Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

13 MARTIE 2207

Azi Katie a împlinit patru ani. Acum două săp­tămâni, când am întrebat-o ce-şi doreşte de ziua ei, n-a ezitat o clipă.

— Vreau să se întoarcă tati, mi-a spus.

Este o fetiţă solitară, izolată. Învaţă extrem de repede şi este în mod hotărât cel mai cu toane dintre copiii mei. Şi Richard era extrem de schimbător. Uneori era atât de înflăcărat şi exuberant încât nu se putea abţine, de regulă atunci când experimenta pentru prima dată ceva palpitant. Dar stările lui depresive erau ieşite din comun. Uneori tre­cea o săptămână sau mai mult fără ca să râdă sau măcar să zâmbească. Katie i-a moştenit talentul la matematică. Ştie deja să adune, să scadă, să înmulţească şi să împartă - cel puţin cu numere mici. Simone, care în mod sigur nu-i greoaie la minte, pare că are talentele distribuite mai egal.

Şi e mai interesată, în general, de un domeniu larg de subiecte. Cu siguranţă însă Katie o bate la matematică.

În cei aproape doi ani de la plecarea lui Richard, am încercat fără succes să-l înlocuiesc în inima lui Katie. Adevărul e că eu şi Katie nu ne potrivim. Ca mamă şi fiică, personalităţile noastre nu sunt compatibile. Individualis­mul şi sălbăticia pe care le iubeam la Richard, sunt amenin­ţătoare la Katie. În ciuda bunelor mele intenţii, întotdeauna sfârşim prin a ne certa.

Fireşte, n-am putut să-l aducem pe Richard de ziua lui Katie. Dar Michael şi cu mine am încercat din răsputeri să-i oferim cadouri interesante. Cu toate că nici unul dintre noi nu-i foarte priceput la electronică, am reuşit să creăm un joc video (a fost nevoie de multe interacţiuni cu ramanii, ca să facem rost de componentele corespunzătoare şi am lucrat multe nopţi împreună ca să facem ceva pe care pro­babil că Richard l-ar fi terminat într-o zi), numit „Rătăcit în Rama”. L-am făcut foarte simplu pentru că, totuşi, Katie are doar patru ani. După ce s-a jucat două ore, a epuizat toate opţiunile şi a descoperit cum să ajungă acasă în adă­postul nostru din orice punct de pornire din Rama.

Cea mai mare surpriză pentru noi a venit în seara asta, când am întrebat-o ce vrea să facă în seara aniversării ei (asta a devenit pentru noi o tradiţie în Rama).

— Vreau să merg în adăpostul aviarilor, a răspuns cu un licăr ştrengăresc în ochi.

Am încercat s-o facem să renunţe, atrăgându-i atenţia că distanţa dintre trepte e mai mare decât înălţimea ei. Drept răspuns, Katie s-a dus la scara de frânghie care atârna la marginea camerei copiilor şi ne-a arătat că poate s-o urce. Michael a zâmbit, spunând;

— Unele lucruri le-a moştenit de la mama ei.

— Te rog, mami, a zis Katie cu glăsciorul ei precoce, orice altceva este foarte plictisitor. Vreau să mă uit cu ochii mei la paznicul rezervorului, de la numai câţiva metri.

Deşi am avut unele presimţiri, m-am dus cu ea la adă­postul aviar şi i-am spus să aştepte sus până fixam scara de frânghie. La primul palier, vizavi de paznicul rezervorului, m-am oprit o clipă şi m-am uitat peste prăpastie la mecanis­mul în perpetuă mişcare care păzea intrarea în tunelul ori­zontal. Întotdeauna eşti aici? m-am întrebat. În tot acest timp ai fost vreodată înlocuit sau reparat?

— Eşti gata, mami? m-a strigat fiica mea de sus. Înainte să apuc să-i ies în întâmpinare, Katie cobora deja scara. Când am prins-o din urmă pe a doua treaptă, m-am uitat urât la ea, dar nu m-a băgat în seamă. Era teribil de surescitată.

— Ai văzut, mami? Am reuşit singură.

Am felicitat-o, cu toate că eram încă ameţită din cauza unei imagini mentale în care o vedeam alunecând de pe scară, izbindu-se de marginea unei trepte şi apoi rosto­golindu-se în adâncul fără fund al puţului. Am continuat să coborâm, eu ajutând-o de dedesubt, până am ajuns la primul palier şi perechea de tunele orizontale. Dincolo de puţ, paznicul rezervorului îşi continua mişcarea repetată. Katie era extaziată.

— Ce-i dincolo de rezervorul ăla? m-a întrebat. Cine l-a făcut? Ce caută acolo? Chiar ai sărit peste gaura asta?

Ca răspuns la una dintre întrebările ei, m-am întors şi am făcut câţiva paşi în tunelul din spatele nostru, urmând fasciculul de raze al lanternei şi presupunând că fetiţa mea venea după mine. Câteva clipe mai târziu, când am descoperit că stătea încă pe marginea puţului, am îngheţat de spaimă. Am urmărit-o cum a scos din buzunarul rochiei un obiect mic şi l-a aruncat peste abis în paznicul rezer­vorului.

Am ţipat la ea, dar era prea târziu. Obiectul a lovit partea din faţă a rezervorului. Imediat s-a auzit un pocnet puternic ca un foc de armă, şi două proiectile de metal au izbit peretele adăpostului la mai puţin de un metru dea­supra capului ei.

— Ura! a strigat Katie în timp ce am smucit-o de lângă abis.

Eram furioasă. Fiica mea a început să plângă. Zgo­motul din adăpost era asurzitor. Peste câteva secunde s-a oprit brusc din plâns.

— Ai auzit? a întrebat ea.

— Ce? am spus, cu inima încă bătând nebuneşte.

— Acolo, a arătat peste coridorul vertical în întunericul din spatele paznicului.

Am îndreptat lanterna în direcţia respectivă, dar n-am văzut nimic. Am rămas amândouă absolut nemişcate, ţinându-ne de mână. Din tunelul din spatele paznicului venea într-adevăr un sunet. Însă era abia perceptibil şi n-am putut să-l identific.

— E un aviar, a spus Katie cu convingere. Aud cum bate din aripi. Ura! a strigat din nou, cât a putut de tare.

Sunetul a încetat. Cu toate că am aşteptat cincisprezece minute înainte de a ieşi din adăpost, n-am mai auzit nimic. Katie le-a spus lui Michael şi lui Simone că auziserăm un aviar. Nu i-am adeverit povestea, dar am preferat să n-o contrazic. Era fericită. Fusese o zi de naştere plină de evenimente.