Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Mai sunt doar trei săptămâni, gândi Nicole şi inima îi zvâcni când realitatea plecării prinse contur. Şi mai sunt atâtea de făcut! Se uită în cealaltă parte a camerei, unde Michael şi Simone stăteau pe canapea. Printre altele, fata mea frumoasă, trebuie să te pregătesc de nuntă.

— Aşadar ne vom căsători de ziua ta, mamă, rosti Simone. Noi am spus întotdeauna că ceremonia va fi cu o săptămână înainte ca restul familiei să plece.

În ochii lui Nicole apărură involuntar lacrimi. Îşi coborî capul, astfel încât copiii să nu le vadă. Nu sunt gata să-mi iau la revedere, gândi ea. Nu suport să mă gândesc că n-am s-o mai văd niciodată pe Simone.

Nicole preferase să iasă din jocul care se desfăşura în camera de zi. Pretextase că trebuia să dezvolte nişte date finale de proiectare pentru Vultur, dar în realitate avea nevoie cu disperare să rămână singură câteva momente, pentru a-şi organiza ultimele trei săptămâni de viaţă în Baza de Tranzit. În timpul cinei, se gândise la toate lucrurile pe care trebuie să le facă şi aproape că intrase în panică. Se temea că nu avea destul timp, sau că va uita ceva vital. Totuşi, după ce îşi întocmi o listă amănunţită cu tre­burile rămase şi un grafic pentru realizarea lor, se mai linişti întrucâtva. Nu era o listă imposibilă.

Una din problemele introduse în notebook-ul ei, pe care o scrisese cu majuscule, era BENJY. În timp ce se aşeza pe marginea patului, gândindu-se la fiul ei retardat şi învinuindu-se că nu abordase subiectul mai devreme, auzi o bătaie puternică în uşă. Era o coincidenţă uimitoare.

— Ma-mi, rosti foarte rar Benjy cu zâmbetul lui larg şi inocent, pot să vorbesc cu tine?

Se gândi o clipă.

— Acum? adăugă el.

— Bineînţeles, iubitule, răspunse Nicole. Intră şi stai lângă mine pe pat.

Benjy veni lângă mama sa şi o îmbrăţişă puternic. Se uită în poală şi vorbi cu hopuri. Frământarea lui emoţională era evidentă.

— Tu şi Rich-ard şi ceilalţi co-pii o să ple-caţi curând pentru foar-te mult timp, spuse el.

— Aşa este, aprobă Nicole încercând să fie veselă.

— Ta-ti şi Si-mone vor ră-mâne aici şi vor fi căsă-to-riţi?

Asta da întrebare! Benjy ridicase capul şi aştepta ca Nicole să-i confirme afirmaţia. Când ea încuviinţă, ochii lui se umplură pe loc de lacrimi şi faţa i se contractă.

— Şi Ben-jy? Ce se va în-tâm-pla cu Ben-jy? Nicole îi lipi capul pe umărul ei şi plânse alături de el.

Întregul lui trup era scuturat de hohote. Femeia se simţea furioasă pe sine că amânase atât de mult discuţia aceea. El a ştiut tot timpul, gândi ea. Chiar de la prima conversaţie. A aşteptat. Crede că nimeni nu-l vrea.

— Ai de ales, iubitule, reuşi Nicole să spună. Nouă ne-ar plăcea la nebunie să vii cu noi. Iar tatăl tău şi Simone ar fi încântaţi dacă ai rămâne aici cu ei.

Benjy se uită la mama sa de parcă n-o credea. Nicole repetă foarte rar aceleaşi cuvinte.

— Îmi spui ade-vă-rul?

Nicole dădu cu putere din cap. Benjy zâmbi o secundă, apoi îşi feri privirea. Rămase tăcut mult timp.

— Aici n-am să am cu cine să mă joc, vorbi el în cele din urmă, cu ochii tot la perete. Iar Si-mone va tre-bui să stea cu ta-ti.

Nicole fu uimită de cât de concis îşi rezumase consi­derentele. Acum părea să aştepte.

— Atunci vino cu noi, îi zise cu blândeţe. Unchiul Richard, Katie, Patrick, Ellie şi eu te iubim foarte mult şi vrem să te avem cu noi.

Benjy se întoarse şi o privi. Pe obraji îi curgeau lacrimi.

— Am să vin cu tine, ma-mi, spuse şi-şi puse capul pe umărul ei.

Hotărâse deja, gândi Nicole ţinându-l lipit de ea. E mai deştept decât credem noi. A venit aici numai ca să se asigure că e dorit.
7
—... şi Doamne Sfinte, lasă-mă s-o cinstesc cum se cuvine pe această fată minunată cu care sunt pe cale să mă însor. Lasă-ne să împărţim darul Tău de iubire şi lasă-ne să creştem împreună întru cunoaşterea Ta... Îţi cer aceste lucruri în numele fiului Tău pe care l-ai trimis pe Pământ să arate iubirea Ta şi să ne mântuiască de păcate. Amin!

Michael Ryan O'Toole, în vârstă de şaptezeci şi doi de ani, îşi desfăcu palmele şi deschise ochii. Stătea la biroul din dormitorul său. Se uită la ceas. Mai sunt doar două ore până mă voi însura cu Simone, gândi el. Privi la icoana lui Iisus şi la micul bust al Sfântului Michael din Siena din faţa lui. Şi diseară, mai târziu, după masa care va fi atât ospăţ de nuntă cât şi cina aniversară a lui Nicole, îl voi ţine pe îngerul acela în braţe. Nu putu opri următorul gând. Sfinte Doamne, nu mă lăsa s-o dezamăgesc.

Strecură mâna în birou şi scoase o Biblie mică. Era sin­gura carte reală pe care o avea; tot restul materialului său de lectură se găsea sub formă unor cuburi mici de date, pe care le insera în notebook-ul electronic. Biblia era foarte specială, o amintire dintr-o viaţă trăită cândva pe o planetă îndepărtată.

De-a lungul copilăriei şi adolescenţei, Biblia aceea îl însoţise peste tot. În timp ce răsucea în mâini cartea neagră şi micuţă, amintirile îl năpădiră. La început, se revăzu ca băieţel de şase-şapte ani. Tatăl său intrase în dormitorul lui. Michael juca un meci de baschet pe calculatorul personal şi se simţise oarecum stânjenit - niciodată nu se simţise în largul lui când seriosul său tată îl găsea angajat într-un joc.

— Michael, rostise tatăl, vreau să-ţi dau un cadou. Propria ta Biblie. Este o carte adevărată, una pe care o citeşti întorcând paginile. Ţi-am înscris numele pe copertă.

Îi întinsese cartea şi micul Michael o acceptase cu un „mulţumesc” moale. Coperta era din piele şi plăcută la pipăit.

— În ea, continuase tatăl, se află unele dintre cele mai bune învăţături pe care le vor cunoaşte vreodată oamenii. Citeşte-o cu atenţie. Citeşte-o des. Şi condu-ţi viaţa după înţelepciunea ei.