Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

6 IANUARIE 2205

Azi este aniversarea mea. Am împlinit patruzeci şi unu de ani. Azi noapte am avut încă unul dintre visele pline de realism. Se făcea că eram foarte bătrână; părul îmi era complet cărunt, iar faţa foarte zbârcită. Locuiam într-un castel - undeva în apropierea Loarei, nu departe de Beauvois - cu două fiice adulte (nici una dintre ele nu semăna, în vis, cu Simone, Katie sau Genevieve) şi trei nepoţi. Băieţii erau adolescenţi, sănătoşi din punct de vedere fizic, dar fiecare avea ceva în neregulă. Toţi erau mărginiţi mintal, poate chiar retardaţi. Ţin minte că încer­cam să le explic câte molecule de hemoglobină duce oxi­genul de la aparatul pulmonar la ţesuturi. Nici unul nu era în stare să înţeleagă ce spuneam.

M-am trezit din vis deprimată. Era miezul nopţii şi toţi ceilalţi dormeau. Cum fac adesea, am pornit pe coridor spre camera copiilor, ca să mă asigur că fetele erau învelite cu păturile lor uşoare. Simone abia dacă se clinteşte noaptea, dar Katie se zvârcoleşte şi-şi aruncă pătura de pe ea. Am învelit-o, apoi m-am aşezat într-un scaun.

Ce mă deranjează? m-am întrebat. De ce am atât de multe vise cu copii şi nepoţi? Săptămâna trecută, într-o zi, m-am referit în glumă la posibilitatea de a avea un al treilea copil, iar Richard, care traversează din nou o perioadă de posomorală prelungită, a fost cât pe-aici să paralizeze de spaimă. Cred că regretă că l-am convins s-o avem pe Katie.

Am abandonat imediat subiectul, nevrând să-i provoc încă una dintre tiradele nihiliste.

În această conjunctură, chiar aş vrea încă un copil? Are cât de cât vreo logică, dat fiind situaţia în care ne găsim? Lăsând pe moment la o parte orice motiv personal care m-ar putea face să doresc să nasc al treilea copil, există un puter­nic argument biologic pentru continuarea reproducerii. După toate probabilităţile, nu vom mai avea niciodată con­tact cu alţi membri ai speciei umane. Dacă suntem ultimii din spiţa noastră, ar fi înţelept să acordăm atenţie unuia dintre principiile fundamentale ale evoluţiei: maxima vari­aţie genetică determină cele mai mari probabilităţi de supravieţuire într-un mediu nesigur.

Noaptea trecută, după ce m-am trezit din vis, mintea mea a dus scenariul şi mai departe. Să presupunem, mi-am zis, că Rama nu merge într-adevăr nicăieri şi că ne vom petrece restul vieţii în condiţiile actuale. Apoi, după toate probabilităţile, Simone şi Katie ne vor supravieţui nouă, cei trei adulţi. Ce se va întâmpla în continuare? În afară de cazul în care am pune cumva la păstrare nişte spermă, fie de la Michael, fie de la Richard (şi atât problema biologică, cât şi cea sociologică ar fi formidabil de dificilă), fetele mele nu vor avea posibilitatea reproducerii. Ele personal ar putea ajunge în Paradis, Nirvana sau în nu ştiu ce altă lume, dar până la urmă vor pieri, iar genele pe care le poartă vor muri o dată cu ele.

Dar să presupunem că aş naşte un fiu. Atunci cele două fete vor avea un tovarăş de sex masculin de vârsta lor şi problema generaţiilor succesive va fi mult uşurată.

În acest punct al cugetărilor mele, mi-a venit o idee cu adevărat nebunească. Unul dintre principalele mele domenii de specializare în perioada studiilor medicale a fost genetica, în special defectele ereditare. Mi-am amintit de studiile de caz ale familiilor regale din Europa între secolele XV şi XVIII şi de numeroşii indivizi „inferiori” născuţi din endogamie excesivă. Un fiu conceput de mine şi Richard ar avea aceleaşi componente genetice ca Simone şi Katie. Copiii acelui fiu cu oricare dintre fete, nepoţii noştri, ar fi în pericolul foarte mare de a se naşte cu defecte. Pe de altă parte, un fiu conceput de mine şi Michael ar împărţi doar o jumătate dintre genele lui cu fetele şi, dacă memoria nu mă înşală, pentru copilul lui cu Simone sau Katie riscul defectelor ar fi mult redus.

Am respins imediat acest gând imoral, totuşi el n-a dis­părut. Mai târziu, când ar fi trebuit să dorm, mintea mi-a revenit la acelaşi subiect. Dacă rămâneam însărcinată cu Richard şi aveam a treia fată? Atunci întregul proces trebuia repetat. Deja am patruzeci şi unu de ani. Câţi ani până se va instala menopauza, chiar dacă o întârzii pe cale chimică? Pe baza celor două experienţe anterioare, nu există nici o dovadă că Richard putea să conceapă un băiat. Am putea crea un laborator care să permită separarea spermei mas­culine din lichidul lui seminal, dar asta ar fi însemnat un efort fantastic din partea noastră şi luni de interacţiune amănunţită cu ramanii. Şi tot ar mai fi rămas problema conservării spermei şi a transmiterii ei la ovare.

M-am gândit la diversele tehnici cunoscute de modifi­care a procesului de selectare a sexului pe cale naturală (dieta bărbatului, tipul şi frecvenţa actului sexual, sincronizarea în raport cu ovulaţia etc.) şi am ajuns la con­cluzia că, probabil, Richard şi cu mine am avea o şansă bună să concepem un băiat în mod natural, dacă am fi foarte atenţi. Însă în fundul minţii mele stăruia gândul că şansele ar fi şi mai mari, dacă tatăl ar fi Michael. La urma urmelor, el avusese doi fii (din trei copii) ca urmare a unui comportament nebazat pe calcule. Oricât de mult aş fi putut îmbunătăţi probabilităţile cu Richard, aceleaşi tehnici în cazul lui Michael ar fi garantat practic un fiu.

Înainte de a adormi, m-am gândit pe scurt la inaplica­bilitatea întregii idei. Trebuia inventată o metodă absolut sigură de însămânţare artificială (pe care mi s-ar fi cerut s-o supraveghez, deşi eram eu însăşi subiectul). Puteam face noi asta, în situaţia actuală, şi să garantăm atât sexul, cât şi sănătatea embrionului? Până şi spitalele de pe Pământ, care dispun de toate resursele, nu au întotdeauna succes. Cealaltă alternativă era să fac sex cu Michael. Deşi gândul nu mi-a displăcut, semnificaţiile sociologice mi s-au părut atât de mari încât am abandonat cu totul ideea.

(Şase ore mai târziu). În seara asta, bărbaţii mi-au făcut o surpriză: o cină specială. Michael devine un adevărat bucătar. Mâncarea avea gust de „muşchi Wellington”, con­form reclamei, deşi semăna mai degrabă cu piureul de spanac. Richard şi Michael au mai servit şi un lichid roşu, etichetat ca vin. N-a fost rău, aşa că l-am băut, desco­perind, spre marea mea uimire, că avea în el ceva alcool şi chiar m-am ameţit un pic.

De fapt, la sfârşitul cinei toţi trei eram abţiguiţi! Fetele, mai ales Simone, erau nedumerite de comportamentul nostru. În timpul desertului (plăcintă de cocos), Michael mi-a spus că 41 este „un număr foarte special”. Apoi mi-a expli­cat că era cel mai mare număr prim care începe un şir pătratic lung de alte numere prime. Când l-am întrebat ce este un şir pătratic, a râs şi a spus că nu ştie. Totuşi a scris şirul celor patruzeci de elemente despre care vorbea: 41, 43, 47, 53, 61, 71, 83, 97, 113, ...încheind cu numărul 1601. M-a asigurat că toate cele patruzeci de numere din şir erau numere prime.

— De aceea, mi-a făcut cu ochiul, 41 trebuie să fie un număr magic.

În timp ce râdeam, geniul nostru de serviciu Richard s-a uitat la numere şi, după nu mai mult de un minut de joacă pe calculator, ne-a explicat lui Michael şi mie de ce şirul se numea pătratic.

— Diferenţele dintre numerele consecutive sunt con­stante, a zis el arătându-ne printr-un exemplu ce voia să spună. Prin urmare, întreaga succesiune de numere poate fi generată de o simplă expresie pătratică. Să luăm f(N) = N - N + 41, unde N este orice număr întreg de la 0 la 40. Această funcţie va genera întregul şir. Şi mai bine, să luăm f(N) = N²² - 81 N + 1681, unde N este un număr întreg între 1 şi 80. Această funcţie de gradul II începe la coada şirului de numere, f(l) = 1601, şi continuă succesiunea mai întâi în ordine descrescătoare. Ea se inversează la f(40) = f(41) = 41, şi apoi generează din nou întregul şir de numere în ordine crescătoare.

Richard a zâmbit. Eu şi Michael ne-am uitat la el cu respect şi admiraţie.