Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

22 IULIE 2201

Ieri podeaua a încetat, în sfârşit, să se mai zdruncine. Richard prezisese asta. Acum două zile, când nu ne-am mai întors în rezervor la ora obişnuită, el a presupus, în mod corect, că manevra era pe sfârşite.

Aşadar intrăm într-o altă fază a incredibilei noastre odiseei. Soţul meu ne informează că în clipa de faţă călă­torim cu o viteză mai mare de jumătate din cea a luminii. Asta înseamnă că la fiecare două secunde acoperim o dis­tanţă aproximativ egală cu cea dintre Pământ şi Lună. Ne îndreptăm, mai mult sau mai puţin, în direcţia lui Sirius, cea mai strălucitoare stea de pe cerul nopţii planetei noas­tre natale. Dacă nu vor mai exista manevre, peste doispre­zece ani vom fi în vecinătatea lui Sirius.

Mă simt uşurată că viaţa noastră se poate întoarce la un anume echilibru local. Simone pare să fi suportat fără difi­cultate lungile perioade petrecute în rezervor, însă nu-mi vine să cred că o asemenea experienţă nu va lăsa nici o urmă asupra unui copilaş. Pentru ea e important să ne resta­bilim un program zilnic.

În momentele în care sunt singură, mă gândesc adesea la halucinaţiile vii din primele zece zile petrecute în rezer­vor. Trebuie să recunosc că n-am fost încântată când, în cele din urmă, am suportat mai multe „zone crepusculare” de privare senzorială totală fără ca modelele colorate, săl­batice şi imaginile incoerente să-mi inunde mintea. Pe atunci începusem să-mi fac griji cu privire la sănătatea mea mintală şi, o spun cu toată sinceritatea, eram deja mai mult decât „copleşită”. Cu toate că halucinaţiile au încetat brusc,

amintirea forţei acelor viziuni mă făcea să fiu prudentă de fiecare dată când, în ultimele săptămâni, se stingeau luminile din plafonul rezervorului.

După acele prime zece zile, am mai avut doar o viziune - şi, de fapt, s-ar putea să fi fost doar un vis plin de viaţă în timpul unei perioade normale de somn. În ciuda faptului că imaginea respectivă n-a fost tot atât de precisă precum cele dinainte, am reţinut toate detaliile datorită asemănării ei cu una dintre secvenţele halucinante pe care le-am trăit când mă aflam, anul trecut, în fundul puţului.

În acest ultim vis, sau viziune, mă aflam cu tata la un concert în aer liber într-un loc necunoscut. Pe scenă era un singur bătrân cu chip oriental, care cânta la un instrument ciudat cu coarde. Spre deosebire de viziunea din fundul puţului, eu şi tata nu ne-am transformat în păsărele şi n-am plecat în zbor spre Chinon, în Franţa. De data aceasta, cor­pul tatei a dispărut complet, rămânându-i doar ochii. În câteva secunde, au mai apărut cinci perechi de ochi, for­mând un hexagon în aer, deasupra mea. Am recunoscut imediat ochii lui Omeh, şi pe-ai mamei, dar celelalte trei perechi îmi erau necunoscute. Ochii din vârfurile hexa­gonului mă priveau lung, fără să clipească, de parcă încer­cau să-mi comunice ceva. Chiar înainte ca muzica să înceteze, am auzit un singur sunet, distinct. Mai multe glasuri au rostit simultan cuvântul „Pericol”.

Care era originea halucinaţiilor mele şi de ce, dintre noi trei, numai eu aveam parte de ele? Richard şi Michael au suferit de asemenea privaţiuni senzoriale şi amândoi au recunoscut că „înaintea ochilor” le-au plutit nişte modele bizare, dar la nici unul imaginile nu au fost vreodată coerente. Dacă, după cum am presupus noi, ramanii ne-au injectat substanţe chimice, folosind firele subţiri ce se încolăceau în jurul nostru, pentru ca să ne ajute să dormim în împrejurările nefamiliare, de ce am fost singura care am reacţionat prin astfel de viziuni fantastice?

Richard şi Michael cred că răspunsul ar fi simplu: eu sunt o „persoană labilă la droguri, cu o imaginaţie hiperac­tivă”. În ceea ce îi priveşte, asta-i toată explicaţia. Nu apro­fundează subiectul şi, cu toate că sunt politicoşi când eu ridic semnele corecte de întrebare legate de „călătoriile” mele, nici măcar nu mai par interesaţi. Aş fi putut să mă aştept la vreun gen de răspuns din partea lui Richard, dar de la Michael categoric nu.

În realitate, până şi previzibilul nostru general O'Toole n-a fost în întregime el însuşi de când am început etapele din rezervor. Era limpede că-l preocupau alte probleme. Abia azi dimineaţă am obţinut o mică licărire a ceea ce se petrece în mintea lui.

După ce l-am sâcâit mai multe minute cu întrebări prie­teneşti, în cele din urmă a spus încet:

— Fără s-o recunosc în mod conştient, la fiecare nou salt al ştiinţei l-am redefinit şi reîngrădit pe Dumnezeu. Reuşisem să integrez în catolicismul meu conceptul de ramani, dar prin asta n-am făcut decât să lărgesc puţin definiţia limitată pe care o dau Lui. Acum, când mă aflu la bordul unei nave spaţiale automate, călătorind cu viteze ce ţin de teoria relativităţii, înţeleg că trebuie să-L descătuşez total pe Dumnezeu. Abia atunci poate fi El fiinţa supremă dintre toate particulele şi procesele din Univers.

Dezideratul vieţii mele în viitorul apropiat se află la cealaltă extremă. Richard şi Michael se concentrează asupra unor idei profunde, Richard în domeniul ştiinţei şi tehnicii, Michael în lumea spiritului. Cu toate că savurez întru totul ideile stimulatoare emise de amândoi în căută­rile lor separate a adevărului, cineva trebuie să acorde atenţie sarcinilor traiului zilnic. La urma urmelor, toţi trei avem responsabilitatea pregătirii pentru viaţa de adult a singurului membru al generaţiei viitoare. S-ar putea ca sarcina de a fi principalul părinte să-mi revină întotdeauna mie.

Este o responsabilitate pe care mi-o asum cu bucurie. Când Simone îmi zâmbeşte radios în timpul unei pauze de supt, nu mai meditez la halucinaţiile mele, nu mai contează atât de mult dacă există sau nu Dumnezeu, şi faptul că ramanii au pus la punct o metodă de folosire a apei drept combustibil nuclear nu mai are o însemnătate covârşitoare. În clipa aceea, singurul lucru important este că sunt mama lui Simone.