Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

13 MAI 2205

Azi am petrecut cinci ore sus, în New York, căutându-l pe Richard. M-am dus la puţuri, la ambele reţele, în cele trei piaţete. Am zgâlţâit grilajul de la adăpostul octopăian­jenilor şi am coborât pentru scurt timp în ţinutul aviarilor. Pretutindeni, l-am strigat pe nume. Îmi amintesc că Richard m-a găsit acum cinci ani datorită balizei pe care o plasase pe robotul său shakespearean, prinţul Hal. Azi mi-ar fi fost de folos o asemenea baliză.

Nicăieri nici urmă de Richard. Cred că a părăsit insula. Este un înotător excelent - putea să ajungă uşor la Semicilindrul Nordic, dar cum rămâne cu creaturile stranii care populează Oceanul Cilindric? L-au lăsat să treacă?

Întoarce-te, Richard. Mi-e dor de tine. Te iubesc.

Este evident că se gândea de câteva zile la plecare. Adusese la zi şi pusese la punct catalogul nostru de inter­acţiuni cu ramanii, pentru a le face cât mai uşoare cu putinţă pentru Michael şi pentru mine. Luase cea mai mare dintre raniţele noastre, precum şi pe cel mai bun prieten al său, MB, dar îi lăsase pe roboţii Beckett.

De la plecarea lui, mesele noastre sunt îngrozitoare. Katie e aproape mereu bosumflată. Vrea să ştie când se întoarce tati al ei şi de ce întârzie aşa mult. Michael şi Simone îşi îndură amărăciunea în tăcere. Legătura lor con­tinuă să se adâncească - par capabili să se aline foarte bine reciproc. În ceea ce mă priveşte, am încercat să-i acord mai multă atenţie lui Katie, dar nu-l pot înlocui pe mult iubitul ei tătic.

Nopţile sunt cumplite. Nu dorm. Trec în revistă iar şi iar relaţiile mele cu Richard din ultimele două luni şi-mi retrăiesc toate greşelile. Scrisoarea lui dinaintea plecării a fost revelatoare. Nu m-aş fi gândit niciodată că dificultăţile lui anterioare cu Sarah aveau să aibă chiar şi cel mai mic impact asupra căsniciei cu mine, dar acum ştiu ce voia să spună cu şabloanele.

Există şabloane în viaţa mea emoţională. Moartea mamei, când aveam doar zece ani, m-a învăţat groaza abandonării. Teama de a pierde o relaţie strânsă a făcut ca intimitatea şi încrederea să fie pentru mine lucruri greu de realizat. De la moartea mamei i-am pierdut pe Genevieve, pe tata, iar acum, cel puţin temporar, pe Richard. De fiecare dată când şablonul se repetă, toate himerele trecu­tului sunt reactivate. Acum două nopţi, când am plâns până am adormit, mi-am dat seama că-mi era dor nu numai de Richard, ci şi de mama, de Genevieve şi de minunatul meu tată. Am simţit din nou toate acele pierderi. Aşa că înţeleg cum faptul că am fost cu Michael i-a putut declanşa lui Richard amintirile dureroase legate de Sarah.

Procesul învăţării nu se opreşte niciodată. Iată-mă pe mine, am patruzeci şi unu de ani şi descopăr încă o faţetă a adevărului despre relaţiile umane. E clar că l-am rănit pro­fund pe Richard. Nu contează că nu există nici o bază logică în îngrijorarea lui şi că faptul că m-am culcat cu Michael ar fi putut duce la o răcire a afecţiunii mele faţă de el. Logica nu se aplică aici. Ceea ce contează sunt percepţia şi simţirea.

Uitasem cât de devastatoare poate fi singurătatea. Eu şi Richard am fost cinci ani împreună. N-o fi avut el toate calităţile lui Făt-Frumos visat de mine, dar a fost un tovarăş minunat şi este, fără îndoială, cea mai inteligentă fiinţă umană pe care am cunoscut-o vreodată. Ar fi o tragedie incomensurabilă dacă nu s-ar mai întoarce. Mă doare când mă gândesc, chiar şi pentru o clipă, că s-ar putea să-l fi văzut pentru ultima dată.

Noaptea, când mă simt foarte singură, adesea citesc poezie. Baudelaire şi Eliot sunt preferaţii mei încă din vre­mea studenţiei, dar în ultimele câteva seri am găsit alinare în poemele Benitei Garcia.

Cât a fost cadet la Academia Spaţială din Colorado, pasiunea ei sălbatică pentru viaţă i-a adus multă durere. S-a aruncat în studiile de astronautică şi în braţele bărbaţilor din jur cu acelaşi elan. Când a fost chemată înaintea comi­tetului disciplinar al cadeţilor fără nici o altă vinovăţie în afara sexualităţii neinhibate, Benita şi-a dat seama cât de schizofrenici sunt bărbaţii când e vorba de sex.

Majoritatea criticilor literari îi preferă primul volum de versuri, Visurile unei fete mexicane, care a făcut-o cunos­cută pe când era încă adolescentă, prin comparaţie cu volu­mul de poezii mai înţelepte, dar mai puţin lirice pe care l-a publicat în ultimul an la Academie.

Acum, când Richard a plecat şi mintea mea încă se mai chinuie să înţeleagă ce s-a întâmplat cu adevărat în aceste ultime luni, cele care găsesc ecou în inima mea sunt poezi­ile pline de frământări şi întrebări scrise de Benita spre sfârşitul adolescenţei. Drumul ei spre viaţa de adult a fost foarte dificil. Deşi opera ei a rămas bogată în imagini, n-a mai fost Pollyanna care se plimba printre ruinele de la Uxmal. În seara asta, am citit de mai multe ori o poezie scrisă în universitate care îmi place deosebit de mult.

Rochiile mele îmi înviorează camera Precum florile deşertul după ploaie. Tu vii la noapte, iubirea mea cea nouă, Dar ce faţă a mea doreşti să vezi? Palidele pasteluri pentru cărţi sunt bune, Albastrul şi verdele mă fac, pentru o seară, Prietenă, sau chiar soţie, să fiu. Dar dacă în mintea ta este sexul, Atunci roşul sau negrul şi ochii întunecaţi Devin târfa care trebuie să fiu.

Visurile mele din copilărie nu erau aşa, Prinţul meu venea pentru un sărut numai, Apoi mă ducea departe de durere. Nu pot eu oare să-l mai văd o dată? Măştile mă jignesc, studentule, Îmi port rochia fără prea multă bucurie. Preţul pe care-l plătesc ca să te ţin de mână Îmi scade valoarea, după cum ai plănuit.