Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

10 IUNIE 2201

Richard a avut dreptate. Fusese sigur că şuieratul inter­mitent, de joasă frecvenţă, de ieri dimineaţă anunţa tre­cerea la altă etapă a misiunii. A sugerat chiar că poate era cazul să mergem la noul rezervor şi să fim pregătiţi să ne ocupăm hamacurile. Michael şi cu mine l-am contrazis, susţinând că nu existau nici pe departe suficiente informaţii ca să tragă o astfel de concluzie.

Trebuia să fi urmat sfatul lui Richard. Am ignorat cu desăvârşire şuieratul şi ne-am continuat programul normal (dacă sintagma poate fi folosită pentru existenţa noastră în interiorul acestei nave spaţiale de origine extraterestră). Peste trei ore, călugăriţa supraveghetor a apărut brusc în pragul camerei noastre principale şi m-a speriat de mi-a stat inima. A făcut semn cu degetele ei ciudate înspre coridor şi ne-a dat limpede de înţeles că trebuia să ne mişcăm rapid.

Simone dormea încă şi n-a fost deloc mulţumită când am trezit-o. Îi era foame, dar călugăriţa biot nu mi-a dat timp s-o hrănesc. Aşa că Simone plângea cât o ţineau puterile, în timp ce traversam în grup adăpostul îndreptându-ne către rezervor.

Pe pasarela care înconjoară buza rezervorului ne aştepta altă călugăriţă, care ţinea în mâinile ciudate căştile noastre transparente. Probabil că era un inspector, pentru că nu ne-a lăsat să coborâm la hamacuri până nu s-a asigu­rat că ne pusesem căştile corect. Materialul de plastic sau sticla care formează vizorul căştii este remarcabil; vedem perfect prin el. Şi partea inferioară a căştilor este nemai­pomenită. Este făcută dintr-un material similar cauciucu­lui, adeziv, foarte etanş pe piele, care formează o izolaţie perfectă, impermeabilă.

Ne întinseserăm doar de treizeci de secunde în hamacuri, când o presiune puternică ne-a apăsat atât de puternic de împletitura lor, încât am coborât până la jumă­tatea rezervorului gol. O clipă mai târziu, nişte fire sub­ţirele (care păreau să iasă din materialul hamacurilor) ne-au înfăşurat corpurile, lăsându-ne libere doar braţele şi gâtul. M-am uitat spre Simone să văd dacă plânge; feţişoara ei era destinsă într-un zâmbet larg.

Rezervorul începuse deja să se umple cu un fluid verde-deschis, care ne-a înconjurat în mai puţin de un minut. Densitatea lui era foarte apropiată de a noastră, căci pluteam pe jumătate la suprafaţă, până când partea supe­rioară a rezervorului s-a închis şi fluidul a ocupat tot volumul. Deşi mi se părea puţin probabil să fim în vreun pericol real, mi s-a făcut frică atunci când capacul a glisat deasupra capetelor noastre. În fiecare din noi există puţină claustrofobie.

În tot acest timp accelerarea puternică a continuat. Din fericire, în rezervor nu era complet întuneric. Capacul era presărat cu luminiţe. O puteam vedea pe Simone lângă mine - corpul i se legăna ca o geamandură - şi, la distanţă, puteam să-l văd chiar şi pe Richard.

Am stat în rezervor ceva mai mult de două ore. Richard era extrem de emoţionat când am terminat. Ne-a spus că era sigur că tocmai trecuserăm un „test” de rezis­tenţă la forţe „excesive”.

— Ramanii nu se mulţumesc cu acceleraţiile prăpădite pe care le-am cunoscut până acum, ne-a informat el exu­berant, ci vor să mărească viteza cu adevărat. Pentru asta, nava spaţială trebuie supusă la forţe gravitaţionale mari, de durată. Rezervorul ăsta a fost proiectat ca sistem de amor­tizare, astfel încât construcţia noastră biologică să se poată adapta la mediul neobişnuit.

Şi-a petrecut toată ziua făcând calcule, iar acum câteva ore ne-a arătat reconstituirea preliminară a „evenimentului accelerării” de ieri.

— Uitaţi-vă! a strigat el, abia putând să se abţină. În timpul scurtei perioade de două ore, am avut o schimbare de viteză echivalentă cu şaptezeci kilometri pe secundă. Este absolut colosal pentru o navă spaţială de mărimea lui Rama! Am accelerat tot timpul cu aproape 10 g¹. Nava asta are un stil de a goni dat dracului!

După ce s-a terminat testul din rezervor, am introdus în noi toţi, inclusiv în Simone, un set nou de sonde biometrice. N-am văzut nici o reacţie neobişnuită, cel puţin nimic care să declanşeze un semnal de alarmă, însă recunosc că tot mă mai îngrijorează puţin modul în care vor reacţiona corpurile noastre la stres. Acum câteva minute, Richard m-a mustrat.

— Ramanii se uită şi ei, în mod sigur, a spus indicând că, după părerea lui, biometria era de prisos. Pariez că-şi culeg propriile date prin intermediul acelor fire.