Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

13
30 IUNIE 2213

Azi noapte toată lumea era prea emoţionată ca să doarmă. În afară de Benjy, binecuvântată fie inima lui, care pur şi simplu nu putea să priceapă ce-i spuneam. Simone i-a explicat de multe ori că ne aflăm într-o uriaşă navă spaţială cilindrică - chiar i-a arătat pe ecranul negru diverse imagini ale lui Rama provenite de la senzorii externi -, dar conceptul continuă să-i scape.

Când ieri a răsunat şuieratul, Richard, Michael şi cu mine ne-am uitat unul la altul preţ de mai multe secunde. Nu-l mai auzisem de atâta timp. Apoi am început să vor­bim toţi deodată. Copiii, inclusiv micuţa Ellie, erau plini de întrebări şi ne simţeau emoţia. Ne-am dus sus imediat, toţi şapte. Richard şi Katie au luat-o la fugă spre ocean, fără să mai aştepte restul familiei. Simone mergea cu Benjy, Michael cu Patrick. Eu o duceam în braţe pe Ellie pentru că picioruşele ei nu se mişcau destul de repede.

Katie deborda de entuziasm când s-a întors în fugă să ne întâmpine.

— Veniţi, veniţi! a spus, apucând-o pe Simone de mână. Trebuie să vedeţi! Culorile sunt fantastice!

Într-adevăr, erau. Arcele curcubeului de lumină porneau de la corn la corn, umplând noaptea ramană cu o reprezen­taţie uluitoare. Benjy se holba spre sud cu gura căscată. După multe secunde, a zâmbit şi s-a întors către Simone.

— E fru-mos, a pronunţat el rar, mândru de cuvântul rostit.

— Da, Benjy, este, a răspuns Simone. Foarte frumos.

— Foar-te fru-mos, a repetat Benjy, întorcându-se din nou să se uite la lumini.

Nici unul dintre noi nu a vorbit în timpul spectacolu­lui, însă după ce ne-am întors în adăpost, conversaţia a durat ore întregi. Fireşte că cineva trebuia să le explice totul copiilor. Simone era singura născută pe vremea ultimei manevre şi fusese doar un copilaş. Richard şi-a asumat sarcina explicaţiilor. Şuieratul şi spectacolul de lumină îi conferiseră energie - aseară a semănat cu el însuşi mai mult decât în oricare alt moment de când s-a întors - şi a fost atât amuzant cât şi plin de informaţii în timp ce relata tot ce ştiam despre şuierături, spectacole de lumină şi manevre ramane.

— Crezi că octopăianjenii au de gând să se întoarcă în New York? a întrebat Katie cu speranţă.

— Nu ştiu, a răspuns Richard, dar este, categoric, o posibilitate.

Katie şi-a petrecut următoarele cincisprezece minute povestind tuturor, pentru a nu ştiu câta oară, despre întâl­nirea noastră de acum patru ani cu octopăianjenul. Ca de obicei, a înfrumuseţat şi a exagerat unele detalii, mai ales din partea solitară a poveştii, înainte să mă fi văzut în muzeu.

Lui Patrick îi place la nebunie povestea. Ar vrea ca sora lui să i-o spună tot timpul.

— Eram acolo, a spus aseară Katie, culcată pe burtă şi mă uitam peste marginea unui uriaş cilindru rotund, care cobora în bezna neagră. Din lateralele cilindrului ieşeau în afară spiţe argintii şi le vedeam strălucind în lumina slabă. „Hei”, am strigat. „E cineva jos, acolo?” Am auzit un zgo­mot ca de perii care se târau pe metal împreună cu un ţiuit. Sub mine s-au aprins lumini. În fundul cilindrului, înce­puse să se caţere pe spiţe o chestie neagră cu cap rotund şi opt tentacule negru-auriu. Tentaculele se înfăşurau în jurul spiţelor în timp ce creatura urca repede în direcţia mea...

— Oc-to-pă-ian-jen, a spus Benjy.

După ce Katie şi-a terminat povestea, Richard le-a spus copiilor că peste patru zile podeaua va începe, proba­bil, să se zgâlţâie. A accentuat că totul trebuia ancorat cu grijă ca să nu zboare şi că fiecare din noi trebuia să fie pregătit pentru o serie de şedinţe în cuva de deceleraţie. Michael a subliniat că ne trebuia cel puţin încă o ladă pen­tru jucăriile copiilor şi mai multe cutii solide pentru lucrurile noastre. Am adunat atâtea vechituri de-a lungul anilor, încât va fi o sarcină grea să asigurăm totul în urmă­toarele câteva zile.

Când Richard şi cu mine ne-am întins pe salteaua noastră, ne-am prins de mână şi am stat de vorbă mai bine de o oră.

La un moment dat, i-am spus că sperasem că viitoarea manevră va semnaliza începutul sfârşitului călătoriei noas­tre în Rama.

— „Speranţa răsare etern în pieptul omenesc.

E imposibil ca omul să nu fie veşnic binecuvântat”

a răspuns el. S-a ridicat în capul oaselor şi s-a uitat la mine cu ochii licărind în semiîntuneric.

— Alexander Pope, a râs el. Sunt sigur că nu s-a gân­dit niciodată va fi citat la şaizeci de mii de miliarde de kilometri depărtare de Pământ.

— Se pare că te simţi mai bine, iubitule, i-am mângâiat braţul.

Fruntea i s-a încreţit.

— În momentul de faţă totul pare clar. Dar nu ştiu când va coborî din nou ceaţa. Ar putea să se întâmple în orice minut. Şi tot nu pot să-mi amintesc, decât foarte vag, ce s-a întâmplat în cei trei ani cât am fost plecat.

S-a întins la loc.

— Ce crezi că se va petrece? l-am întrebat.

— Cred că va avea loc o manevră. Şi sper să fie una de proporţii. Ne apropiem foarte repede de Sirius şi va trebui să încetinim considerabil dacă ţinta noastră este în sistemul Sirius.

S-a întors şi mi-a luat mâna.

— Pentru tine şi mai ales pentru copii, sper că nu-i o alarmă falsă.