Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

7
1 APRILIE 2204

Ziua de azi a fost neobişnuită în toate privinţele. În primul rând, de îndată ce s-au trezit toţi, am anunţat că urma să dedicăm ziua memoriei lui Alienor de Aquitania, care a murit, dacă istoricii nu se înşală, iar noi am urmărit corect calendarul, exact acum 1 000 de ani. Spre încântarea mea, familia a sprijinit ideea şi atât Richard cât şi Michael s-au oferit să mă ajute la festivitate. Michael, care a trecut de la studiul istoriei artei la cel al gătitului, a propus să pre­pare în onoarea reginei o gustare specială, medievală. Richard a şters-o cu MB, şoptindu-mi că micul robot avea să se întoarcă Henri Plantagenet.

Pusesem la punct o scurtă lecţie de istorie pentru Simone, în care îi făceam cunoştinţă cu Ali6nor şi lumea secolului al XII-lea. A fost neobişnuit de atentă. Până şi Katie, care niciodată nu stă liniştită mai mult de cinci minute, a fost cooperantă şi nu ne-a întrerupt. În cea mai mare parte a dimineţii s-a jucat liniştită cu jucărioarele ei. La sfârşitul lecţiei, Simone m-a întrebat de ce a murit Alienor. Când i-am spus că de bătrâneţe, fiica mea de trei ani m-a întrebat dacă regina „plecase în rai”.

— Unde ai auzit ideea asta? am întrebat-o.

— La unchiul Michael, mi-a răspuns. El mi-a spus că oamenii buni merg în rai când mor, iar oamenii răi merg în iad.

După o pauză în care am reflectat, am spus:

— Unii oameni cred că există rai, alţii cred în ceea ce se numeşte reîncarnare, în care oamenii trăiesc din nou în altă persoană sau chiar animal. De asemenea, unii cred că existenţa noastră este un miracol finit, cu un început şi un sfârşit care se termină cu moartea fiecărui individ în parte.

Am zâmbit şi i-am ciufulit părul.

— Dar tu ce crezi, mămico? m-a întrebat ea.

Am simţit ceva foarte asemănător panicii. Am tras de timp, făcând câteva comentarii, în timp ce încercam să-mi găsesc cuvintele. Din fericire, am fost salvată.

— Respectele mele, tânără domniţă.

Micul robot MB, îmbrăcat în ceea ce trebuia să treacă drept veşmânt de călărie, intră în cameră şi o informă pe Simone că el era Henric Plantagenet, regele Angliei şi soţul lui Alienor. Zâmbetul lui Simone îi lumina faţa. Katie ridică privirea şi surâse cu toată faţa.

— Regina şi cu mine am clădit un mare imperiu, spuse robotul făcând un gest larg cu mânuţele lui, care până la urmă a inclus toată Anglia, Scoţia, Irlanda, Ţara Galilor şi jumătate din Franţa actuală.

MB recită cu plăcere un discurs, amuzându-le pe Simone şi pe Katie, cu gesturile şi clipitul lui din ochi. Apoi băgă mâna în buzunar şi scoase un cuţitaş şi o fur­culiţă miniaturale, afirmând că el le prezentase „barbarilor de englezi” conceptul ustensilelor de mâncat.

— Dar de ce ai băgat-o în închisoare pe regina Alienor? întrebă Simone după ce robotul a terminat.

Am zâmbit. Fusese cu adevărat atentă la lecţia de isto­rie. Capul robotului pivotă în direcţia lui Richard, care ridică un deget, indicând o scurtă pauză, şi ieşi repede pe coridor. În mai puţin de un minut, MB, alias Henric al II-lea, se întoarse şi păşi spre Simone.

— M-am îndrăgostit de altă femeie, spuse el, iar regina Alienor s-a mâniat. Ca să se răzbune, i-a asmuţit pe fiii mei împotriva mea...

Richard şi cu mine tocmai începusem o discuţie în contradictoriu în legătură cu adevăratele motive pentru care Henric o întemniţase pe Ali6nor (de multe ori, am descoperit că fiecare învăţase o versiune diferită a istoriei anglo-franceze), când am auzit un ţipăt îndepărtat, dar inconfundabil. În câteva clipe, toţi cinci am fost la supra­faţă. Ţipătul strident s-a repetat.

Ne-am uitat la cerul de deasupra. Un aviar solitar zbura într-un cerc larg la câteva sute de metri peste vârfurile zgârie-norilor. Am alergat spre metereze, lângă Oceanul Cilindric, pentru a putea vedea mai bine. Marea creatură a survolat perimetrul insulei o dată, de două, de trei ori şi la sfârşitul fiecărei bucle, a emis un singur ţipăt prelung. Richard şi-a fluturat mâinile şi a strigat tot timpul cât a durat zborul, dar n-a existat nici un indiciu că a fost observat.

După vreo oră, copiii au început să dea semne de plic­tiseală. Am căzut de acord ca Michael să-i ducă în adăpost, iar eu şi Richard să rămânem afară atâta vreme cât exista vreo posibilitate de contact. Pasărea şi-a continuat zborul în acelaşi mod.

— Crezi că aviarul caută ceva? l-am întrebat pe Richard.

— Nu ştiu, a răspuns şi a strigat din nou şi a fluturat braţele când aviarul a ajuns în punctul cel mai apropiat al ocolului său.

De data asta, pasărea şi-a schimbat ruta, descriind arcuri de cerc largi şi graţioase în coborârea-i spiralată. Pe măsură ce se apropia, i-am văzut atât pântecele de catifea cenuşie, cât şi cele două inele vişiniu-aprins din jurul gâtului.

— E prietenul nostru, i-am şoptit lui Richard, amintin­du-mi de conducătorul aviarilor care acceptase să ne trans­porte peste Oceanul Cilindric în urmă cu patru ani.

Nu era însă creatura sănătoasă şi robustă care zburase în mijlocul formaţiei când evadaserăm din New York, ci o pasăre vlăguită, numai piele şi os, cu catifeaua murdară şi zburlită.

— E bolnav, a observat Richard, când a coborât la vreo douăzeci de metri de noi.

Aviarul a rostit moale ceva nedesluşit şi şi-a rotit cu nervozitate capul în jur, parcă aşteptând pe cineva. Richard a făcut un pas şi creatura şi-a ridicat aripile, a bătut din ele şi s-a retras câţiva metri.

— Avem ceva de mâncare care, din punct de vedere chimic, să se apropie cel mai mult de pepenele-mană? m-a întrebat Richard încet.

Am clătinat din cap.

— Nu avem nimic în afară de puiul de aseară... ia stai, avem punciul ăla verde care le place copiilor. Seamănă cu lichidul din mijlocul pepenelui-mană.

Richard a plecat înainte să-mi fi terminat fraza. În tim­pul celor zece minute care au trecut până s-a întors, eu şi aviarul ne-am privit în tăcere. Am încercat să mă concen­trez asupra unor gânduri prieteneşti, sperând că ochii aveau să-mi comunice cumva bunele mele intenţii. O dată chiar am văzut expresia aviarului schimbându-se, dar, fireşte, habar n-aveam ce însemna expresia aceea sau cea ante­rioară.

Richard s-a întors, aducând unul dintre castroanele noastre negre, plin cu punci verde. A aşezat castronul în faţa noastră şi a arătat cu degetul spre el, apoi ne-am retras şase-şapte metri. Aviarul s-a apropiat cu paşi mici, ezitanţi, oprindu-se în cele din urmă chiar în faţa castronului. Şi-a cufundat ciocul în lichid, a sorbit puţin, apoi şi-a dat capul pe spate, ca să înghită. Se pare că punciul i-a plăcut, căci lichidul a dispărut în mai puţin de un minut. După ce a ter­minat, a făcut doi paşi înapoi, şi-a întins la maxim aripile şi a efectuat o rotaţie completă.

— Acum noi ar trebui să spunem „cu plăcere”, am zis eu întinzând mâna spre Richard.

Am executat şi noi o rotaţie, cum făcuserăm cu patru ani mai înainte când spuseserăm „la revedere” şi „mulţumesc”, iar când am terminat ne-am înclinat uşor în direcţia aviarului.

Atât lui Richard cât şi mie ni s-a părut că a zâmbit, dar mai târziu am fost gata să recunoaştem că s-ar fi putut să fie o închipuire. Aviarul de catifea cenuşie şi-a întins aripile, s-a ridicat şi a zburat peste capetele noastre.

— Unde crezi că se duce? l-am întrebat pe Richard.

— Să moară, mi-a răspuns moale. A aruncat o ultimă privire prin lumea pe care a cunoscut-o.