Julio Cortazar

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.89 Mb.
səhifə3/42
tarix25.01.2019
ölçüsü1.89 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   42

Maga încercase inocent să facă literatură, să rămână lângă fereastră disimulând că se uită în stradă pe când Oliveira verifica cremona de la uşă. Trebuie să fi avut un scenariu dinainte gândit în legătură cu poveştile astea, sau poate i se întâmplau mereu în acelaşi fel, mai întâi îşi lăsa poşeta pe masă, îşi căuta ţigările, privea în stradă, fuma trăgând adânc în piept, lansa vreun comentariu despre tapet, aştepta, bineînţeles că aştepta, făcea toate gesturile necesare pentru a-i da bărbatului rolul cel mai bun, pentru a-i lăsa tot timpul iniţiativa. La un moment dat izbucniseră în râs, era prea caraghios. Aruncată într-un colţ, plapuma galbenă rămase ca un manechin diform sprijinit de perete.



Se obişnuiră să compare plăpumile, uşile, lămpile, perdelele; camerele din hotelurile din cinquieme arrondissement erau mai bune decât cele din sixieme după gustul lor, în septieme n-aveau noroc, veşnic se întâmpla ceva, lovituri în încăperea de alături sau ţevile făceau un zgomot lugubru, pe atunci Oliveira îi povestise Magăi istoria lui Troppmann, Maga asculta lipită de el, ar trebui să citească nuvela lui Turgheniev, de necrezut câte ar mai trebui să citească în aceşti doi ani (nu se ştia de ce erau doi), într-o zi a fost Petiot, altă dată Weidmann, apoi Christie, până la urmă hotelul îi făcea mereu să aibă chef să vorbească de crime, dar pe Maga o invada totodată un val de gravitate, întreba cu ochii ţintă în tavan dacă pictura sieneză era atât de extraordinară cum susţinea Elienne, dacă n-ar trebui să economisească nişte bani ca să-şi cumpere un pick-up şi lucrările lui Hugo Wolf, din care fredona uneori oprindu-se la jumătate, uitucă şi furioasă. Lui Oliveira îi plăcea să facă dragoste cu Maga pentru că nimic nu putea fi mai important pentru ea şi în acelaşi timp, într-un fel greu de înţeles, era parcă mai prejos decât plăcerea ei, o atingea un moment şi de asta se agăţa cu disperare şi încerca s-o prelungească, era ca o trezire şi aflare a adevăratului său nume, şi apoi cădea iar într-o zonă oarecum crepusculară ce-l încânta pe Oliveira care se temea de perfecţiune, însă Maga suferea de-a binelea când revenea la amintirile ei şi la tot ce avea nevoie să gândească din străfundurile fiinţei şi n-o putea face, atunci trebuia s-o sărute profund, s-o stârnească la noi jocuri, iar ea, împăcată, devenea puternică sub el şi-l lua în stăpânire, i se dăruia ca un animal frenetic, cu ochii duşi şi mâinile răsucite, mitică şi cumplită ca o statuie rostogolindu-se de pe un munte, smulgând timpul cu unghiile, printre sughiţuri şi un şuierat plângător ce dura o veşnicie. într-o noapte şi-a înfipt dinţii în el, l-a muşcat de umăr până i-a dat sângele fiindcă el se lăsa într-o parte, puţin pierdut deja, şi atunci se înfiripă între ei o înţelegere confuză fără cuvinte, Oliveira simţi ca şi cum Maga aştepta de la el moartea, ceva în fiinţa ei care nu era eul său treaz, o formă obscură cerând distrugerea, lenta spintecare cu cuţitul în spate ce stinge stelele nopţii şi redă spaţiul întrebărilor şi terorii. A fost singura dată când, descumpănit ca un matador fabulos pentru care a ucide înseamnă a reda taurul mării şi marea cerului, o maltrata pe Maga de-a lungul unei nopţi nesfârşite despre care nu mai prea vorbiră apoi, o făcu Pasiphae, o întoarse şi o pătrunse ca pe un adolescent, o cercetă şi-i impuse servituţile celei mai amărâte târfe, o preaslăvi ca pe o constelaţie, o ţinu în braţe mirosind a sânge, îi dădu să-i bea sămânţa ce năpădeşte gura ca o provocare către Logos, i-a supt umbra pântecelui şi a crupei atingându-i apoi chipul pentru a i-l unge cu propna-i esenţă în acest ultim act de cunoaştere pe care numai bărbatul î! poate dărui femeii, o înnebuni cu pielea şi părul şi saliva şi scâncetele lui, o goli până la cea de pe urmă picătură din forţa-i inagiufică, o trânti pe pernă şi pe cearşaf simţind-o cum plângp de fericire lipită de faţa lui pe care o nouă ţigară o reda nopţii din cameră şi din hote!

te

Mai târziu pe Oliveira îl frământă gâhdul ca ea să nu se considere copleşită, ca jocurile să nu tindă mereu spre sacrificiu îi era îndeosebi teamă de forma cea mai subtilă de recunoştinţă care devine dragoste de câine; nu dorea ca libertatea, singurul veşmânt care-i venea bine Magăi, să se risipească într-o feminitate zeloasă. Se linişti fiindcă întoarcerea Magăi în lumea cafelei negre şi a mersului la baie a fost marcată de revenirea celei mai cumplite confuzii. Chinuită până la capăt în noaptea aceea, expusă unei porozităţi a spaţiului ce palpită şi se împrăştie, părea că primele lui cuvinte de pe partea aceasta a existenţei aveau s-o lovească întocmai ca nişte bice, şi totuşi întoarcerea ei în pat, imagine a unei nedumeriri sporinde ce încearcă să se şteargă cu zâmbete şi o speranţă vagă, îl satis-facu pe deplin pe Oliveira. Din moment ce n-o iubea, din moment ce dorinţa avea să dispară (căci n-o iubea şi dorinţa avea să dispară), trebuia să se ferească din răsputeri de orice sacralizare a jocurilor. Zile în şir, săptămâni în şir, câteva luni, orice cameră de hotel şi orice piaţă, fiecare postură de dragoste şi fiecare răsărit care-i găsea într-o cafenea de lângă hale: circ feroce, operaţie subtilă şi bilanţ lucid Astfel a ajuns să afle că Maga aştepta cu adevărat ca Horacio s-o omoare, şi că moartea aceasta trebuia să fie de pasăre fenix, admiterea în conciliul filosofilor, adică la discuţiile de la Clubul Şarpelui: Maga voia să înveţe, voia să se ins-tru-ias-că. Horacio era exaltat, solicitat, destinat pentru rolul de sacrificator care purifica, şi dat fiind că mai niciodată nu comunicau, căci în toiul dialogului erau atât de diferiţi şi atraşi de lucruri atât de opuse (iar ea ştia asta, o înţelegea foarte bine), atunci singura posibilitate de înfâlnire era ca Horacio s-o omoare în actul de iubire unde ea putea izbuti să-l regăsească, sub tavanul camerelor de hotel se înfruntau egali şi goi şi acolo se putea săvârşi reînvierea păsării fenix după ce el ar fi sugrumat-o desfătător, lăsând să-i cadă un firicel de salivă în gura-i deschisă, privind-o în extaz ca şi când ar începe s-o recunoască, s-o facă să fie într-adevăr a lui, s-o aducă lângă eL

1EHNICA LOR CONSTA în a-şi da vag întâlnire într-un cartier la o anume oră. Le plăcea să înfrunte primejdia de a nu se găsi, de a-şi petrece ziua singuri şi posomoriţi în vreo cafenea sau pe o bancă într-un scuar, citind-o-carte-în-plus. Teoria cu o-carte-în-plus era a lui Oliveira, iar Maga o acceptase pur şi simplu prin osmoză. De fapt pentru ea mai toate cărţile erau o-carte-în-minus, ar fi vrut să se simtă cuprinsă de o sete imensă şi într-un răstimp infinit (calculat cam între trei şi cinci ani) să citească opera omnia a lui Goethe, Homer, Dylan Thomas, Mauriac, Faulkner, Baudelaire, Roberto Arlt, Sfântul Augustin şi alţi autori ale căror nume o uimeau în cursul discuţiilor de la Club. Oliveira răspundea la toate astea ridicând dispreţuitor din umeri, şi vorbea de deformaţiile la care s-a ajuns în Râo de la Plata, de o specie de cititori Julltime, de biblioteci înţesate cu femei atotştiutoare necredincioase soarelui şi iubirii, de case unde mirosul cernelii de tipar izgonea bucuria usturoiului. Pe vremea aceea citea puţin, extrem de ocupat să privească pomii, crâmpeiele de sfoară găsite pe jos, filmele îngălbenite de la Cinematecă şi femeile din Cartierul Latin. Vagile lui tendinţe intelectuale se împlineau în meditaţii sterile şi când Maga îi cerea ajutor, să-i dea o informaţie sau să-i explice ceva, o făcea fără nici un chef, ca şi cum ar fi fost în zadar. „Dar tu ştii doar”, îi spunea Maga, ofensată. Atunci el binevoia să-şi dea osteneala de a-i arăta diferenţa între a cunoaşte şi a şti, îi propunea exerciţii de investigare individuală pe care Maga nu le făcea şi care o exasperau.

Fiind de acord că în domeniul acesta n-aveau să se înţeleagă niciodată, îşi dădeau întâlnire aiurea şi mai întotdeauna se găseau. întâlnirile erau uneori atât de incredibile, încât Oliveira îşi punea încă o dată problema probabilităţilor şi o întorcea pe toate feţele, neîncrezător. Nu era cu putinţă ca Maga să se hotărască să dea colţul acela de pe rue de Vaugirard exact în momentul în care el, cu cinci străzi mai jos, renunţa să o apuce pe rue de Buci şi se îndrepta spre rue Monsieur le Prince fără nici o raţiune, lăsându-se dus până când o zărea pe neaşteptate, oprită în faţa vreunei vitrine, adâncită în contemplarea unei maimuţe împăiate. Stând într-o cafenea refăceau minuţios itinerariile, schimbările bruşte, încercând să le explice prin telepatie, nereuşind niciodată, şi totuşi se întâlniseră într-un adevărat labirint de străzi, mai întotdeauna sfârşeau prin a se întâlni şi râdeau ca nebunii, convinşi de acea putere ce-i îmbogăţea. Oliveira era fascinat de aiurelile Magăi, de dispreţu-i liniştit pentru socotelile cele mai elementare. Ceea ce fusese pentru el analiză a probabilităţilor, alegere sau pur şi simplu încredere în rabdomanţia ambulatorie, devenea pentru ea doar fatalitate. „Şi dacă nu m-ai fi întâlnit?”, o întreba el. „Nu ştiu, doar eşti aici…” în mod inexplicabil răspunsul invalida întrebarea, dezvăluia resorturile-i logice de duzină. După aşa ceva Oliveira se simţea mai capabil să lupte împotriva prejudecăţilor lui de bibliotecă şi paradoxal Maga se răzvrătea împotriva dispreţului lui faţă de cunoştinţele dobândite la şcoală. Astfel se regăseau, Punch and Judy, atrăgându-se şi respingându-se cum se cuvine dacă nu vrei ca iubirea să se sfârşească în chip de poză sau în baladă fără cuvinte. Dar iubirea, acest cuvânt…

It

T ATING GURA, cu un deget ating colţul gurii tale, îi urmăresc conturul ca şi cum aş desena-o cu inâna mea, ca şi cum pentru prima oară gura ţi s-ar întredeschide, şi mi-e de-ajuns să închid ochii pentru a şterge totul şi a o lua de la capăt, fac să prindă viaţă de fiecare dată gura pe care o doresc, gura pe care mâna mea o alege şi ţi-o desenează pe faţă, o gură aleasă dintre toate gurile, cu suverană libertate aleasă de mine ca să ţi-o desenez cu mâna mea pe faţă, şi care printr-un hazard pe care nu încerc să-l înţeleg coincide întrutotul cu gura ta ce zâmbeşte pe sub cea pe care ţi-o desenează mâna mea. Mă priveşti, mă priveşti de aproape, tot mai de aproape şi atunci ne jucăm de-a ciclopul, ne privim tot mai de aproape şi ochii se măresc, se apropie între ei, se suprapun, iar ciclopii se privesc, răsuflând descumpăniţi, gurile se întâlnesc şi luptă fierbinte, muşcându-se cu buzele, abia sprijinind limba de dinţi, zbenguindu-se în lăcaşele lor unde un aer greu intră şi iese însoţit de un parfum vechi şi de tăcere. Atunci mâinile mele încearcă să ţi se adâncească în plete, să-ţi mângâie încetişor necuprinsul părului în timp ce ne sărutăm de parc-am avea gura plină de flori sau de peşti, de mişcări vii, de aromă nedesluşită. Şi dacă ne muşcăm durerea e dulce, şi dacă ne sufocăm într-o efemeră şi cumplită sorbire simultană a respiraţiei, moartea aceasta instantanee este frumoasă. Şi nu-i decât o singură salivă şi un singur gust de fruct pârguit, iar eu te simt tremurând lipită de mine precum luna în apă.



, n tf* *

IN E DUCEAM după-amiezile să vedem peştii de pe Quai de la Me”gissene, în martie luna leopard, încă înfrigurată, dar în al cărei soare galben roşul pătrundea tot mai mult pe zi ce trecea De pe trotuarul ce străjuia fluviul, nepăsători la acei bouqmmstes care n-aveau să ne dea nimic fără bani, aşteptam momentul în care puteam vedea acvarule (mergeam încet, amânând întâlmrea), toate acvarnle la soare, şi parcă plutind în aer sute de peşti trandafirii şi negri, păsări tăcute în văzduhul lor rotund O veselie absurdă ne înlănţuia mijlocul, iar tu cântai trăgându-mă după tine să trecem strada, să intrăm în lumea peştilor atârnând în aer

Se scoteau acvarule, recipientele acelea mari în stradă, şi printre turişti şi copii neastâmpăraţi şi cucoane care colecţionează varietăţi exotice (550 jrancs piece) acvanile stăteau la soare, cuburile şi sferele pline cu apă pe care soarele o amestecă alene cu aerul, şi păsările trandafirii şi negre se rotesc dansând lin într-o zonă îngustă de aer, domoale păsări reci Le priveam, apropiindu-ne în joacă ochii de sticlă, hpmdu-ne nasul, înnebunmdu-le pe vânzătoarele bătrâne echipate cu plase de prins fluturi acvatici, şi înţelegeam tot mai puţin ce este un peşte, pe drumul acesta al neînţelegerii ne apropiam din ce în ce mai mult de ei care nu pot fi înţeleşi, treceam dincolo de pereţii de sticlă şi ajungeam la fel de aproape ca prietena noastră, vânzătoarea de la prăvălia a doua cum vii de pe Pont-Neuf, care ţi-a spus „Apa rece îi omoară, e trist, apa rece „ Şi eu mă gândeam la femeia de serviciu de la hotel care-mi dădea sfaturi despre o ferigă „N-o udaţi, puneţi o farfurie cu apă sub glastră, şi atunci când ea vrea apă, îşi ia, şi când nu, nu „ Şi ne gândeam la chestia aceea de necrezut pe care o citiserăm că un peşte singur în acvariu devine trist şi e de-ajuns să-i pui o oglindă şi peştele îşi revine şi e mulţumit

Intram în prăvălii unde varietăţile cele mai pretenţioase aveau acvaru speciale cu termometru şi viennişon roşu Descopeream – printre exclamaţii care înfunau vânzătoarele, ferm convinse că n-aveam să cumpărăm nimic la 550 Jrancs piece -tipurile de comportament, iubirile, formele lor în atmosferă era un fel de bură, ceva ca o ciocolată extra-fină sau o pastă de portocale de Martinica, pe o asemenea vreme ne ameţeam cu metafore şi analogii, încercând mereu să pătrundem înăuntru Iar peştele acela era leit Giotto, ţi-aduci aminte, iar ceilalţi doi se jucau ca nişte căţei de jad, sau vreun peşte părea întocmai umbra unui nor violet Descopeream cum pune stăpânire viaţa pe formele particulare ale celei de a treia dimensiuni, care dispar dacă stau din profil sau abia lasă să se zărească vertical pe apă o liniuţă trandafirie nemişcată O lovitură de aripioară şi iată-i din nou aici în chip monstruos cu ochi mustăţi aripioare şi uneori un fir plutitor şi transparent de excremente care nu apucă să se desprindă, un balast ce-i aduce pe neaşteptate printre noi, îi smulge perfecţiunii lor de imagini pure, îi compromite oarecum, ca să folosim unul din cuvintele mari la care apelam atâta pe vremea aceea m «X <.-» î r RIN RUE DE VARENNES ajunseră în rue Vaneau. Burniţa şi Maga se agăţă şi mai strâns de braţul lui Oliveira, se lipi de impermeabilul lui care mirosea a supă sleită Etienne şi Perico discutau despre o posibilă explicare a lumii prin pictură şi prin cuvânt Plictisit, Oliveira îşi petrecu braţul peste mijlocul Magăi. Şi aceasta putea fi o explicaţie, un braţ înlănţuind o talie subţire şi caldă, în mers se simţea jocul uşor al muşchilor ca un limbaj monoton şi stăruitor, un limbaj îndărătnic, te iu-besc te iu-besc te iu-besc. Nu o explicaţie: verbul singur, a iu-bi, a iu-bi. „Iar după verb totdeauna vine copula”, gândi în termeni gramaticali Oliveira Dacă Maga ar fi putut înţelege cât de tare îl exaspera să se supună brusc dorinţei, zadarnica supunere solitară spusese un poet, atât de caldă talia, părul acesta ud pe obrazul lui, aerul Toulouse Lautrec al Magăi mergând cuibărită la pieptul lui. La început a fost copula, a viola înseamnă a explica dar nu întotdeauna şi invers. Să decoperi metoda anti-explicativă, că acest te iu-besc te iu-besc este axul roţii. Şi Timpul? Totul începe din nou, nu există absolut După aceea trebuie să mănânci sau să rabzi de foame, totul intră iar în criză. Dorinţa se repetă mereu la câteva ore, nicicând prea diferită şi totuşi de fiecare dată altfel: capcană a timpului pentru a crea iluzii: „O iubire ca focul, a arde pe veci contemplând Totalitatea. Dar imediat cazi într-un limbaj deşănţat”

— Să explici, să explici – mormăia Etienne – Voi dacă nu numiţi lucrurile nici măcar nu le vedeţi. Şi asta se cheamă câine şi asta se cheamă casă, cum spunea cel cu Elegiile din Duino. Perico, trebuie să arăţi, nu să explici. Pictez, deci exist

— Să arăţi ce? – întrebă Perico Romero.

— Singurele justificări că suntem în viaţă.

— Animalul ăsta crede că nu mai există alt simţ decât vederea şi consecinţele ei -zise Perico.

— Pictura e altceva decât un produs vizual – spuse Etienne – Eu pictez cu tot trupul, în acest sens nu-s atât de diferit de Cervantes al tău sau de Târso şi nu mai ştiu cum. Ce mă omoară e mania explicaţiilor, Logosul înţeles exclusiv ca verb.

— Etcetera – zise Oliveira, prost dispus – Vorbind de sensuri, ce faceţi voi e fără rost, pare un dialog între surzi.

Maga se strânse şi mai tare în el. „Acum o să dea drumul vreunei prostii de-a ei”, îi trecu lui Oliveira prin cap. „Are nevoie să simtă apropierea mai întâi, să se decidă la nivelul epidermei.” Simţi un fel duioşie ranchiunoasă, ceva atât de contradictoriu că era desigur adevărul-adevărat. „Ar trebui să se inventeze pălmuirea blândă, lovitura de picior de albină. Dar pe lumea asta sintezele supreme rămân să fie descoperite. Perico are dreptate, marele Logos veghează. Păcat, ar fi nevoie bunăoară de amoricid, uciderea fiinţei iubite, veritabila lumină neagră, antimateria care îi dă atâta bătaie de cap lui Gregorovius.”

— Dragă, Gregorovius vine să ascultăm discuri? – întrebă Oliveira. Perico credea că da, iar Etienne credea că Mondrian.

— Uită-te puţin la Mondrian – spunea Etienne – în faţa lui, s-a zis cu semnele magice ale unui Klee. Klee se juca doar cu hazardul, privilegiile culturii. Sensibilitatea pură poate fi satisfăcută de Mondrian, în vreme ce pentru Klee e nevoie de o groază de alte lucruri. Un rafinat pentru rafinaţi. Un chinez, zău. în schimb Mondrian pictează absolut. Te aşezi în dreptul lui, gol-puşcă, şi atunci una din două: vezi sau nu vezi. Plăcerea, flatarea, aluziile, spaimele sau deliciile sunt cu desăvârşire inutile.

— Tu înţelegi ce spune? – întrebă Maga – Mie mi se pare că e nedrept cu Klee.

— Dreptatea sau nedreptatea n-au nimic a face cu asta – zise Oliveira, plictisit – Ce încearcă el să spună e altceva. Nu considera imediat că e o chestiune personală

— Dar de ce spune că toate lucrurile asta atât de frumoase nu-s bune pentru Mondrian?

— Vrea să spună că în fond o pictură ca cea a lui Klee îţi impune să ai o diplomă es lettres, sau măcar es poesie, în timp ce Mondrian se mulţumeşte să te mondrianizezi şi nimic mai mult

— Nu-i asta – zise Etienne.

— Ba da, sigur că-i asta – spuse Oliveira – După tine o pânză de Mondrian îşi e de-ajuns sie înseşi. Ergo, are nevoie mai mult de inocenţă decât de experienţa ta. Vorbesc de inocenţă edenică, nu de stupiditate. Până şi metafora ta cu statul gol în faţa tabloului miroase a preadamism. Paradoxal, Klee e mult mai modest fiindcă impune complicitatea multiplă a spectatorului, nu îşi este de-ajuns sie însuşi. în fond Klee e istorie şi Mondrian atemporalitate. Iar tu te omori după absolut Ţi-e clar?

— Nu – zise Etienne – Cest vache comme ii pleitt.

— Tu parles, la naiba – făcu Perico – Şi nenorocitul de Ronald, care locuieşte la dracu-n praznic.

— Să mergem mai repede – îi ţinu isonul Oliveira, ca să scape odată de rafalele de ploaie.

— Iar începi Mai că prefer ploaia ta argentiniană, la naiba Cum mai plouă la Buenos Aires! Şi individul ăla, Pedro de Mendoza, ce idee să vină să vă colonizeze pe voi.

— Absolutul – spunea Maga, dând cu piciorul într-o pietricică şi făcând-o să sară dintr-o baltă într-alta – Horacio, ce este un absolut?

— Să vezi – spuse Oliveira – înseamnă momentul în care ceva îşi atinge maxima profunzime, maxima sferă de cuprindere, maximul înţeles, şi încetează cu totul şi cu totul să mai fie interesant

— Iată-l pe Wong – spuse Perico – Bietul chinez e ud până la piele.

Aproape în acelaşi timp îl văzură pe Gregorovius care apăru la colţul de pe rue du Babylone, cărând ca de obicei o servietă plină de cărţi. Wong şi Gregorovius se opriră sub felinar (şi păreau că fac un duş împreună), salutându-se cu o anume solemnitate. în portalul casei lui Ronald avu loc un interludiu de închidere a umbrelelor comment ga va să vedem dacă cineva aprinde vreun chibrit la minuterie e stricată ce scară nenorocită ah ce tâmpenie, şi o ascensiune cam confuză întreruptă la primul palier de o pereche aşezată pe o treaptă şi adâncită în sărutat.

— Allez, c'est pas une heure pour faire Ies cons – zise Etienne.

— Ta gueule – răspunse o voce sufocată – Montez, montez, ne vous genez pas. Ta bouche, nion trişor.

— Salaud, va – făcu Etienne – E Guy Monod, un prieten bun de-al meu. -

La etajul cinci îi aşteptau Ronald şi Babs, fiecare cu câte o lumânare în mână şi mirosind a vodcă ieftină. Wong făcu un semn, toată lumea se opri pe scară, şi izbucni a capella imnul profan al Clubului Şarpelui. Apoi intrară în fugă în apartament, înainte ca vecinii să iasă pe la uşi.

Ronald se sprijini de uşă. Roşcat în cămaşă cadrilată.

m

— Casa e înconjurată de lunete, damn it. La zece noaptea tronează aici zeiţa Linişte şi vai de acela care comite un sacrilegiu faţă de ea. Ieri a urcat să ne certe un funcţionar. Babs, ce ne-a spus distinsul domn?



— Ne-a spus: „Plângeri repetate.”

— Şi ce-am făcut noi? – zise Ronald, lăsând uşa întredeschisă ca să intre Guy Monod.

— Noi am făcut aşa – răspunse Babs, cu un gest grozav de obscen cu braţul drept lovit de mână stingă. Şi cu un vânt oral asurzitor.

— Şi iubita ta? – întrebă Ronald.

— Nu ştiu, s-a rătăcit pe drum – zise Guy – Cred că a plecat, ne simţeam nemaipomenit de bine pe scară şi dintr-o dată. N-a urcat mai sus. Ei, n-are a face, e elveţiană.

—l04)


NoRII TURTIŢI ŞI ROŞII peste Cartierul Latin noaptea, aerul umed mai păstrând încă nişte picături de ploaie pe care un vânt nepăsător le arunca în fereastra slab luminată, geamurile murdare, unul din ele spart şi lipit cu o bucată de leucoplast roz. Mai sus, pe sub ţevile de plumb, dormeau pesemne porumbeii tot de plumb, strânşi unii în alţii, în chip de garguie model. Protejat de fereastră paralelipipedul năpădit de muşchi şi mirosind a vodcă şi a luminări de ceară, rufe înmuiate şi resturi de mâncare, vag atelier al ceramistei Babs şi al muzicianului Ronald, sediu al Clubului, scaune de răchită, fotolii decolorate, bucăţi de creioane şi de sârmă pe jos, cucuvea împăiată cu o jumătate de cap putrezit, o melodie banală, prost interpretată, un disc vechi cu un zgomot de fond ca un scrâşnet zornăit trosnet pocnet fără sfârşit, un saxofon lamentabil care în câte o noapte de prin '28 sau '29 cântase parcă speriat să n-o ia razna, susţinut de o percuţie de liceu de domnişoare, un pian oarecare. Dar apoi venea o ghitară incisivă ce părea să vestească trecerea spre altceva, şi deodată (Ronald îi prevenise ridicând degetul) un cornet se desprinse de tot restul şi lăsă să picure primele două note ale temei, căţărându-se pe ele ca pe o trambulină. Bix se lansă cu toată forţa, desenul luminos se înfipse în tăcerea din jur cu eleganţa unei lovituri de gheară. Doi morţi se băteau frăţeşte, încolăcindu-se şi apoi ignorându-se, Bix şi Eddie Lang (care se numea Salvatore Massaro) se jucau cu mintea l'm coming, Virginia, şi unde o fi oare înmormântat Bix, se gândi Oliveira, şi unde Eddie Lang, la câte mile unul de altul cele două neanturi ale lor care într-o noapte viitoare la Paris făceau să se bată ghitara cu cornetul, ginul cu ghinionul, jazul.

— E plăcut aici. E cald, e întuneric. w;i a,^ &M*.»*» «-

— Bix, ce nebun minunat! Pune Jazz rne Blues, bătrâne.

— Influenţa tehnicii asupra artei – zise Ronald căutând într-un morman de discuri, uitându-se în treacăt la etichete – Tipii ăştia dinainte de microsion aveau mai puţin de trei minute ca să cânte. Acum vine un şmecher ca Stan Getz şi ţi se postează douăzeci şi cinci de minute în faţa microfonului, îşi dă drumul în voie, poate arăta ce are mai m bun. Bietul Bix trebuia să se descurce cu un grup şi salut, abia se încălzeau şi gata, s-a zis. Ce s-or mai fi înfuriat când înregistrau discuri.

— Nu chiar – zise Perico – Era ca şi cum s-ar face sonete în loc de ode, deşi eu nu mă pricep deloc la chestiile astea. Am venit pentru că m-am săturat să citesc la mine în cameră un studiu de Juliân Mariaş care nu se mai termină odată.

t vJREGOROVIUS LĂSĂ să-i fie umplut paharul cu vodcă şi începu să bea cu sorbituri delicate. Pe poliţa de deasupra şemineului, unde Babs ţinea ciorapii murdari şi sticlele de bere, ardeau două luminări. Prin paharul de sticlă Gregorovius admiră nepăsătoarea ordine a lumânărilor, la fel de străine de ei, la fel de anacronice ca şi cornetul lui Bix ce intra şi dispărea într-un timp diferit. îl cam enervau pantofii lui Guy Monod care dormea pe divan sau asculta cu ochii închişi. Maga veni şi se aşeză pe jos cu o ţigară în gură. In ochi îi străluceau flăcările lumânărilor verzi. Gregorovius o contemplă extaziat, amintindu-şi de o stradă din Morlaix la asfinţit, de un viaduct foarte înalt, de nori.



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   42
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə