Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

18 AUGUST 2209

Încet dar sigur, starea lui Richard continuă să se îmbu­nătăţească. Acum doarme doar douăsprezece ore pe zi, poate să meargă un kilometru fără să obosească şi, ocazional, este în stare să se concentreze asupra unei probleme, dacă este deosebit de interesantă. Încă n-a început să interacţioneze cu ramanii prin intermediul tastaturii şi al ecranului. Totuşi l-a demontat pe prinţul Hal şi a încercat fără succes să determine ce a produs vocea ciudată din camera copiilor.

Recunoaşte primul că nu-i el însuşi. Când poate vorbi despre asta, spune că este „în ceaţă, ca într-un vis, dar nu foarte clar.” Au trecut mai mult de trei luni de când şi-a recăpătat cunoştinţa, dar încă nu-şi aminteşte prea multe despre ce s-a întâmplat cu el după ce ne-a părăsit. Crede că a fost în comă de vreun an. Părerea lui se bazează mai mult pe sentimente vagi decât pe un fapt anume.

Susţine că a trăit în adăpostul aviarilor timp de câteva luni şi că a asistat la o incinerare spectaculoasă. Nu poate furniza alte detalii. De asemenea, a afirmat de două ori că a găsit principalul oraş al octopăianjenilor, în timp ce explora Semicilindrul Sudic, dar cum ceea ce-şi poate aminti se schimba de la zi la zi, e greu să-i dai prea multă crezare memoriei.

I-am înlocuit deja de două ori setul de sonde biome­trice şi am înregistrări foarte lungi ale tuturor parametrilor săi critici. Graficele îi sunt normale, cu excepţia a două zone - activitatea mentală şi temperatura. Undele cerebrale zilnice sfidează orice descriere. În enciclopedia mea medi­cală nu există nimic care să-mi permită să interpretez o pereche din aceste diagrame, darămite întregul set. Uneori, nivelul activităţii lui cerebrale atinge mărimi astronomice; alteori, activitatea pare total oprită. Măsurătorile elec­trochimice sunt la fel de ciudate. Hipotalamusul îi este practic inactiv - asta ar putea explica de ce stă atât de prost cu memoria.

Şi temperatura corpului e ciudată. De două luni e sta­bilă şi are valoarea de 37,8 grade Celsius, mai mare cu opt zecimi de grad decât temperatura „normală” a unui om mediu. I-am verificat toate fişele medicale anterioare zborului; pe Pământ, temperatura lui „normală” era con­stantă şi avea valoarea de 36,9 grade Celsius. Nu-mi explic de ce persistă această temperatură ridicată. Este aproape ca şi cum corpul lui şi vreun agent patogen sunt în echilibru stabil, nici unul neputând să-l supună pe celălalt. Însă ce agent patogen ar putea fi acesta care se sustrage tuturor încercărilor mele de a-l identifica?

Copiii sunt dezamăgiţi de comportamentul lui apatic. Probabil că pe durata absenţei lui l-au ridica întrucâtva la rangul unui mit, dar nu există nici o îndoială că înainte era un bărbat foarte energic. Noul Richard este numai o umbră a omului de altădată. Katie jură că ţine minte cum se hâr­jonea şi se juca exuberant cu tati al ei, când avea doi ani (fără îndoială că memoria i-a fost întărită de poveştile pe care i le-am spus eu, Michael şi Simone în timp ce Richard era plecat), şi deseori este foarte supărată că acum petrece atât de puţin timp cu ea. Am încercat să-i explic că „tati este încă bolnav”, dar nu cred că explicaţia mea a înmuiat-o.

Michael mi-a mutat toate lucrurile înapoi în această cameră, la douăzeci şi patru de ore după întoarcerea lui Richard. E un om atât de cumsecade! Timp de mai multe săptămâni a trecut prin altă fază, puternic religioasă (cred că, în mintea lui, avea nevoie de iertare pentru unele păcate destul de chinuitoare), dar între timp a lăsat-o mai moale din cauza prea multelor treburi care apasă pe umerii mei. Este minunat cu copiii.

Simone se poartă ca o a doua mamă. Benjy o vene­rează, iar ea este incredibil de răbdătoare cu el. Deoarece a comentat în câteva rânduri că Benjy e „puţin greoi”, eu şi Michael i-am explicat despre sindromul Whittingham. Lui Katie încă nu i-am spus. În clipa de faţă, Katie trece printr-o perioadă grea. Nici chiar Patrick, care umblă după ea ca un căţeluş, n-o poate înveseli.

Toţi ştim, chiar şi copiii, că suntem urmăriţi. Am cercetat cu mare atenţie pereţii din camera lor, aproape ca şi cum ar fi fost un joc, şi am găsit în finisajul suprafeţei mai multe neregularităţi minuscule pe care le-am declarat videocamere. Le-am distrus cu uneltele noastre, dar n-am putea spune, cu toată convingerea, că am găsit cu adevărat aparatele de monitorizare. Cel puţin Richard şi-a adus aminte de maxima lui preferată, precum că o tehnologie extraterestră avansată nu poate fi distinsă de magie.

Katie a fost cea mai tulburată în privinţa videocame­relor octopăianjenilor, care stau la pândă. A vorbit deschis şi cu iritare de intruziunea lor în „viaţa ei particulară”. Probabil că are mai multe secrete decât oricare dintre noi. Când Simone i-a spus surorii ei mai mici că, de fapt, lucrul ăsta nu-i important, pentru că, „la urma urmelor, şi Dumnezeu ne urmăreşte tot timpul pe toţi”, am asistat la prima ceartă pe teme religioase între surori. Katie a repli­cat cu „rahat”, un cuvânt destul de urât pentru o fată de şase ani. Faptul că l-a rostit, mi-a reamintit să fiu mai atentă cu propriul meu limbaj.

Luna trecută, l-am dus într-o zi pe Richard la adăpos­tul aviarilor să vedem dacă locul acela avea să-i reîm­prospăteze memoria. De îndată ce ne-am aflat în tunelul din dreapta coridorului vertical, a devenit foarte speriat.

— Întuneric, l-am auzit mormăind. Eu nu văd în întuneric. Dar ei văd.

N-a vrut să mai meargă după ce am trecut de apă şi de cisternă, aşa că l-am adus înapoi în adăpost.

Richard ştie că atât Benjy cât şi Patrick sunt fiii lui Michael şi probabil că bănuieşte că eu şi Michael am trăit ca soţ şi soţie cât a fost el plecat, dar n-a comentat nicio­dată acest lucru. Şi eu şi Michael suntem pregătiţi să-i cerem iertare şi să subliniem faptul că n-am fost amanţi (cu excepţia conceperii lui Benjy) decât la după doi ani de la plecarea lui. Oricum, în momentul de faţă, subiectul nu prea pare să-l intereseze pe Richard.

La scurt timp după ce şi-a revenit din comă, Richard şi cu mine am împărţit vechea noastră saltea conjugală. Ne-am mângâiat mult şi am fost foarte prietenoşi unul cu altul, dar până acum două săptămâni nici vorbă de sex. De fapt, începusem să cred că sexul era unul dintre lucrurile care i se şterseseră din memorie, atât de pasiv era la sărutările mele provocatoare.

Apoi a venit o noapte când, dintr-o dată, l-am avut lingă mine pe vechiul Richard. Este un şablon care apare şi în alte domenii - la răstimpuri, umorul, energia şi inteligenţa de altădată se ivesc pentru o scurtă perioadă de timp. În tot cazul, vechiul Richard a fost pătimaş, amuzant şi plin de fantezie. M-am simţit ca în rai. Mi-am amintit niveluri de plăcere de mult înmormântate.

Interesul lui sexual a continuat trei nopţi la rând, apoi a dispărut la fel de brusc cum apăruse. La început, am fost dezamăgită (Nu asta-i firea omului? Majoritatea timpului vrem să fie bine. Când este cât poate fi de bine, vrem să dureze veşnic), dar acum am acceptat că şi această faţetă a personalităţii lui trebuie să treacă printr-un proces de vin­decare.

Aseară, Richard a determinat pe calculator traiectoria noastră, pentru prima dată de când este iarăşi cu noi.

— Păstrăm încă aceeaşi direcţie, ne-a anunţat mândru. Acum suntem la mai puţin de trei ani-lumină de Sirius.