Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

30 IANUARIE 2209

Uitasem cum e să-ţi alerge prin corp adrenalina. În ultimele treizeci de ore, viaţa noastră calmă şi placidă din Rama a fost complet distrusă.

Totul a început cu două vise. Ieri dimineaţă, chiar înainte de a mă deştepta, am avut un vis extraordinar de pre­cis despre Richard. De fapt, Richard nu era în visul meu; adică n-a apărut împreună cu Michael, Simone, Katie şi cu mine. Însă chipul îi era inserat în colţul stânga-sus al ecranu­lui din vis, în timp ce noi patru eram prinşi într-o activitate normală, cotidiană. Îmi striga întruna numele. Strigătul era atât de puternic încât îl mai auzeam şi când m-am trezit.

Tocmai începusem să-i spun lui Michael despre vis, când Katie a apărut în prag, în pijama. Tremura şi era speriată.

— Ce-i, iubito? am întrebat-o, aşteptând-o cu braţele deschise.

A venit la mine şi m-a îmbrăţişat strâns.

— Tati, a zis ea. Azi noapte mă striga în vis.

M-a trecut un fior pe şira spinării, iar Michael s-a ridi­cat în capul oaselor pe saltea. Am liniştit-o pe Katie, vor­bindu-i, dar coincidenţa mă speria. Să fi auzit discuţia mea cu Michael? Imposibil. O văzusem atunci când intrase în camera noastră.

După ce Katie s-a întors în camera ei să-şi schimbe hainele, i-am spus lui Michael că nu puteam să ignor cele două vise. Deseori discutasem cu el despre ocazionalele mele puteri de mediu. Cu toate că în general nesocoteşte ideea de percepţie extrasenzorială, întotdeauna a recunoscut că-i este imposibil să afirme categoric că visele şi vizi­unile mele nu prevestesc viitorul.

— Trebuie să mă duc sus şi să-l caut pe Richard, i-am spus după micul dejun.

Michael se aşteptase să fac un astfel de efort şi era pregătit să aibă grijă de copii. Însă în Rama era întuneric. Amândoi am fost de acord că era mai bine să aştept până seara, când în lumea navei spaţiale, deasupra adăpostului nostru, avea să fie lumină.

Am dormit mult după-amiază, astfel încât să am ener­gie pentru o căutare minuţioasă. Am avut un somn agitat şi am visat că eram în pericol. Înainte de a pleca, m-am asigurat că în calculatorul portabil aveam stocat un desen, reprezentându-l pe Richard, executat cu o acurateţe rezo­nabilă. Voiam să arăt ce caut oricărui aviar pe care s-ar fi putut să-l întâlnesc.

După ce i-am sărutat pe copii şi le-am spus noapte bună, m-am îndreptat direct spre adăpostul aviarilor. N-am fost chiar atât de surprinsă când am descoperit că paznicul rezervorului plecase. Cu ani în urmă, când fusesem invitată pentru prima dată în adăpost de către unul dintre aviarii rezidenţi, paznicul nu fusese de asemenea prezent. Să fi însemnat asta că, într-un fel, eram din nou invitată? Şi ce legătură aveau toate astea cu visul meu? Inima îmi bătea nebuneşte în timp ce am trecut pe lângă incinta cu cisterna de apă şi m-am afundat în tunelul vegheat, de regulă, de paznicul acum absent.

N-am auzit nici un sunet. Am mers aproape un kilo­metru până să ajung la o intrare înaltă pe dreapta. M-am uitat cu grijă după colţ. În cameră era întuneric, ca pretutindeni în adăpostul aviar cu excepţia coridorului verti­cal. Am aprins lanterna. Camera avea cel mult cincispre­zece metri lungime, însă era extrem de înaltă. Pe peretele opus uşii se aflau stive de cutii ovale pentru depozitare. Lumina lanternei mi-a arătat că stivele ajungeau până la tavanul înalt care se afla probabil sub una dintre pieţele New York-ului.

Nu mi-a trebuit mult să-mi dau seama care era desti­naţia încăperii. Fiecare cutie de depozitare avea mărimea şi forma unui pepene-mană. Fireşte, mi-am zis, aici era păs­trată provizia de hrană. Nu-i de mirare că nu voiau să lase pe nimeni să intre.

După ce am verificat că toate cutiile erau goale, am pornit înapoi către puţ. Apoi, dintr-o presimţire, am schim­bat direcţia, am trecut de incinta-depozit şi am mers mai departe în tunel. Trebuie să ducă undeva, am gândit eu logic, altfel ar fi sfârşit la odaia pepenilor.

După încă o jumătate de kilometru, tunelul a început să se lărgească treptat, până s-a deschis într-o sală mare, cir­culară, cu plafon înalt. În mijlocul ei se afla o structură spaţioasă în formă de dom. În jurul pereţilor existau douăzeci de firide adânci, tăiate în pereţi la distanţe egale. Nu era nici o lumină în afară de fasciculul lanternei mele, aşa că mi-au trebuit câteva minute ca să integrez sala, cu construcţia boltită din mijloc, într-un tablou general.

Am ocolit-o, examinând firidele pe rând. Majoritatea erau goale. Într-una am găsit trei paznici de rezervor iden­tici, aranjaţi frumos în ordine de bătaie lângă peretele din fund. Impulsul iniţial a fost să mă feresc de ei, dar nu era nevoie. Toţi erau inactivi.

Firida de departe cea mai interesantă era cea din mij­locul sălii, aflată exact diametral opus faţă de intrarea în tunel. Sistematizată cu grijă, avea tăiate în pereţi cinci­sprezece rafturi groase, câte cinci pe cele două laturi şi alte cinci pe peretele opus intrării. Rafturile laterale purtau obiecte perfect ordonate. Rafturile de pe peretele îndepărtat aveau fiecare cinci cavităţi rotunde scobite pe lungimea lor.

Conţinutul cavităţilor, împărţite la rândul lor în secţi­uni, ca feliile unui tort, era fascinant. Câte o secţiune din fiecare cavitate conţinea o substanţă foarte fină, semănând cu cenuşa. Altă secţiune conţinea unul, două sau trei inele, fie roşu-vişiniu, fie aurii, pe care le-am recunoscut imediat datorită faptului că erau identice cu cele pe care le văzu­serăm la gâtul prietenului nostru aviar de catifea cenuşie. Restul obiectelor din cavităţi nu părea să aibă un model anume - de fapt, unele cavităţi nu conţineau nimic în afară de cenuşă şi inele.

În cele din urmă, m-am întors şi m-am apropiat de structura în formă de dom. Uşa ei din faţă se afla în drep­tul firidei centrale. Am examinat-o cu lanterna. Pe supra­faţa rectangulară era sculptat un desen complicat alcătuit din patru panouri, sub forma unor cvadrante. Pe cvadrantul din stânga-sus se afla un aviar, iar pe cel alăturat, din dreapta, un pepene-mană. Cele două cvadrante inferioare conţineau imagini necunoscute. Pe cel din stânga era sculptată o creatură dungată, articulată, care alerga pe şase picioare. Ultimul panou, cel din dreapta-jos, înfăţişa o cutie mare umplută cu o plasă foarte subţire sau ţesătură de chingi încrucişate.

După o oarecare ezitare, am deschis uşa. A fost cât pe aici să înnebunesc de spaimă, când o alarmă puternică, asemănătoare unui claxon, a străpuns liniştea. Am rămas în uşă, fără să mă mişc, în timp ce alarma a răsunat aproape un minut. Nu m-am mişcat nici când s-a oprit. Încercam să aud dacă cineva (sau ceva) răspundea la zgomot.

Nici un sunet n-a tulburat tăcerea. După câteva minute, am început să examinez interiorul construcţiei. Un cub transparent, cu latura de aproximativ doi metri şi jumătate, ocupa mijlocul singurei incinte. Pereţii cubului erau pătaţi cu picăţele, fapt care-mi îngreuna vederea, totuşi am reuşit să observ că cei zece centimetri de la bază erau ocupaţi de un material fin, închis la culoare. Restul încăperii din jurul cubului avea modele geometrice pe pereţi, pe podea şi pe tavan. Una dintre feţele cubului avea o intrare îngustă care permitea accesul în interiorul său.

Am intrat. Materialul negru şi pufos părea să fie cenuşă, dar consistenţa ei diferea de a substanţei similare pe care o găsisem în cavităţile din firidă. Am plimbat raza lanternei în jurul interiorului. Aproape de centru se afla un obiect parţial îngropat în cenuşă. M-am dus într-acolo, l-am ridicat, l-am scuturat bine şi am simţit că-mi vine să leşin. Era MB.

Robotul lui Richard era considerabil avariat. Exte­riorul era înnegrit, micuţul panou de comandă i se topise de tot şi nu mai funcţiona. L-am dus la buze şi l-am sărutat. În mintea mea îl vedeam recitând unul dintre sonetele lui Shakespeare, în timp ce Richard asculta cu o bucurie nestăpânită.

Era evident că fusese incendiat. Oare şi Richard fusese prins în infernul din cub? Am scormonit cu grijă cenuşa, dar n-am găsit nici un os. Totuşi, m-am întrebat, ce anume arsese şi produsese toată cenuşa aceea. Şi, în primul rând, ce căutase MB în cub?

Eram convinsă că Richard se afla undeva în adăpostul aviarilor, aşa că am petrecut alte opt ore urcând şi coborând ieşiturile ce ţineau loc de trepte şi explorând tunelele. Am vizitat toate locurile în care mai fusesem în timpul scurtu­lui meu sejur de demult şi chiar am descoperit încăperi noi a căror destinaţie era necunoscută. Dar nici urmă de Richard; de fapt, nu exista nici un fel de semn de viaţă. Conştientă că scurta zi ramană era aproape pe sfârşite şi că cei patru copii aveau să se scoale în curând, m-am retras în cele din urmă, obosită şi demoralizată, spre căminul meu raman.

Când am ajuns, atât trapa cât şi grilajul de la adăpost erau deschise. Deşi eram destul de sigură că le închisesem pe amândouă înainte de plecare, nu-mi aminteam exact gesturile făcute atunci. Până la urmă mi-am spus că proba­bil fusesem prea emoţionată la vremea respectivă şi uita­sem să închid totul. Tocmai începusem să cobor, când l-am auzit pe Michael strigându-mă din spate.

M-am întors. Michael se apropia pe aleea dinspre est. Se mişca repede, lucru neobişnuit la el, şi-l ducea în braţe pe Patrick.

— Bine că ai venit, a spus gâfâind, în timp ce urcam spre el. Începusem să-mi fac griji...

S-a oprit brusc, s-a uitat fix la mine o clipă, apoi a pri­vit repede în jur.

— Unde-i Katie? a întrebat el neliniştit.

— Cum adică unde-i Katie? am făcut, expresia feţei lui făcându-mă să intru în panică.

— Nu-i cu tine?

Când am clătinat din cap şi i-am spus că n-o văzusem, a izbucnit în lacrimi. M-am grăbit să-l liniştesc pe micul Patrick care se speriase de hohotele sale şi începuse şi el să plângă.

— Oh, Nicole, îmi pare tare, tare rău! a spus Michael. Patrick avea o noapte agitată, aşa că l-am luat în camera mea. Apoi pe Benjy l-a apucat durerea de stomac şi Simone şi cu mine a trebuit să-l îngrijim vreo două ore. Am adormit cu toţii, în timp ce Katie era singură în camera copiilor. Cu două ore în urmă, când ne-am trezit, dispăruse.

Niciodată nu-l mai văzusem pe Michael atât de distrus. Am încercat să-l liniştesc, i-am spus că probabil Katie se juca pur şi simplu undeva în vecinătate (şi când o vom găsi, mă gândeam eu, îi voi da o lecţie să mă ţină minte), dar m-a contrazis.

— Nu, nu, nu-i nicăieri prin preajmă. Am căutat-o mai bine de o oră.

Michael, Patrick şi cu mine am coborât să vedem ce fac Simone şi Benjy. Simone ne-a informat că sora ei, Katie, fusese teribil de dezamăgită când plecasem să-l caut singură pe Richard.

— Sperase c-o vei lua cu tine, mi-a spus cu seninătate.

— De ce nu mi-ai zis asta aseară? am întrebat-o pe fiica mea de opt ani.

— Nu mi s-a părut atât de important. În plus, nu mi-a trecut o clipă prin minte c-o să încerce să-l găsească sin­gură pe tati.

Şi eu şi Michael eram epuizaţi, dar unul dintre noi tre­buia s-o caute pe Katie. Eu eram alegerea corectă. M-am spălat pe faţă, am comandat ramanilor micul dejun pentru toată lumea, şi am povestit pe scurt ce făcusem în adăpos­tul aviarilor. Simone şi Michael l-au întors încet, pe toate părţile, pe înnegritul MB. Îmi dădeam seama că şi ei se întrebau ce se întâmplase cu Richard.

— Katie spunea că tati s-a dus să-i găsească pe octo­păianjeni, a comentat Simone, chiar înainte să plec. Spunea că-i mai palpitant în lumea lor.

Eram îngrozită, în timp ce-mi târam picioarele prin piaţa din faţa adăpostului octopăianjenilor. La un moment dat, luminile s-au stins şi în Rama s-a făcut din nou noapte.

— Grozav, am bombănit, nimic nu-i mai interesant decât să încerci să găseşti pe întuneric un copil pierdut.

Atât copertina adăpostului octopăianjenilor cât şi perechea de grilaje de protecţie erau deschise. Mi-a stat inima. Am ştiut instinctiv că fata mea coborâse în adăpos­tul lor şi că, în ciuda spaimei, eram pe cale s-o urmez. Mai întâi m-am lăsat în genunchi şi am strigat-o de două ori în întunericul de sub mine. I-am auzit numele repetat de ecou prin tunele. Mi-am încordat auzul în aşteptarea unui răspuns, dar nu s-a auzit nici un sunet. Totuşi n-am auzit nici perii târşâite însoţite de un ţiuit de înaltă frecvenţă.

Am coborât rampa spre grota cea mare cu cele patru tunele în faţa cărora eu şi Richard numărasem cândva „Ala, bala, portocala”. A fost greu, dar mi-am impus să intru în tunelul în care mai fusesem cu Richard. După câţiva paşi, m-am oprit, am pornit înapoi şi am intrat în tunelul alătu­rat Şi acest al doilea tunel ducea spre coridorul în pantă cu piroanele ieşite în afară, însă în drum trecea pe lângă camera pe care eu şi Richard o numeam „muzeul” octopăianje­nilor. Îmi aminteam cu claritate groaza pe care o simţisem cu nouă ani mai devreme, când îl găsisem acolo pe Takagishi, împăiat ca un trofeu de vânătoare.

Aveam un motiv să doresc să vizitez muzeul octopăianjenilor, nu neapărat legat de căutarea lui Katie. Dacă Richard fusese omorât de octopăianjeni (cum se pare că fusese Takagishi - deşi încă nu sunt convinsă că n-a murit de infarct) sau dacă ei îi găsiseră cadavrul altundeva în Rama, atunci probabil că avea să fie tot acolo. Ar fi o minciună să spun că nu-mi era frică să-mi văd soţul împă­iat de un specialist extraterestru, totuşi, mai presus de toate, voiam să ştiu ce s-a întâmplat cu el. Mai ales după visul pe care-l avusesem.

Când am ajuns la intrarea muzeului, am inspirat adânc. Am intrat pe uşă şi am cotit încet la stânga. Luminile s-au aprins de îndată ce am trecut pragul dar, din fericire, Takagishi nu mă privea direct în faţă. Fusese mutat mai încolo. De fapt, în anii care trecuseră, întregul muzeu fusese rearanjat. Toate replicile bioţilor care ocupau cea mai mare parte a locului, atunci când Richard şi cu mine îl vizi­taserăm în grabă, fuseseră înlăturate. Cele două „exponate”, dacă se puteau numi aşa, erau acum aviarii şi fiinţele omeneşti.

Expoziţia aviarilor era mai aproape de uşă. Trei exem­plare atârnau din tavan cu aripile întinse. Unul din ele era pasărea de catifea cenuşie pe care eu şi Richard o văzu­serăm chiar înainte să moară. În expoziţia aviarilor existau şi alte obiecte interesante, chiar şi fotografii, dar ochii îmi erau atraşi de expoziţia în mijlocul căreia se afla Takagishi.

Am oftat de uşurare când mi-am dat seama că Richard nu era acolo. Exista însă mica noastră şalupă, cea cu care Richard, Michael şi cu mine traversaserăm Oceanul Cilindric. Era pe podea, chiar lângă Takagishi. Se mai aflau acolo şi alte articole ce fuseseră recuperate în urma picnicurilor noastre şi a altor activităţi desfăşurate în New York, dar centrul expoziţiei îl constituia un set de imagini înrămate, înşirate pe peretele din fund şi pe cei laterali.

Din celălalt capăt al încăperii nu-mi prea dădeam seama ce conţineau ele. M-am apropiat şi am icnit. Erau fotografii prinse în rame dreptunghiulare, din care multe arătau viaţa din interiorul adăpostului nostru. Fotografii cu noi toţi, inclusiv copiii, care ne arătau mâncând, dormind, chiar mergând la baie. Mă simţeam ameţită, în timp ce mă uitam. Suntem urmăriţi în propria noastră casă, mi-am zis şi am simţit un fior de gheaţă teribil.

Pe peretele lateral exista o colecţie aparte de imagini, care m-a îngrozit şi m-a ruşinat. Pe Pământ ar fi candidat pentru un muzeu erotic. Imaginile mă arătau făcând dragoste cu Richard în mai multe poziţii diferite. Mai era şi o fotografie de-a mea cu Michael, dar mai puţin clară, pentru că, în noaptea aceea, în dormitorul nostru fusese întuneric.

Imaginile de sub fotografiile sexuale erau făcute la naşterea copiilor. Am văzut toate naşterile, inclusiv a lui Patrick, confirmând faptul că trasul cu ochiul continua.

Alăturarea imaginilor sexuale şi ale naşterilor dădea de „înţeles că octopăianjenii (sau ramanii) înţeleseseră foarte bine procesul nostru de reproducere.

Fotografiile m-au absorbit total şi le-am privit vreo cincisprezece minute. În cele din urmă, concentrarea mi-a fost întreruptă de un zgomot foarte puternic făcut de perii ce se târau pe metal şi care venea din direcţia uşii muzeu­lui. Am fost absolut îngrozită. Am rămas pe loc nemişcată, înlemnită şi m-am uitat disperată în jur. Nu exista nici o altă uşă.

După câteva secunde, Katie a năvălit pe uşă.

— Mami! a strigat când m-a văzut.

A traversat muzeul, mai să-l răstoarne pe Takagishi, şi mi-a sărit în braţe.

— Oh, mami! a spus, sărutându-mă şi îmbrăţişându-mă, dezlănţuită. Ştiam c-o să vii.

Am închis ochii şi mi-am îmbrăţişat cu toată puterea copilul regăsit. Lacrimile îmi curgeau şiroaie pe obraji. Am liniştit-o pe Katie, spunându-i:

— E în regulă, iubito, totul e bine.

Când mi-am şters ochii şi i-am deschis, un octopăian­jen stătea în uşa muzeului. Pe moment nu se mişca, ca şi cum urmărea regăsirea dintre mamă şi fiică. Am rămas încremenită, străbătută de un val de emoţii, alternând de la bucurie la groază paralizantă.

Katie mi-a simţit spaima.

— Nu-ţi face griji, a privit peste umăr la octopăianjen. Nu-ţi face nimic. Vrea doar să se uite. De multe ori a fost aproape de mine.

Concentraţia mea de adrenalină ajunsese la un nivel ridicat. Octopăianjenul continua să stea în picioare (sau să şadă, sau ce-or fi făcând octozii când nu se mişcă) în uşă. Capul lui mare şi negru era aproape sferic, pe corpul care, aproape de podea, se diviza în opt tentacule cu dungi negre şi aurii. Pe mijlocul capului avea două indentaţii paralele, simetrice faţă de o axă invizibilă, de sus până jos. Între ele, centrată cu precizie şi cam la un metru de sol, se afla o structură uimitoare, ca o lentilă pătrată cu latura de zece centimetri, care era o combinaţie gelatinoasă de linii sub formă de grilă şi o substanţă fluidă alb-negru. În timp ce octopăianjenul se uita la noi, lentila pulsa.

Între cele două indentaţii existau şi alte organe fixate în corp atât deasupra, cât şi dedesubtul lentilei, dar n-am avut timp să le studiez. Octopăianjenul a înaintat spre noi, în cameră şi, în ciuda asigurărilor lui Katie, spaima mi-a revenit. Sunetul ca de perii provenea de la nişte accesorii asemănătoare unor cili, aflate în partea inferioară a tentacu­lelor. Ţiuitul de înaltă frecvenţă emana dintr-un orificiu mic din partea dreaptă inferioară a capului.

Preţ de mai multe secunde, frica mi-a paralizat proce­sul gândirii. În timp ce creatura se apropia, reacţia mea naturală de a fugi a preluat comanda. Din nefericire, în situaţia dată, era inutilă. Nu aveam unde să fug.

Octopăianjenul nu s-a oprit decât la cinci metri de noi. O împinsesem pe Katie lângă perete şi stăteam în faţa ei. Am ridicat mâna. Din nou misterioasa lentilă a vibrat. Dintr-o dată, mi-a venit o idee. Am băgat mâna în costu­mul de zbor şi am scos calculatorul. Cu degete tremură­toare (octopăianjenul ridicase o pereche de tentacule în faţa lentilei sale - mă întreb, retrospectiv, dacă a crezut că aveam să scot o armă), am adus imaginea lui Richard pe monitor şi am îndreptat-o spre octopăianjen.

Când n-am mai făcut nici o altă mişcare, creatura şi-a retras încet spre podea cele două tentacule de protecţie. S-a uitat la monitor aproape un minut, apoi, spre marea mea uimire, o undă purpuriu-aprins i-a înconjurat complet capul, pornind din muchia indentaţiei. Câteva secunde mai târziu, purpuriul a fost urmat de un curcubeu roşu, albastru şi verde, fiecare bandă având altă grosime, care ieşea din aceeaşi indentaţie şi, după ce i-a înconjurat capul, s-a retras în inden­taţia paralelă, descriind aproape trei sute şaizeci de grade.

Katie şi cu mine priveam uluite. Octopăianjenul a ridi­cat un tentacul, a arătat monitorul şi a repetat unda lată, purpurie. După câteva clipe, ca şi înainte, a apărut un curcu­beu identic cu primul.

— Vorbeşte cu noi, mami, mi-a şoptit Katie.

— Cred că ai dreptate, i-am răspuns, dar habar n-am ce spune.

După ce a aşteptat un timp care a părut o veşnicie, octopăianjenul a început să se retragă cu spatele spre uşă, făcându-ne semn cu tentaculele întinse să-l urmăm. Nu mai existau benzi de culoare. Katie şi cu mine ne-am luat de mână şi l-am urmat cu precauţie. Ea a început să se uite în jur şi, pentru prima dată, a observat fotografiile.

— Uite, mami, au poze cu familia noastră.

Am făcut-o să tacă şi i-am spus să fie atentă la octo­păianjen. Acesta a intrat cu spatele în tunel şi s-a îndreptat spre coridorul vertical cu piroane şi apoi spre adâncuri. Aceea era portiţa de scăpare care ne trebuia. Am luat-o pe Katie în braţe, i-am spus să se ţină strâns şi am rupt-o la fugă prin tunel cu toată viteza. Tălpile mele abia au atins podeaua, până m-am văzut sus pe rampă şi apoi în New York.

Michael a fost cuprins de fericire când a văzut-o pe Katie teafără, dar a fost foarte îngrijorat (cum sunt şi eu) de faptul că în pereţii şi tavanele camerelor în care locuim se află videocamere. Nici n-am certat-o prea tare pe Katie că o ştersese de una singură - eram foarte fericită că totuşi o găsisem. Katie i-a spus lui Simone că avusese o „aventură fantastică” şi că octopăianjenul era „drăguţ”. Aşa este lumea copiilor.