ

— Au stăruit atâta – zise Wong – Partea proastă e că n-au înţeles nimic, ia – Să vedem – spuse Oliveira, întinzând mâna.



Wong se apucă să-i privească mâna, zâmbind. Oliveira era prea beat ca să mai insiste. Mai bău nişte vodcă şi-şi schimbă poziţia. îi puseră în mână o foaie de hârtie împăturită în patru. în loc de Wong se vedea un zâmbet de pisică de Cheshire şi un fel de reverenţă prin fum. Stâlpul măsura cam doi metri, dar erau opt stâlpi, numai atât că era de fapt unul şi acelaşi stâlp repetat de opt ori în patru serii de câte două fotografii fiecare, ce se priveau de la stânga la dreapta şi de sus în jos, stâlpul era exact acelaşi în pofida uşoarelor deosebiri de încadrare, ceea ce se tot schimba era condamnatul legat de stâlp, chipurile celor care asistau (în stânga era o femeie) şi poziţia călăului, mereu înclinat puţin spre stânga din amabilitate faţă de fotograf, vreun etnolog amencan sau danez cu mână sigură dar cu un Kodak de prin anii douăzeci, instantanee destul de proaste, aşa încât cu excepţia celei de a doua poze, când soarta cuţitelor hotărâse urechea dreaptă, iar restul trupului gol se vedea cu limpezime desăvârşită, celelalte fotografii, fie pentru că sângele acoperea corpul, fie din pricina proastei calităţi a filmului sau a developării, erau destul de dezamăgitoare mai ales începând de la a patra, unde condamnatul nu era decât o masă bătând în negru din care ieşea în evidenţă gura deschisă şi un braţ foarte alb, ultimele trei fotografii erau practic identice în afară de atitudinea călăului, în cea de a şasea ghemuit lângă cutia cu cuţite, scoţând unul la întârnplare (dar cu siguranţă trişa, căci dacă începeau cu cele care tăiau cel mai adânc…), şi uitându-se cu luare-aminte să se poată dumiri dacă cel torturat mai era în viaţă deoarece un picior aluneca în afară în ciuda frânghiilor strânse, iar capul era dat pe spate, cu gura veşnic deschisă, pe jos amabilitatea chinezească îngrămădise de bună seamă rumeguş din belşug fiindcă balta nu se lăţea, făcea un oval aproape perfect în jurul stâlpului. „A şaptea e cea critică” glasul lui Wong venea de foarte departe, de dincolo de vodcă şi fum, trebuia să te uiţi cu atenţie căci sângele şiroia din cele două medalioane ale ţâţelor retezate adânc (fotografiile a doua şi a treia), dar în a şaptea ieşise clar cuţitul decisiv pentru că forma coapselor uşor întredeschise părea să se schimbe, şi dacă-ţi apropiai îndeajuns fotografia de faţă se vedea j că schimbarea nu era a coapselor ci a regiunii inghinale, în locul petei împâchte din prima fotografie era ceva ca o gaură şiroindă, un fel de sex de fetiţă violată de unde j sângele ţâşnea în şuvoaie ce curgeau pe coapse. Şi dacă Wong o dispreţuia pe cea de a opta avea probabil dreptate întrucât condamnatul nu mai putea fi în viaţă, nimeni nu-şi lasă capul să cadă în felul acesta pe o parte. „După informaţiile mele operaţia completă j dura o oră şi jumătate”, remarcă ceremonios Wong. Foaia de hârtie a fost îndoită în patru, I un portofel de piele neagră se deschise ca un pui de caiman ca s-o înghită în atmosfera! încărcată de fum. „Bineînţeles, Pekinul nu mai e cel dinainte. îmi pare rău că v-am arătaţi ceva destul de primitiv, dar alte documente nu pot fi purtate în buzunar, e nevoie dej explicaţii, de iniţiere…” Glasul răzbătea de atât de departe că părea o prelungire a| imaginilor, un comentariu de erudit ceremonios. Pe deasupra sau pe dedesubt Big Bil fer

Broonzy începu să psalmodieze See, see, rider, ca întotdeauna se părea că toate converg, pornind de la dimensiuni inconciliabile, un collage grotesc ce se cuvenea îmbinat cu vodcă şi categorii kantiene, aceste tranchilizante împotriva oricărei coagulări prea bruşte a realităţii. Sau, ca mai întotdeauna, trebuia să închizi ochii şi să te întorci înapoi, la lumea ca de vată a unei nopţi alese cu luare-aminte din evantaiul cărţilor de joc. See, see, rider, cânta Big Bill, alt mort, see what you have done.



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   42
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə