Julio Cortazar

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.89 Mb.
səhifə16/42
tarix25.01.2019
ölçüsü1.89 Mb.
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   42

Prima mea impresie au fost o plăcută surpriză în privinţa aspectului Madridului, mă îmbrăţişai cu toată puterea şi voiai să afli unde fusesem, dar eu nu-ţi spuneam căci erai unde nu mai fusesem de pe timpul lui Gonzalez Bravo. Mă uimeau frumuseţea şi j o povară la Louvre, nu se putea vedea nimic cu tine alături, ignoranţa ta îmi strica toată j întinderea noilor cartiere, mijloacele de transport expeditive, îmbunătăţirea evidentă j plăcerea, biata de tine, şi de fapt vina că citeai romane proaste era a mea din egoism I a edificiilor, a străzilor şi chiar a înfăţişării persoanelor, grădinile minunate din piaţe- (piaţete prăfuite), mă rog aşa-i, mă gândesc la piaţetele din târgurile de provincie sau la tele odinioară prăfuite, reşedinţele somptuoase ale celor bogaţi, magazinele variate j străzile din La Rioja în patruzeci şi doi, la munţii violeţi în asfinţit, la fericirea aceea de a care-ţi luau ochii, nefiind mai prejos din câte se putea vedea din stradă faţă de cele; te afla singur la capătul lumii, şi la teatre elegante. Despre ce tot vorbeşte tipul ăsta? A din Paris sau Londra, şi, în sfârşit, numeroasele teatre elegante pentru toate clasele, pomenit chiar acum de Paris şi Londra, vorbeşte despre gusturi şi buzunare, vezi doar, gusturile şi buzunarele. Astea şi multe altele pe care le-am observat mai târziu în Maga, vezi bine, acum ochii mei privesc plini de ironie locurile pe unde tu te plimbai societate m-au făcut să înţeleg progresul brusc pe care capitala noastră îl realizase emoţionată, convinsă că te cultivai din cale-afară citind un romancier spaniol cu poza pe din 68, progres asemănător mai curând cu nişte salturi capricioase decât cu înaintarea copertă, dar tipul tocmai vorbeşte despre un aer de cultură europeană, erai convinsă că treptată şi hotărâtă a celor care ştiu încotro se îndreaptă; dar îiu din pricina asta erau lecturile astea te vor ajuta să înţelegi microcosmosul şi macrocosmosul, mai întotdeauna mai puţin reale. într-un cuvânt, îmi venea pe la nas un anume aer de cultură era de-ajuns să mă întorc acasă pentru ca tu să scoţi din sertarul mesei tale – căci aveai o europeană, de bunăstare şi chiar de bogăţie şi de muncă, masă de lucru, asta nu putea lipsi niciodată, chiar dacă n-am aflat în veci ce fel de lucrări

Unchiul meu e un om de afaceri foarte cunoscut în Madrid. Pe vremuri a avut puteai face la masa aceea – da, scoteai din sertar placheta cu poemele lui Tristan funcţii importante în Administraţie: a fost mai întâi consul, apoi ataşat de ambasadă; PHermite, bunăoară, sau o dizertaţie de Boris de Schloezer, şi mi le arătai cu aerul mai târziu căsătoria l-a obligat să se stabilească în capitală; a lucrat un timp la nehotărât şi totodată semeţ al celui care a făcut nişte achiziţii grozave şi o să se apuce să

Finanţe, protejat şi încurajat de Bravo Murillo, şi până la urmă nevoile familiei l-au le citească imediat Nu era chip să te fac să înţelegi că aşa n-aveai să ajungi niciodată îndemnat să schimbe meschina siguranţă a unui salariu pe aventurile şi speranţele nicăieri, că pentru unele treburi era prea târziu şi pentru altele prea devreme, şi te aflai muncii libere. Avea ambiţie moderată, corectitudine, era activ, inteligent, cu multe mereu în culmea disperării chiar în toiul veseliei şi al dezinvolturii, şi era atâta negură în relaţii; s-a apucat de diverse afaceri şi, la puţină vreme, s-a felicitat pentru treaba asta sufletul tău descumpănit Urgentându-k pe cele ce zăceau pe mese, nu, pe mine nu te puteai şi pentru că o sfârşise cu dosarele. Totuşi trăia de pe urma lor, adunându-le pe cele baza pentru asta, masa ta era masa ta, şi eu nu te puneam să te aşezi la ea sau să te ridici ce îşi făceau veacul prin arhive, urgentându-le pe cele ce zăceau pe mese, îndreptând de acolo, te priveam doar citindu-ţi romanele şi cercetând coperţile şi ilustraţiile plachecum putea drumul unora care o luau pe un făgaş greşit. îl avantaja prietenia cu telor, iar tu sperai să mă aşez lângă tine şi să-ţi dau explicaţii, să te încurajez, să fac tot ce oameni din diverse partide, şi autoritatea de care se bucura prin toate ministerele. Nu aşteaptă orice femeie să facă un bărbat cu ea, să-i răsucească alene un fir în jurul taliei şi exista uşă închisă pentru el. S-ar putea crede că portarii ministerelor îi datorau postul, brusc să-i dea drumul făcând-o să se învârtească, să-i imprime elanul necesar pentru a face căci îl salutau cu o anume afecţiune filială şi-i înlesneau orice intrare, considerându-l să-i dispară înclinaţia de a tricota pulovere sau de a vorbi, de a vorbi neîncetat, de a vorbi de-al casei. Am auzit povestindu-se că într-o vreme câştigase bani buni luând în de nesfârşitele subiecte ale neantului. Vezi ce îngrozitor sunt, cu ce mă pot lăuda eu? nu mâinile sale active dosare presante privitoare la afaceri cu mine şi căi ferate; dar că te mai am acum nici pe tine fiindcă eram foarte hotărât să te pierd (nici măcar să te pierd, în alte perioade cinstea-i scrupuloasă nu i-a fost prielnică. Atunci când m-am stabilit înainte ar fi trebuit să te câştig), ceea ce era într-adevăr nu prea măgulitor pentru un bărbat la Madrid poziţia lui se pare că era, după toate aparenţele, confortabilă însă fără care… Măgulitor, de cine ştie când nu mai auzise cuvântul acesta, cum ne sărăceşte excese. Nu ducea lipsă de nimic, dar n-avea economii, ceea ce era într-adevăr nu prea limbajul nouă, sud-americanilor neaoşi, copil fiind aveam mult mai multe cuvinte în cap măgulitor pentru un bărbat care, după atâta muncă, se apropia de sfârşitul vieţii şi abia decât acum, citeam aceleaşi romane, stăpâneam un vocabular uriaş, dar cu desăvârşire dacă mai avea timp să recâştige terenul pierdut.



inutil, fin şi extrem de distins, într-adevăr. Mă întreb dacă pătrundeai realmente în intriga Era pe vremea aceea un domn mai puţin bătrân de cât arăta, îmbrăcat veşnic ca acestui roman, sau dacă-ţi folosea drept trambulină ca s-o porneşti cu gândul aiurea, spre tinerii eleganţi, fin şi extrem de distins. îşi bărbierea toată faţa, făcând paradă de ţările tale misterioase pentru care te invidiam zadarnic, în timp ce tu mă invidiai pentru fidelitate faţă de generaţia anterioară, din care provenea. Distincţia şi jovialitatea lui, vizitele la Louvre, pe care le bănuiai deşi nu spuneai nimic. Şi astfel ne tot apropiam de puse pe talerele balanţei, nu înclinau niciodată spre familiaritate impertinentă şi nici acest lucru care avea să ni se întâmple într-o zi când vei înţelege de-a binelea că eu n-aveam spre înfumurare. Principalul său merit dar şi defect consta în a vorbi, căci ştiind cât să-ţi dau decât o parte din timp şi din viaţă, şi lungind obositor de mult povestirile, exact era de tare la acest capitol se lăsa pradă excesului de zel dând amănunte şi lungind aşa mi se întunplă mie, devin plicticos până când îmi amintesc. Dar ce frumoasă erai la obositor de mult povestirile. Uneori le lua de la început şi le împodobea cu atâtea fereastră, cu cenuşiul cerului umbrindu-ţi un obraz, cu cartea în mână, gura veşnic parcă fleacuri puerile că trebuia să-l implori cu cerul şi cu pământul să fie mai scurt Când pofticioasă, ochii şovăielnici. Era atâta vreme pierdută în tine, erai într-atât tiparul a ceea povestea o întâmplare de la vânătoare (exerciţiu pentru care dovedea o mare ce ai fi putut fi sub alte stele, că a te lua în braţe şi a face dragoste cu tine devenea ceva pasiune) trecea atâta timp între introducere şi momentul împuşcăturii, încât celui prea tandru, prea aproape de graniţa unei acţiuni milostive, şi aici mă înşelam eu, mă lăsam care asculta îi zbura gândul la altceva, şi când ajungea la bum! tresărea speriat Nu să cad în plasa stupidului orgoliu de intelectual care se crede înzestrat pentru a înţelege ştiu dacă se cuvenea să consider drept defect fizic iritaţia cronică a glandelor sale (plângând de sărea cămaşa de pe el? ce expresie pur şi simplu scârboasă). înzestrat pentru lacrimale, care uneori, mai ales iarna, îi umezea şi înroşea ochii atât de tare încât a înţelege, să-ţi vină să râzi, Maga. Ascultă, asta-i doar pentru tine, să n-o povesteşti la părea că plânge de sărea cămaşa de pe el. N-am cunoscut pe nimeni care să aibă un nimeni. Maga, tiparul gol eram eu, tu tremurai, pură şi slobodă ca o flacără, ca un râu de sortiment de batiste mai bogat. Din pricina asta şi a obiceiului de a flutura la tot argint viu, ca cel dintâi cânt de pasăre în zorii zilei, şi e plăcut să ţi-o spun cu cuvintele pasul pânza albă în mâna dreaptă sau în ambele mâini, un prieten de al meu, andaluz, care te fascinau pentru că nu credeai că pot exista în afara poemelor, şi că aveam dreptul mucalit şi cumsecade, despre care o să vorbesc mai târziu, îl poreclise pe unchiul să le folosim. Unde te vei fi aflând, unde ne vom afla de azi înainte, două puncte într-un meu Veronica.

univers inexplicabil, aproape sau departe, două puncte care alcătuiesc o linie, două puncte îmi arăta o afecţiune sinceră, şi în primele zile ale şedereii mele la Madrid nu se care se îndepărtează şi se apropie cu de la sine putere (personalităţi care au făcut ilustru dezlipea de mine ca să mă sfătuiască în toate cele referitoare la instalare şi să mă numele de Bueno de Guzmdn, dar uită-te ce de caraghioslâcuri de soiul ăsta, Maga, cum ajute într-o groază de chestii. Când vorbeam despre familie şi eu îmi etalam amintiri oare puteai sări de la pagina cinci…), n-o să-ţi explic treaba asta cu mişcarea browniană, din copilărie sau anecdote cu tata, pe unchiul cel cumsecade îl apuca un fel de tremur bineînţeles că n-o să ţi-o explic şi totuşi noi amândoi, Maga, alcătuun o figură, tu un punct nervos, un entuziasm înflăcărat faţă de marile personalităţi care au făcut ilustru undeva aiurea, eu altul tot undeva aiurea, deplasându-ne, tu acum poate pe rue de la numele de Bueno de Guzmân şi scoţându-şi batista îmi relata istorii care nu se mai Huchette, eu descoperind acum în camera ta pustie acest roman, mâine tu în Gare de Lyon terminau. Vedea în mine ultimul reprezentant pe linie bărbătească al unei rase darnice (dacă pleci la Lucea, dragostea mea), iar eu pe rue de Chemin Vert, unde am descoperit în oameni de caracter, şi mă mângâia şi răsfăţa ca pe un copilaş, în pofida celor un vinişor extraordinar, şi încetul cu încetul, Maga, alcătuim o figură absurdă, desenăm cu treizeci şi şase de ani câţi aveam. Bietul unchi! în aceste demonstraţii afectuoase mişcările noastre o figură identică celei trasate de muşte când zboară într-o încăpere, în sus care-i sporeau considerabil izvorul ochilor, eu descopeream o suferinţă tainică şi şi-n jos, se întorc pe neaşteptate, în jos şi-n sus, asta-i ceea ce se numeşte mişcare browni-extrem de vie, un spin înfipt în inima acelui om minunat Nu ştiu cum de am putut ană, pricepi acum? un unghi drept, o linie care urcă, de jos în sus, din spate în faţă, în

^^^^«^i i face descoperirea aceasta: Aveam însă certitudinea că exista rana aceea ascunsă de sus, în jos, spasmodic, oprindu-se brusc şi apucând-o în aceeaşi clipă într-altă direcţie, şi parc-aş fi văzut-o cu ochii mei şi aş fi atins-o cu degetele. Era o amărăciune adâncă, toate astea urzesc treptat un desen, o figură, ceva inexistent ca tine şi ca mine, ca cele două năucitoare, sentimentul că nu mă vedea însurat cu una din cele trei fete ale lui; puncte pierdute în Paris care merg în sus şi-n jos, 3h jos şi-n sus, făurindu-şi desenul, supărare fără leac, căci cele trei fete ale lui erau, vai, ce durere! toate căsătorite. dansând pentru nimeni, nici măcar pentru ei înşişi, o nesfârşită figură fără rost.

În aii, « Sx

Da, BABS, DA. Da, Babs. Da, Babs, să stingem lampa, darling, noapte bună, sleep well, numără mieii unul după altul, a trecut, gata, fetiţo, a trecut. Toţi atât de răi cu sărmana Babs, o să ieşim din Club ca să-i pedepsim. Toţi sunt răi cu biata Babs, Etienne e rău, Perico e rău, Oliveira e rău, Oliveira e cel mai rău, inchizitorul ăla cum îi spusese atât de bine frumoasa, frumoasa Babs. Da, Babs, da. Rock-a-bye-baby. Nani-nani-nani. Da, Babs, da. Oricum ceva trebuia să se întâmple, nu se poate trăi cu oamenii ăştia şi să nu se întâmple nimic. Şt, baby, şt. Aşa, dormi cuminte. S-a zis cu Clubul, Babs, fii sigură. N-o să-l mai vedem niciodată pe Horacio, pe perversul de Horacio. Clubul a sărit în noaptea asta ca o clătită care aterizează pe tavan şi rămâne lipită acolo. Poţi pune tigaia la locul ei, Babs, n-o să mai vină jos, nu te omorî aşteptând. Şt, darling, nu mai plânge, ce s-a mai pilit fata asta, până şi sufletul îi miroase a coniac.

Ronald alunecă puţin, se sprijini de Babs şi adormi iar. Club, Ossip, Perico, să recapitulăm: totul începuse fiindcă totul trebuia să se termine, zeii geloşi, oul prăjit combinat cu Oliveira, vina o avea nenorocitul ăla de ou prăjit, după părerea lui Etienne nu era deloc nevoie să arunci oul la pubelă, o minunăţie cu nuanţele acelea metalice de verde, iar Babs se agita în stil Hokusai: oul răspândea un miros de hoit care te omora, cum să pretinzi ca cei de la Club să se întrunească având oul la doi paşi, pe neaşteptate Babs a izbucnit în plâns, coniacul îşi făcea efectul şi Ronald înţelese că în vreme ce ei discutau probleme eterne Babs băuse ea singură mai bine de o jumătate de coniac, treaba cu oul era doar un mod de a-l scoate prin pori, şi nimeni nu se miră, Oliveira cu atât mai puţin, că de la ou Babs a alunecat încetişor la trecerea în revistă a înmormântării, pregătindu-se printre sughiţuri şi un fel de tremur să abordeze chestia cu copilul, tot tacâmul. Zadarnic a desfăşurat Wong un paravan de zâmbete, interpunându-se între Babs şi Oliveira care era distrat, şi de referinţe elogioase faţă de ediţia lucrării La rencontre de la langue d'oâl, de la langue d'oc et du franco-provengal entre Loire et Allier – limites phonetiques et morphologiques, sublinia Wong – de S. Escoffier, carte de cel mai mare interes, spunea Wong împingând-o uşurel pe Babs pentru a o îndrepta către coridor, nimic nu-l putea împiedica pe Oliveira să audă treaba cu inchizitorul şi să-şi înalţe sprâncenele cu un aer pe jumătate admirativ, pe jumătate perplex, făcându-i în trecere semn lui Gregorovius ca şi cum el ar putea să-i explice epitetul. Clubul ştia că Babs o dată lansată devenea Babs catapultată, se mai întâinplase şi în alte rânduri; unica soluţie, să dea o raită pe la redactoarea de acte şi responsabila de buffet, aşteptând ca timpul să-şi înfăptuiască opera, nici un bocet nu-i etern, văduvele se recăsătoresc. Nimic de făcut, Babs beată şerpuia printre paltoanele şi fularele celor din Club, revenea de pe coridor, voia să-l ia la rost pe Oliveira, era momentul potrivit să-i trântească treaba cu inchizitorul, să susţină printre hohote că în viaţa ei nenorocită n-a cunoscut pe nimeni mai ticălos, mai lipsit de suflet, fiu de căţea, sadic, pervers, călău, rasist, incapabil de cea mai mică faptă buna, gunoi, putreziciune, grămadă de rahat, scârbavnic şi sifilitic. Veşti primite cu infinită desfătare de către Perico şi Etienne, şi cu nişte expresii contradictorii pe chip de către ceilalţi, între care şi destinatarul.



Era ciclonul Babs, tornada din al şaselea arondisment: casele făcute zob. Clubul îşi pleca uşor capul, se cufunda în trenduri, agăţându-se din răsputeri de ţigări. Când Oliveira a putut în sfârşit spune ceva s-a făcut o linişte teatrală. Oliveira spuse că micuţul tablou de Nicolas de Stael i se părea foarte frumos şi că Wong, care îi bătea atâta la cap cu opera lui Escoffier, ar trebui s-o citească şi s-o prezinte în rezumat într-una din adunările Clubului. Babs l-a făcut încă o dată inchizitor, şi lui Oliveira i-a trecut prin cap ceva hazliu fiindcă zâmbi. Mâna lui Babs îl plesni peste faţă. Clubul luă repede măsuri, şi Babs începu să plângă în hohote, sprijinită cu delicateţe de Wong care se interpuse între ea şi Ronald înfuriat la culme Clubul făcu roată în jurul lui Oliveira astfel încât s-o izoleze pe Babs, care acceptase: a) să se aşeze într-un fotoliu şi b) batista lui Perico. Precizările despre rue Monge au început cam pe atunci, ca şi povestea cu Maga samariteana, lui Ronald i se părea – vedea mari fosfene verzi, într-o stare între vis şi veghe ce recapitula întreaga seară – că Oliveira îl întrebase pe Wong dacă era adevărat că Maga locuia într-un meuble de pe rue Monge, şi poate că atunci Wong i-a răspuns că nu ştia, sau că era adevărat, şi altcineva, probabil Babs din fotoliu, printre hohote, se apucă să-l insulte din nou pe Oliveira scoţându-i pe nas abnegaţia de care a dat dovadă Maga samariteana la căpătâiul Polei bolnave, şi pesemne tot atunci Oliveira izbucni în râs uitându-se stăruitor la Gregorovius şi ceru mai multe detalii despre abnegaţia Magăi ca infirmieră, şi întrebă dacă locuia într-adevăr pe rue Monge, la ce număr, amănunte cadastrale inevitabile. Acum Ronald întindea mâna strecurând-o între picioarele lui Babs care bombănea parcă de departe, lui Ronald îi plăcea să doarmă cu degetele pierdute în acest vag teritoriu călduţ, Babs agent provocator grăbind destrămarea Clubului, ar trebui s-o dojenească mâine dimineaţă: sânt-lucruri-care-nu-se-fac. însă întregul Club îl înconjurase parcă pe Oliveira ca la o judecată ruşinoasă, iar Oliveira îşi dăduse seama de asta chiar înainte de cei din Club, în centrul roţii izbucnise în râs cu ţigara în gură şi mâinile în buzunarele canadienei, şi apoi întrebase (fără să se adreseze nimănui în special, privind puţin peste cercul pe care-l făceau cu capetele) dacă Clubul aştepta un fel de amende lionorable sau ceva în genul ăsta, şi Clubul n-a înţeles la început sau n-a vmt să înţeleagă, cu excepţia lui Babs care din fotoliul unde o ţinea Ronald începuse să strige iar treaba cu inchizitorul, care răsuna aproape sepulcral la-ceasul-acesta-înain-tat-al-nopţii. Atunci Oliveira încetase să mai râdă, şi ca şi cum ar accepta brusc judecata (deşi nimeni nu-l judeca, fiindcă Clubul n-avea de gând aşa ceva) aruncase ţigara pe jos, strivind-o cu pantoful, şi după un moment, abia ferindu-şi umărul ca să evite mâna lui Etienne care înainta nehotărâtă, vorbise în şoaptă anunţându-şi hotărârea nestrămutată de a ieşi din Club, şi că acesta, începând cu el şi apoi toţi ceilalţi la rând, se putea duce la naiba Donţ acte.

—l21)


KUE DAUPHINE nu era departe, poate că merita osteneala să se ducă până acolo să afle dacă-i adevărat ce spusese Babs. Bineînţeles că Gregorovius ştiuse de la bun început că Maga, nebună cum îi era felul, avea s-o viziteze pe Pola. Caritas. Maga sainariteana. Citiţi „Cruciatul”. A lăsat să treacă o zi fără să facă obişnuita faptă bună? Să-ţi vină să râzi. Totul te făcea să-ţi vină să râzi. Sau mai curând era un fel de hohot de râs care se numea Istoria. Să ajungi pe rue Dauphine, să baţi încetişor la uşa camerei de la ultimul etaj, şi să apară Maga, de fapt nurse Lucia, nu, asta era într-adevăr prea de tot. Cu o scuipătoare în mână, sau cu un irigator. Nu poate fi văzută bolnăvioara noastră, e foarte târziu şi doarme. Vade retro, Asmodeu. Sau să-l lase să intre şi să-i servească o ceaşcă de cafea, nu, ar fi şi mai rău, şi una din ele două să izbucnească în plâns. Fiindcă precis că e contagios, aveau să plângă toţi trei cerându-şi iertare, şi atunci se putea întâmpla orice, femeile sunt teribile când se deshidratează. Sau l-ar pune să numere douăzeci de picături de beladonă, una câte una.

— De fapt eu ar cam trebui să mă duc – îi spuse Oliveira unui motan negru de pe rue Danton – E o anumită obligaţie estetică, cea de a completa figura. Trei, Cifra cu majusculă. Dar nu trebuie să uităm de Orfeu. Poate că râzându-mi tot părul şi punându-mi cenuşă în cap, cu un talger de cerşit în mână. Nu mai sunt cel pe care l-aţi cunoscut, oh, femeilor! Histrion. Mim. Noapte cu diavoli, monştri cu cap de femeie şi trup de balaur, piază-rea, sfârşitul marelui joc. Cât de obositor e să fii tot timpul tu însuţi! De neiertat N-o să le mai văd niciodată, aşa mi-e scris. O, toi que voilâ, qu'as tufait, de tajeuncsse? Un inchizitor, zău că fata asta foloseşte nişte cuvinte… în orice caz un auto-inchizitor, ct encorc… Epitaf cum nu se poate mai potrivit: Prea blând. Dar inchiziţia blândă e îngrozitoare, tortură cu gris, ruguri de tapioca, nisipuri mişcătoare, meduza suferind vicleană. Meduza viferind sucleană. Şi în fond prea multă milă, eu mă credeam neînduplecat Nu se poate să vrea ce vreau eu, şi în felul în care o vreau, şi pe deasupra să-ţi împărţi viaţa cu alţii. Ar trebui să ştiu să trăiesc singur şi să las ceea ce vreau să-şi împlinească menirea, să mă salveze ori să mă omoare, dar fără rue Dauphine, fără copilul mort, fără Club şi tot restul. Tu nu crezi, măi?

Motanul nu răspunse.

Era mai puţin frig pe malul Senei decât pe străzi, şi Oliveira îşi ridică gulerul canadienei şi se duse să privească apa. Cum nu era el omul care să se arunce, căută un pod unde să se adăpostească şi să se poată gândi puţin la kibbutz, de la o vreme ideea cu kibbutzul îi tot dădea târcoale, un kibbutz al dorinţei: „Curios că dintr-o dată îţi vine în cap o expresie fără sens, un kibbutz al dorinţei, până când începe să se lămurească încetul cu încetul şi brusc simţi că nu e o expresie absurdă, că bunăoară o propoziţie cum ar fi: „Speranţa, această Palmiră grasă” e cu desăvârşire absurdă, o bolboroseală sonoră, în vreme ce kibbutzul dorinţei n-are nimic absurd, e un rezumat, destul de ermetic, e drept, al hoinărelilor mele pe aici, rătăcind fără ţel. Kibbutz. colonie, settlement, aşezare, colţ ales unde să-ţi ridici cortul de pe urmă, unde să ieşi la aer, noaptea, cu faţa spălată de timp, şi să te alături lumii, Marii Nebunii, Uriaşei ţ Prostii, să te pregăteşti pentru cristalizarea dorinţei, pentru întâlnire: „Hatenţie, Horacio”, hoftă Holiveira aşezându-se pe parapetul de sub pod, auzind sforăiturile mai multor clochards acoperiţi cu mormane de ziare şi de saci. L

De data aceasta nu-i era greu să se lase în voia melancoliei. Cu o altă ţigară ce-l I încălzea, printre sforăiturile care răzbăteau parcă din fundul pământului, consimţi să. deplângă distanţa de netrecut care îl despărţea de kibbutzul său. Deoarece speranţa nu era decât o Palmiră grasă, n-avea nici un motiv să-şi facă iluzii. Dimpotrivă, trebuia să profite de răcoarea nocturnă pentru a simţi cu luciditate, cu precizia extremă a sistemului de stele de deasupra capului său, că şovăielnica sa căutare era un eşec şi că poate tocmai în aceasta consta victoria. Mai întâi pentru că această căutare era demnă de el (Oliveira avea o părere bună despre sine ca specimen uman), fiind de fapt căutarea unui kibbutz îngrozitor de departe, citadelă la care se putea ajunge numai cu arme fabuloase, şi nu cu sufletul Occidentului, cu spiritul, aceste forţe vlăguite de propria lor minciună, cum se spusese cu atâta dreptate la Club, aceste alibiuri ale animalului om care a apucat-o pe un drum fără întoarcere. Kibbutz al dorinţei, nu al sufletului, nu al spiritului. Şi chiar dacă dorinţa ar însemna şi o vagă definire de forţe de neînţeles, el o simţea ca pe ceva prezent şi activ, prezent cu fiecare eroare dar şi cu fiecare salt înainte, aceasta era să fii om, nu doar un trup şi un suflet ci totalitatea aceasta inseparabilă, confruntarea nesfârşită cu lipsurile, cu tot ce i se furase poetului, nostalgia vehementă a unui teritoriu unde viaţa se putea contura folosind alte busole şi alte nume. Chiar dacă moartea s-ar afla la colţul străzii cu mătura ridicată, chiar dacă speranţa n-ar fi altceva decât o Palmiră grasă. Şi un sforăit, şi la răstimpuri câte un vânt.

Nu mai conta atunci prea mult dacă se înşela, de parcă ar fi pornit în căutarea unui kibbutz înzestrat cu hărţi de la societatea de Geografie, cu busole exacte garantate, nordul la nord, vestul la vest; abia dacă era de-ajuns să înţeleagă, să întrezărească într-o străfulgerare că la urma urmelor kibbutzul lui nu era mai imposibil la ceasul acela şi cu frigul din jur şi după zilele acelea decât dacă l-ar fi urmărit cu acordul tribului, pe bună dreptate şi fără să-şi câştige spectaculosul epitet de inchizitor, fără să suporte o palmă care să-i sucească faţa într-o parte, fără lume care plânge, fără mustrări de conştiinţă şi fără să-i vină cheful să dea totul naibii şi să se întoarcă la livretul lui militar şi la adăpostul oricărui câştig spiritual sau temporal. Avea să moară fără să ajungă să-şi vadă kibbutzul, dar kibbutzul lui era acolo, departe, însă exista şi el ştia că exista fiindcă era rodul dorinţei lui, era dorinţa lui după cum el însuşi era propria-i dorinţă, şi lumea sau reprezentarea lumii erau dorinţă, erau dorinţa lui sau dorinţa, n-avea prea mare importanţă în ceasul acela. Şi atunci putea să-şi acopere faţa cu mâinile, lăsând doar loc pentru ţigară, şi să rămână acolo pe malul apei, printre vagabonzi, gândindu-se la kibbutzul lui.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   42
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə