Jurnal nord italian 2013

Miscarea Fascista Italiana a fost fondata de catre Benito Mussolini la Milano in anul 1919 si si-a castigat foarte multi adepti din cauza greutatilor economice existente, care au generat multe greve ale angajatilor intreprinderilor din oras. In anul 1922 Mussolini si-a inceput Marsul Catre Roma din Milano, dar, incet-incet, curentul nationalist-socialist promovat de Camasile Negre, s-a transformat in dictatura, careia i s-au opus doar cativa intelectuali de stanga. Pe perioada La seconda guerra mondiale, Milano a suferit pagube inestimabile cauzate de bombardarea orasului de catre aviatia aliata anglo-americana.

Totusi, dupa razboi si datorita Planului George Marshall - implementat de americani pentru reconstructia Europei apusene de dupa razboi si pentru a stavili extinderea comunismului in zona, Lombardia devine un miracol al dezvoltarii economice, care transforma Italia dintr-o tara agricola intr-un lider industrial mondial. Astazi orasul Milano – metropola Lombardiei, este al doilea oras al Italiei, prin populatia lui - estimata la aproape 2 milioane de locuitori, prin influenta lui politica, prin rolul sau cultural si artistic si primul oras al Italiei prin activitatile sale comerciale, industriale si bancare. Situat la poalele Alpilor si in inima Italiei de Nord, Milano este un oras care ne fascineaza prin eficacitatea si prosperitatea sa, invitandu-ne sa-i descoperim farmecul datorat si istoriei lui enigmatice si indelungate, cu atatea schimbari ale regulilor jocurilor de putere.

Este ora 10,40 – trenul este deja in Ferrovia Centrale Milano – a doua ca marime din Italia, in ceea ce priveste marimea si volumul de trafic – cu 24 de linii de cale ferata pe care circula aproximativ 500 de trenuri/zi si care transporta cam 320.000 calatori/zi !!! Din fericire pentru mine, gara este situata in Piazza Duca d’Aosta, in centrul orasului Milano.

Prima Stazione centrale di Milano a fost proiectata de arhitectul francez Louis Jules Bouchot si inaugurata in 1864, pe locul unde astazi este Piazza della Repubblica. Din cauza deschiderii Tunelului european de cale ferata Simplon in 1906, era nevoie de o gara mult mai mare care sa faca fata numarului tot mai mare de calatori, asa ca guvernul Italiei a lansat un concurs de proiecte pentru realizarea acestei gari, dar abia in 1915 fost acceptat proiectul arhitectului Ulisse Stacchini, care imaginase niste cupole mari, ornamente monumentale si statui si care a primit OK-ul pentru demararea constructiei de-abia in 1924. Partile metalice ale cladirii au fost proiectate de inginerul Alberto Fava. Arcada metalica principala are 72 de metri (cea mai mare din Italia), copertinele au 341 de metri lungime si acopera o suprafata de 66.500 metri patrati. Stazione Centrale Milano a fost inaugurata in mai 1931 si modernizata succesiv in anii 1942, 1952, 1955 si 1990 (ultima ora cu ocazia desfasurarii Cupei Mondiale de Fotbal).

Am iesit din cladirea foarte aglomerata a garii in imensa Piazza Duca d’Aosta, de unde se deschide Via V. Pisani care merge in  Piazza della Repubblica si de aici, pe Via Filippo Turati, pe Via De Marchi, Via Giardini si Via Monte di Pieta si iata-ma-s in eleganta Piazza della Scala, in care este amplasat monumentul lui Leonardo da Vinci din fata Teatro alla Scala !!!

Un lato della Piazza della Scala admir una dintre fatadele Palazzo Marino (cealalta fatada da spre Piazza San Fedele), construit in anul 1557 de catre Galeazzo Alessi pentru bogatul negustor genovez Tommaso Marino. Palatul a fost devastat de bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, restaurat si in prezent este sediul Municipio di Milano.

In fata palatului primariei din Milano se afla “banala” silueta a celebrului Teatro alla Scala – unul dintre cele mai prestigioase temple ale muzicii de opera de pe mapamond si principalul teatru liric din Italia. In sfarsit, ma aflu in fata acestui adevarat sanctuar al muzicii lirice. Ce fericita ma simt… Frumusetea si parfumul epocii verdiene ma inconjoara ca o mantie confortabila si fermecatoare…

Scala di Milano a fost construita la initiativa unor bogati negustori milanezi, care aveau deja lojile platite la Teatro Regio Ducale, distrus in urma unui incendiu in 1774 si care, nemultumiti ca nu mai au unde merge sa vada spectacole, i-au trimis, la sfarsitul aceluiasi an, o scrisoare arhiducelui austro-ungar Ferninand, prin care ii cereau reconstructia teatrului ars si il propuneau ca arhitect pe Giuseppe Piermarini. Dar contele Firmian – guvernatorul provinciei Lombardia a respins propunerile oamenilor de afaceri milanezi si a fost nevoie ca imparateasa Maria-Tereza a Austro-Ungariei sa isi impuna vointa prin desemnarea, in 1776, a arhitectilor Pietro Marliani, Pietro Nosetti, Antonio si Giuseppe Fe, care au depus toate eforturile pentru construirea acestei cladiri, finantate de abonatii lojilor private (loggie private = palchi) de la fostul teatru, in schimbul concesiunii terenului pe care se gasea Chiesa Santa Maria alla Scala, demolata cu aceasta ocazie, dar care si-a imprumutat numele noului teatru, care la inaugurarea din 3 august 1778 s-a numit Nuovo Regio Ducale Teatro alla Scala. Exteriorul cladirii este neoclasic, sobru si misurazione – datorat poate absentei, in fata edificiului, a unei vaste esplanade, care n-a fost amenajata decat mult mai tarziu, dupa anul 1858. In interior, arhitectul Piermarini a realizat o pianificazione (amenajare) somptuoasa, perfect adaptata canoanelor teatrelor a l’italiano. De-alungul deceniilor care au urmat, constructia Teatro alla Scala a fost obiectul unor oarecari modificari, din care merita remarcata constructia in 1814 a unei scene più profondo (mai “adanca”), obtinuta prin demolarea unei cladiri apartinand unei manastiri, aflata in spate, pe actuala Via Verdi.

De la inaugurarea sa, Scala di Milano a oferit in fiecare an o stagiune  de mare calitate, cu interpreti de prima mana si cu puneri in scena memorabile. Nu este exagerat ceea ce se afirma ca acest teatru liric a marcat istoria muzicii pe o perioada de cel putin 250 de ani, montand :

         opere preclasice compuse de Claudio Monteverdi (1567-1643), de Antonio Vivaldi (1678-1741), de Jean Philippe Rameau (1683-1764) si de Christoph Wilibald Gluck (1714-1787) ;

         opere bufe napolitane compuse de Giovanni Paisiello (1740-1816) si de Domenico Cimarosa (1749-1801) ;

         opere de inspiratie neoclasica si romantica imaginate de copilul minune, devenit compozitor de geniu - Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791), de Gioachino Rossini (1792-1868), de Gaetano Donizetti (1797-1848) si de Vincenzo Bellini (1801-1835) ;

         operele lui Giuseppe Verdi (1813-1901);

         operele compozitorilor francezi : Charles Gounod (1818-1893), Camille Saint-Saens (1835-1921), Georges Bizet (1838-1875) si Jules Massenet (1842-1912) ;

         operele compozitorilor rusi : Mihail Glinka (1804-1857), Modest Musorgski (1839-1881) si Piotr Ceaikovski (1840-1893) ;

         operele compozitorilor germani : Ludwig van Beethoven (1770-1827) si Richard Wagner (1813-1883) ;

         operele compozitorilor de sfarsit de secol XIX – Ruggiero Leoncavallo (1857-1919), Giacomo Puccini (1858-1924) si Pietro Mascagni (1863-1945).

 

Din considerente de spatiu, nu am citat decat pe cei mai importanti - dupa opinia mea - 23 compozitori faimosi ai secolelor XVII –XIX. Nu voi aminti pe niciunul din compozitorii secolelor care au urmat, pentru ca mie nu-mi plac spectacolele de opera compuse in secolul XX ).

La deschidere, Scala di Milano a avut 3.000 de locuri si a devenit in scurt timp locul de intalnire favorit al familiilor nobiliare sau foarte bogate din Milano, dar si al locuitorilor mai saraci care ocupau ultimele randuri de balcoane si care prin aplauze (applausi, claca) sau prin fluieraturi dezaprobatoare puteau sa ridice sau sa faca un fiasco dintr-un spectacol de pe scena Scalei. Teatrul era iluminat de 84 de lampi cu gaz in zona fotoliilor de orchestra si inca alte 1000 de lampi in restul salii care are 6 randuri de balcoane suprapuse pe cele trei laturi ale salii. Pentru a se evita riscul unui incendiu, cateva incaperi din cladire erau in permanenta prevazute cu foarte multe galeti pline cu apa. In 1883 s-a introdus iluminatul electric, dar, in pofida acestui lux afisat, La Scala a traversat o grava criza economica in 1897, din cauza careia a si fost inchisa timp de un an de zile si apoi redeschisa cu un serviciu de gestiune economica total reorganizat. In anul 1907 a avut loc o renovare generala a cladirii. Apoi, din nefericire, a venit anul 1943, cand bombardamentele din cel de-al Doilea Razboi Mondial au distrus a mare parte a cladirii operei, care a fost reconstruita si inaugurata cu mare fast la 11 mai 1946, cu un concert sustinut de soprana Renata Tebaldi, sub bagheta dirijorului Arturo Toscanini, care a si ramas pentru multi ani, directorul artistic al operei.

De sute de ani, stagiunea muzicala incepe la Scala in data de 7 decembrie – ziua Sfantului Ambrozie – Sant’Ambrogio – patronul spiritual al orasului. O alta traditie pastrata cu sfintenie este aceea ca toate spectacolele trebuie sa se termine inainte de mezzanotte, necontand ca o reprezentatie lirica dureaza trei ore iar alta, poate peste cinci ore ) In functie de durata de desfasurare a spectacolului, acesta trebuie sa inceapa mai devreme sau mai tarziu, dar, dupa inceperea spectacolului de opera, este interzisa intrarea publicului, indiferent de importanta personajului intarziat.

Pana la inaugurarea noii cladiri a Metropolitan Opera din New York in 1966, sub directoratul lui Rudolf Bing, Teatro alla Scala a fost cel mai prestigios teatru liric din lume, in prezent fiind depasit doar de MET si fiind la egalitate, in privinta recunoasterii valorii cantaretilor lirici si a repertoriului interpretat, cu Covent Garden din Londra. La inaugurarea din 1778 s-a cantat opera L’Europa riconosciuta de vesnicul rival (in epoca) al lui Mozart – Antonio Salieri. Aici au avut loc premierele mondiale ale operelor Norma de Vincenzo Bellini in 1831, Nabucco (1842), Otello (1887) si Falstaff (1893) de Giuseppe Verdi, Madama Butterfly (1907) si Turandot (1926) de Giacomo Puccini. Marea noastra soprana Haricleea Darclee a debutat la Scala di Milano pe 26 decembrie 1890 cu rolul Chimene din opera Le Cid de Jules Massenet, la spectacol fiind prezent si celebrul compozitor Giuseppe Verdi, pe atunci in varsta de 77 de ani.

De fapt, viata si opera ilustrului compozitor italian Giuseppe Verdi – omagiat anul acesta in toata lumea muzicala, la 200 de ani de la nasterea sa – sunt ingemanate cu Scala di Milano. Verdi a luptat si el alaturi de alti faimosi italieni pentru independenta Italiei de sub “jugul” habsburgic. De altfel, inca din 1861, numele lui Verdi devenise simbolul codificat al miscarii de eliberare a nordului Italiei – majusculele V.E.R.D.I. insemnand Vittorio Emanuele Re D’Italia.

Pe faimoasa scena a Scalei au cantat “legendele” muzicii de opera : Haricleea Darclee, Enrico Carusso, Maria Callas, Virginia Zeani, Ludovic Spiess, Nicolae Herlea, Elena Cernei, Luciano Pavarotti, Placido Domingo dar si mega–starurile actuale : Angela Gheorghiu, Natalie Dessay, Anna Netrebko, Ronaldo Villazon sau Jonas Kauffman. Din anul 1813, aici exista o Scuola di Ballo del Teatro alla Scala, unde sunt pregatiti unii dintre cei mai buni balerini din lume, rivalizand cu scoala de dans Mariinsky din Sankt Petersburg. De asemenea, aici isi desfasoara activitatea si Accademia d’Arti e Mestieri dello Spettacolo, unde sunt instruiti membrii personalului tehnic, scenografii, costumierele, sufleurii, corepetitorii precum si noile generatii de muzicieni. 

Normal ca teatrul liric are si un muzeu : Museo Teatrale alla Scala, inaugurat in anul 1913, in care sunt expuse obiecte pretioase si documente ce evoca istoria muzicii lirice italiene si europene si care au facut parte, la debut, din colectia anticarului francez Jules Sambon, mare iubitor al muzicii de opera. Biglietto Museo Teatrale Alla Scala – 4,00 euro (pentru seniori). Pe afisul muzeului eram imbiata sa vad :

         Antichitta Classiche : vasi con soggetti teatrali, caricature, maschere, piccolo bronzi, tessere teatrali, contorniati, monete;

         Racolte Moderne : quadri, marmi, bronzi, miniature, incisioni, porcellane, majoliche, scenografie, costume, medaglie, strumenti musicali ;

         Ricordi del Teatro Alla Scala.

 

Adica, in muzeu am admirat picturi reprezentand compozitori, primadone, interpreti lirici, partituri originale, instrumente muzicale, costume de scena, schite de decoruri, afise ale unor spectacole, ca de exemplu, citand la intamplare :

 Martedi – 19 ottobre 1875, alle ore 7,30, Serata di Gala in onore di Sua Maesta L’Imperatore di Germania si dara l’opera in tre atti di Giuseppe Verdi – Un ballo in maschera. Biglietto per accedere ai palchi – lire 15;

  Giovedi - 9 aprile 1925, alle ore 9,00 precise, Prima Rappresentazione (premiera) di Rigoletto, direttore Arturo Toscanini;

  Venerdi – 7 dicembre 1928, alle ore 21 precise, Prima Rappresentazione di Tosca, direttore Gabriele Santini;

  Lunedi – 15 luglio 2013, alle ore 20 precise, Terza Rappresentazione di l’opera in tre atti di Giuseppe Verdi – Un ballo in maschera. Preturile pentru biglietti per accedere : 210 EURO – 13 EURO, direttore Daniele Rustioni, regia di Damiano Michieletto, con Piero Pretti - Ricardo, Gabriele Viviani - Renato, Oksana Dyka - Amelia, Marina Prudenskaya - Ulrica, Patrizia Ciofi – Oscar.  

 

Cu mare placere am descoperit in muzeu, in cadrul caruia se pot vizita si cateva loji particulare (palchi) de unde se vede parterul, scena pe care era repetitie pentru spectacolul de seara cu Un ballo in Maschera si foaierul central al teatrului, nu numai savuroase anecdote despre lumea spectacolului de opera, dar si descrierea evenimentelor artistice, a unor personaje, a succeselor unor montari, a fiasco-ului altor montari, precum si alte multe episoade care fac parte din istoria vie a Scalei, impreuna cu o importanta sectiune a muzeului dedicata Bicentenarului Giuseppe Verdi sau lui Big Luciano (1935-2006).

Ies din cladirea Scalei di Milano cu dorinta, deocamdata neimplinita, de a viziona/asculta un spectacol liric in aceasta catedrala a muzicii de opera.

Traseul spre Dom ma duce prin Piazza San Fedele, un loc elegant si aristocratic, foarte drag inimii lui Alessandro Manzoni (1785-1873), care, vreme de 60 de ani a locuit intr-o cladire situata aici si al carui monument de marmura troneaza in piata. Aici este amplasata si Chiesa San Fedele, cu o istorie interesanta : in secolul IX aici se gasea Chiesa Santa Maria in Solario, care in secolul XII a fost dedicata lui Santo Fedele (Sfantul Fidel) iar, mai tarziu, in 1569, cardinalul Carlo Borromeo a hotarat ca in aceasta biserica sa-si desfasoare ritualurile calugarii Ordinului Jesuitilor care au reconstruit edificiul in stilul baroc pe care il admir astazi. In biserica privesc fresca Madonna Torriani (comandata in secolul XV de catre familia nobiliara Torriani), reprezentand-o pe Sfanta Fecioara in chip de Madonna del latte, care a devenit patroana dansatoarelor de la Scala, care vin aici sa se roage inainte de inceperea spectacolelor, motiv pentru care este si apelata Madonna dei ballerini.

Pentru a ajunge la Dom, trec si prin la Galleria Vittorio Emanuele II. La 7 martie 1865, in cadrul lucrarilor de amenajare a pietei din fata Domului, in prezenta regelui Victor-Emmanuel II, a fost pusa piatra de temelie pentru viitoarea galerie, ale carei lucrari de constructie au durat 12 ani si care a fost botezata dupa numele suveranului. Aceasta autentica si controversata creatie arhitecturala, gandita pentru a face legatura intre zona Domului si Piazza della Scala, este pentru intotdeauna legata de numele creatorului sau – arhitectul Giuseppe Mengoni (1829-1877). Dupa ce si-a realizat capodopera vietii lui, arhitectul si-a gasit moartea pe santierul de constructie al  galeriei, la putin timp dupa ce implinise doar 48 de ani, cazand de pe schele, cu o seara inainte de inaugurarea oficiala a lucrarii. Pentru a omagia acest talentat dar nefericit arhitect, pe coloana din stanga a arcului de triumf prin care se intra in galerie, dinspre Piazza del Duomo, este amplasata o placa comemorativa pe care sta scris :“GIUSEPPE MENGONI – CREATORE DI QUESTO MONUMENTO IMPONENTE SEGNO DELLA VOLONTA DI RINNOVAZIONE E DELLA FEDE NELL’AVENIRE DELLA CITTA ALORA LIBERATA DAL GIOGO STRANIERO QUI MORI SUL CAMPO DEL SUO ARDIMENTO DELLE SUE LOTTE DELLA SUA VITTORIA IL 30 DICEMBRE 1877 LA VIGILIA DEL MERITATO TRIONFO “.

Structura galeriei este constituita din doua arcade boltite pozitionate in forma de cruce, care, la locul intersectiei, formeaza un imens octogon, surmontat de un'innovativa cupola di acciaio e vetro (cupola de otel si sticla) de 47 metri inaltime. In cele patru lunete ale cupolei se gasesc mozaicuri, amplasate in 1911 reprezentand continentele : Europa, Asia, Africa si America. In partea centrala a planului octagonal, pe pardoseala, sunt mozaicuri cu stemele oraselor Torino, Florenta, Roma si Milano. Traditia spune ca vom avea noroc in viata daca vom pune calcaiul nostru stang pe testicolele taurului din stema orasului Torino si apoi ne vom invarti pe calcai, de trei ori spre stanga. Ceea ce am facut si eu, asteptand la o “coada” de zeci de persoane care doreau sa faca acelasi lucru ca si mine )

Galleria Vittorio Emanuele II a fost, de fapt, stramoasa directa a “mall”-ului, pentru ca de la inceput a fost gandita ca un spatiu in care sa-si desfasoare activitatea mai multe magazine intr-un singur loc. La vremea aceea, in Europa mai existau doar 3 “mall”–uri : Arcade Burlington din Londra (1819),  Galeria Saint Hubert din Bruxelles (1847) si Galereia Prohod (galeria pasaj  - in limba rusa) din Sankt Petersburg (1848). Galeria este “alintata” de milanezi cu numele de Il Salotto di Milano (sala de asteptare) pentru ca aici sunt multe magazine – in care doamnele “isi pierd timpul”, in timp ce domnii care le insotesc stau si asteapta in numeroasele cafenele sau restaurante care sunt amplasate aici. Din 2013, Galleria Vittorio Emanuele II si-a inchiriat spatiile comerciale faimoaselor marci internationale de moda : Prada, Hermes, Cartier, Zara, Chanel, Dior, Nina Ricci, Roberto Cavalli, Vuitton, Yves Saint Laurent, dar si la ostelle tradizionale cum ar fi Biffi Caffe – fondata in 1867 de catre Paolo Biffi, patiserul curtii regale, sau Ristorante Savini sau Negozio Argenteria Bernasconi. In anul 2012, primaria orasului Milano, nu a mai reinoit contractul de inchiriere (vechi de 20 de ani) al magazinului McDonald (care avea aici vanzari anuale de 6 milioane EURO), pe motiv ca face nota discordanta cu specificul galeriei (.

Ma gandesc ca desi galeria a fost construita ca o legatura intre doua obiective faimoase milaneze, a devenit ea insasi un faimos simbol al orasului Milano.

Am “cascat” gura prin magazinele super-elegante din galerie si am cumparat (totusi!) un papion de matase naturala pentru fiul meu Chris. Papionul a fost foarte frumos ambalat si apoi a fost introdus intr-o foarte eleganta punga a brand-ului Galleria Vittorio Emanuele II – ce frumooos…

Am iesit in Piazza del Duomo si dintr-odata am avut in fata ochilor imaginea grandioasa a Domului. Deci, in acest loc central, de unde incepe tesatura urbana a orasului Milano, se afla aceasta splendida Piazza del Duomo, spatiu vast si elegant, asezat la “picioarele” Domului, parca pentru a-i pune in valoare majestuoasa silueta. In anul 1859, cand constructia Domului era aproape terminata, primaria orasului Milano a organizat un concurs pentru realizarea unui proiect de amenajare a pietii din fata Domului. Cel care a castigat concursul la care s-au inscris 177 de proiecte, ati ghicit, a fost Giuseppe Mengoni. Au urmat 20 de ani de lucrari de anvergura care au absorbit aproximativ 40% din bugetul municipal, dar care au avut ca rezultat o piata minunata inconjurata de edificii gandite, totusi, in concordanta cu functiunile catedralei :

         Palazzo del Portico Settentrionale – pe partea nordica a pietii – cu porticuri clasice, intrerupte de un arc de triumf care reprezinta intrarea monumentala in Galleria Vittorio Emanuele II.

         Palazzo del Portico Meridionale – pe vis-à-vis de celalalt palat – cu porticuri de secol XIX, flancat de doua constructii mai mici, cu arcade, botezate Propileele (ca cele din Acropole-Athena-Grecia). Palatul a fost bombardat in 1943 si restaurat in anul 1956.

         Palazzo Reale di Milano – avand origini stravechi, numindu-se la inceput Palazzo Vecchio Broletto si unde, prin 1138 era sediul comunal al orasului, se afla in partea dreapta a fatadei Domului, intr-o piata numita Piazzeta Reale (Piateta Regala). In Evul Mediu a fost sediul conducatorilor orasului Milano, Francesco I Sforza decizand o renovare importanta a acestuia dupa terminarea constructiei Domului. In continuare a fost resedinta guvernatorilor spanioli iar apoi, primul teatru al orasului. Arhiducele Ferdinand de Austria-Este, unul dintre fiii imparatesei Maria Tereza, casatorit cu Maria-Beatrice d’Este, a vrut sa isi faca aici resedinta lui, insarcinandu-l, in 1773, pe arhitectul Giuseppe Piermarini sa transforme aceasta cladire intr-una demna de rangul lui, ceea ce s-a si intamplat, prin construirea, printre altele a splendidelor appartamenti reali si a faimoasei Camera delle Cariatidi, aceasta din urma distrusa, din pacate, de bombardamentele din 1943. Dupa razboi, cladirea a fost restaurata si acum aici se afla Museo di Palazzo Reale si Museo Comunale d'Arte Contemporanea.

         Monumento equestre del Re Vittorio-Emanuele II – aflat in mijlocul pietei, realizat de Ercole Rosa in 1896, il reprezinta pe suveran, strunindu-si calul si intorcandu-se sa priveasca inapoi pentru a-si incuraja soldatii in timpul bataliei de la San Martino.

 

Veritabil suflet si simbol religios al orasului – Duomo di Milano este a treia biserica din lume ca suprafata acoperita – 1200 metri patrati, adica : 157 metri lungime x 92 metri largime la transept – dupa Basilica San Pietro di Roma si Catedrala din Sevilla. El reprezinta cel mai perfect exemplu al stilului gotic flamboiant din Italia, avand capacitatea de a primi 40.000 de credinciosi. Constructia Domului a fost lunga si extrem de complexa. In secolul IV, pe locul actualului Dom se afla Basilica Santa Tecla (demolata in secolul XV) si apoi, in secolul IX, langa aceasta, s-a construit Cattedrale Santa Maria Maggiore, care, in final, a fost si ea inglobata in constructia Domului dedicat Sfintei Maria Nascatoarea de Dumnezeu – Santa Maria Nascente. Proiectul original al Domului a fost conceput probabil de un arhitect francez anonim format la scoala stilului gotic, angajat de cardinalul Antonio da Saluzzo, in anul 1386.

Constructia ambitioasa a viitorului Dom a primit sprijinul lui Gian Galeazzo Visconti, care a hotarat ca taxele fiscale datorate de cei care exploatau marmura din cariera din Candoglio sa mearga la constructia Domului si a mai primit un sprijin financiar si din partea Papei Bonifacio IX. Deja in anul 1386, arhitectul Simone da Orsenigo a angajat doi mesteri din Como – Marco da Campione si Giovannino de’Grassi care sa supravegheze muncitorii care lucrau la fundatiile viitorului Dom. Dupa terminarea fundatiilor, au inceput lucrarile de constructie, mai intai in zona absidei centrale, continuand sa se lucreze apoi spre fatada de vest. Pana in secolul XV la noua constructie a Domului si-au adus contributia : Nicolas de Bonaventure, Jean de Fribourg, Giovanni da Campione, Jean de Fernach, Henri de Gmunden, Ulrich de Fussingen, Bernardo da Venezia, Gabriele Stornoloco, Giovannino de’Grassi, Jean Mignot, Filippino degli Organi, Giovanni si Guiniforte Solari, Il Filareto si Johannes Nexenperger. Normal ca atat de multi arhitecti/creatori si-au pus amprenta pe constructia Domului, astfel ca edificiul a devenit din ce in ce mai spectaculos si majestuos. Toate aceste lucrari au “inghitit” sume uriase, care au fost acoperite si prin donatiile familiilor nobiliare (nu numai milaneze) si prin subscriptii publice. In anul 1418, papa Martin V vine la Milano pentru a sfinti catedrala, care va ramane neterminata insa, timp de mai multe secole. In perioada 1470-1500 a fost construita la torre di lancia (turla-sulita) cel mai inalta al Domului, proiectata de Giovanni Antonio Amadeo dupa indicatiile lui Leonardo da Vinci. A urmat o perioada de stagnare, dupa care lucrarile la Dom au fost reluate in 1567 in timpul arhiepiscopatului Sfantului Carlo Borromeo. Statuia policroma a Sfintei Fecioare Maria, a fost amplasata pe acest turn de abia in anul 1762. Au trebuit sa mai treaca inca doua secole pana cand acoperisul Domului sia completamente lastra (sa fie integral acoperit cu dale) si sa devina splendida terasa pe care ma plimb acum admirand superba panorama a orasului Milano - biglietto accesso pe acoperisul Domo di Milano (cu ascensorul) – 6,00 EURO.

De-abia in secolul XIX a fost terminata constructia celor 135 de turle - foresta di torre di lancie, dintre care primul turn a fost construit in 1404 iar ultimul in 1885, cea mai inalta turla avand 109 metri inaltime. In final Domul din Milano a devenit un edificiu extraordinar, care ii uimeste si pe crestini dar si pe practicantii altor religii, dovada fiind multimea de “galbeni” care se inghesuie sa suie pe acoperisul Domului impreuna cu mine. Un uluitor total de aproximativ 3500 de statui de marmura decoreaza Domul – primele realizate intre anii 1386–1447, iar restul adaugate intre secolele XV - XVIII. De sus, panorama iti taie rasuflarea : vezi de aproape o parte dintre cele 2245 de statui din marmura alba, care sunt amplasate pe diferitele elemente exterioare ale Domului, realizate cu rigurozitate de maestri toscani, venetieni, francezi sau germani, pe parcursul a mai multor secole. Pe turla cea mai inalta, care se ridica la aproximativ 109 metri de sol (inaltime ce nu a fost depasita decat in anul 1958 cand s-a construit zgarie-norul Pirelli – 127 metri) stralucesc in lumina puternica a soarelui de astazi cele 3900 de foite de aur cu care este acoperita statuia Fecioarei Maria – veritabil simbol al orasului Milano – alintata Madonnina, care a fost turnata in bronz in 1774 de catre Giuseppe Bini dupa un desen de Giuseppe Perego. Statuia de 4 metri inaltime vegheaza asupra destinului orasului si asupra milanezilor, inconjurata de una corona di piccole lancie (un cerc de turle mai scunde) pe care sunt sculptati ingeri si sfinti. Fatada catedralei este in stil baroc pana la primul rand de ferestre, iar restul in stil neo-gotic. Fiecare dintre cele cinci usi de bronz ale Domului au fost sculptate de artisti diferiti, au teme diferite si au fost realizate intre anii 1840 – 1965. Intr-un final, la inceputul secolului XIX, fatada a fost terminata din ordinul nimanui altuia decat decat al lui Napoleon Bonaparte. Acesta a demarat pasii finali ai constructiei Domului chiar inainte de a se incorona Rege al Italiei aici, in catedrala, in 1805. De la acel eveniment istoric deosebit, infatisarea catedralei a ramas aceeasi cu cea pe care o admir eu – cu gura cascata la propriu - astazi. Bineinteles ca de-a lungul timpului s-au mai facut renovari, asa cum de exemplu si acum se fac renovari in interiorul catedralei, ceea ce nu imi permite sa ma bucur de intreaga maretie a interiorului.