Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

3
26 MAI 2201

Acum cinci ore, în interiorul lui Rama a început o serie de evenimente ieşite din comun. La momentul respectiv, mâncam cu toţii friptură de vită, cartofi şi salată (în efortul de a ne convinge că ceea ce mâncăm este delicios, avem denumiri pentru fiecare dintre combinaţiile chimice pe care le obţinem de la ramani - denumirile derivă, în general, din tipul substanţelor nutritive asigurate, astfel că „friptura de vită” este bogată în proteine, „cartofii” sunt la origine car­bohidraţi etc), când am auzit un şuierat clar şi îndepărtat. Ne-am oprit din mâncat şi bărbaţii s-au repezit să ajungă la suprafaţă. Cum şuieratul persista, am înşfăcat-o pe Simone, am înfăşurat-o în mai multe pături, mi-am înhăţat hainele groase şi am plecat după Michael şi Richard, sus, în frig.

La suprafaţă, şuieratul era mult mai puternic. Eram absolut siguri că venea dinspre sud dar, cum în Rama era întuneric, nu ne venea să ne îndepărtăm de adăpost. Totuşi, după câteva minute am început să vedem pete de lumină reflectate de oglinzile suprafeţelor zgârie-norilor din jur şi nu ne-am mai putut înfrâna curiozitatea. Ne-am furişat cu grijă spre ţărmul sudic al insulei, unde între noi şi impună­toarele coarne ale Emisferei Sudice a lui Rama nu aveau să mai fie clădiri.

Când am ajuns la ţărmul Oceanului Cilindric, un fasci­nant spectacol de lumini era deja în desfăşurare. Arcurile de lumină multicoloră ce zburau prin aer luminând gigan­ticele piscuri ale Emisferei Sudice au continuat mai bine de o oră. Până şi Simone era fascinată de mănunchiurile pre­lungi de raze roşii, albastre şi galbene care jucau între pis­curi, desenând curcubee în întuneric. Când spectacolul a încetat brusc, ne-am aprins lanternele şi am pornit spre adăpost.

După câteva minute de mers, conversaţia animată ne-a fost întreruptă de un ţipăt strident lung şi îndepărtat, sune­tul inconfundabil al uneia dintre creaturile aviare care ne ajutaseră anul trecut pe Richard şi pe mine să fugim din New York. Ne-am oprit brusc şi am ascultat. Întrucât de când revenisem în New York pentru a-i avertiza pe ramani asupra proiectilelor nucleare, nici n-am văzut, nici n-am auzit vreun aviar, eu şi Richard am fost foarte emoţionaţi. Richard fusese de câteva ori la adăpostul lor, însă nu primise nici un răspuns la strigătele îndreptate în josul coridorului vertical. Chiar în urmă cu o lună, spusese că bănuia că aviarii plecaseră definitiv din New York - ţipătul din seara asta indica în mod clar că măcar unul dintre prietenii noştri se mai găsea încă prin preajmă.

După câteva secunde, înainte să apucăm să discutăm dacă era cazul ca unul dintre noi să meargă în direcţia ţipă­tului, am auzit alt zgomot, tot familiar, prea puternic ca să ne simţim în largul nostru. Din fericire, periile târâtoare nu se aflau între noi şi adăpost. Am cuprins-o pe Simone cu ambele braţe şi am sprintat spre casă, cât pe ce, în graba mea, să mă izbesc de cel puţin două ori de clădiri, în beznă. Michael a sosit ultimul. Până atunci, eu terminasem de deschis atât copertina cât şi grilajul.

— Sunt mai mulţi, a spus Richard cu sufletul la gură, în timp ce zgomotul octopăianjenilor ne înconjura.

A îndreptat fasciculul lanternei spre aleea lungă ce ducea la est de adăpostul nostru şi am văzut două forme mari şi întunecate avansând spre noi. În mod normal, mergem la culcare la două-trei ore după cină, dar în seara asta am făcut o excepţie. Spectacolul de lumină, ţipătul strident al aviarului şi întâl­nirea cu octopăianjenii evitată în ultima clipă ne sporise adrenalina. Am discutat şi-am tot discutat. Richard avea convingerea că era pe cale să se întâmple ceva cu adevărat important. Ne-a reamintit că şi manevra lui Rama care năs­cuse temeri pe Pământ fusese precedată de un spectacol de lumină în Emisfera Sudică. La vremea aceea, îşi amintea el, părerea unanimă a astronauţilor expediţiei Newton fusese că demonstraţia era menită a fi un anunţ sau poate un fel de alertă. Care era, oare, semnificaţia orbitoarei reprezentaţii din seara asta? se întreba el.

Pentru Michael, care nu fusese mult timp în Rama înainte de trecerea la mică distanţă de Pământ şi nici nu avusese contact direct cu aviarii sau cu octopăianjenii, evenimentele din seara asta aveau proporţii majore. Privirea aruncată în fugă creaturilor cu tentacule care veneau înspre noi pe alee îi oferise o estimare a groazei pe care eu şi Richard o simţiserăm anul trecut, când urcaserăm în fugă piroanele bizare şi scăpaserăm din adăpostul octopăianjenilor.

— Octopăianjenii sunt ramanii? a întrebat Michael. Dacă da, atunci de ce trebuie să fugim de ei? Tehnologia lor a depăşit-o atât de mult pe a noastră încât, efectiv, pot face cu noi orice doresc.

— Octopăianjenii sunt pasageri în acest vehicul, exact ca şi noi, a răspuns Richard repede. La fel şi aviarii. Octozii cred că s-ar putea ca noi să fim ramanii, dar nu sunt siguri. Aviarii reprezintă o enigmă. De bună seamă, ei nu pot fi o specie capabilă de călătorii spaţiale. În primul rând, cum au ajuns la bord? Să fie, oare, o parte din ecosistemul raman iniţial?

Instinctiv, am lipit-o pe Simone de trupul meu. Atât de multe întrebări! Atât de puţine răspunsuri! Prin minte mi-a trecut fulgerător imaginea sărmanului Takagishi, împăiat şi etalat în muzeul octopăianjenilor, şi m-am cutremurat.

— Dacă suntem pasageri, unde mergem? am întrebat. Richard a oftat.

— Am făcut nişte calcule, iar rezultatele nu sunt prea încurajatoare. Deşi călătorim foarte repede în raport cu Soarele, viteza e minoră dacă ne referim la grupul nostru local de stele. Dacă traiectoria nu se schimbă, vom părăsi sistemul solar în direcţia stelei Barnard. Vom ajunge în sis­temul Barnard peste câteva mii de ani.

Simone a început să plângă. Era târziu şi era foarte obosită. M-am scuzat şi m-am dus în camera lui Michael, să-i dau să mănânce, în timp ce bărbaţii supravegheau rezultatele senzorilor pe ecranul negru, ca să vadă dacă puteau să-şi dea seama ce se întâmpla. Simone a supt agitată, chiar făcându-mă să mă doară sânul o dată. Neliniştea ei era extrem de neobişnuită. De regulă, e un copil potolit.

— Simţi şi tu teama noastră, nu-i aşa? am întrebat-o.

Citisem că pruncii percep emoţiile adulţilor din jurul lor. Poate că-i adevărat.

Tot n-am putut să mă liniştesc, nici chiar după ce Simone a adormit mulţumită pe pătura ei, pe podea. Simţurile premonitorii mă avertizau că evenimentele din seara asta semnalau tranziţia la o fază nouă a vieţii noastre la bordul lui Rama. Calculele lui Richard conform cărora Rama ar fi putut să navigheze prin vidul interstelar preţ de mai bine de o mie de ani nu mă încurajaseră. Am încercat să mă imaginez trăindu-mi restul vieţii în actualele condiţii şi mintea mi s-a blocat. Cu siguranţă, pentru Simone avea să fie o existenţă plictisitoare. M-am pomenit rostind o rugăciune, către Dumnezeu, sau către ramani, sau către cine or fi fost cei care aveau puterea să modifice viitorul. Rugăciunea era foarte simplă. Mă rugam ca schimbările ce aveau să vină să îmbogăţească, cumva, viaţa viitoare a pruncului meu.