Kevin Mitnick & William L. Simon Fantoma reţelelor Aventurile celui mai căutat hacker din lume


CAPITOLUL 14 ASCULTĂ-MĂ CA SĂ TE-ASCULT



Yüklə 1,96 Mb.
səhifə16/42
tarix26.07.2018
ölçüsü1,96 Mb.
#58541
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   42

CAPITOLUL 14

ASCULTĂ-MĂ CA SĂ TE-ASCULT


Plpki ytw eai rtc aaspx M llogw qj wef ms rh xq?14
La câteva zile după întâlnirea cu Mark Kasden, prietenul tatei de la firma de detectivi particulari, am pornit pe lungul drum până la Las Vegas, ca să iau nişte haine şi alte bunuri personale. Departamentul de Eliberări Condiţionate îmi acceptase cererea de a mă muta la tatăl meu, pe termen lung.

L-am părăsit pe tata dimineaţa, devreme, la o oră care nu se potrivea deloc cu stilul meu nocturn de viaţă, dar care mă ajuta să evit ora de vârf în trafic. Plănuisem ca pe drum să comit o uşoară „inginerie socială”, ca să investighez cutiile de monitorizare pe care le descoperisem, cele de care mă temusem că ar supraveghea liniile telefonice ale tatei.

Am virat pe autostrada 101, apoi spre est, pe I-10, care ducea spre est, prin deşert. Aveam la îndemână telefonul mobil, ca de obicei, clonat pe numărul altcuiva.

Lucru nostim autostrăzile astea publice. Cu câteva săptămâni înainte, îmi tăiase drumul un ins într-un BMW. Vorbea de zor la un telefon mobil şi a schimbat brusc benzile, trecând razant pe lângă mine şi speriindu-mă de moarte. Am trecut amândoi foarte aproape de moarte.

Mi-am înhăţat telefonul celular şi am efectuat unul din apelurile mele false către Direcţia de Permise de Conducere (DMV), dându-i numărul de înregistrare al BMW-ului şi obţinând numele şi adresa proprietarului. Apoi am sunat un departament interior al lui PacTel Cellular (la vremea aceea, sudul Californiei avea doar două companii de telefonie mobilă, deci aveam cincizeci la sută şanse să nimeresc din prima), am dat numele şi adresa individului şi am aflat că da, are un cont la PacTel Cellular. Doamna mi-a dat numărul şi la nu mai mult de cinci minute după ce măgarul mi-a tăiat faţa, l-am sunat şi mi-a răspuns. Încă tremuram de furie. I-am strigat: „Ascultă, băi jigodie tâmpită, acum cinci minute aproape ne-ai omorât pe amândoi. Sunt de la DMV. Dacă mai faci vreo cascadorie de-asta, îţi anulăm permisul de conducere!”.

Cred că şi la ora asta se întreabă cum a putut să-i afle numărul de telefon un alt şofer de pe autostrada publică. Aş vrea să cred că apelul meu l-a speriat de moarte.

Dar, sincer să fiu, lecţia asta – că e periculos să foloseşti telefonul mobil în timp ce conduci – nu a avut vreun efect pe termen lung nici asupra mea. Îndată ce am scăpat de zgomotele de maşină şi de claxoanele orei de vârf şi am apucat-o pe autostrada spre Vegas, eram şi eu călare pe telefon. Am sunat mai întâi un număr care mi se întipărise în memorie: cel al centrului de comutaţie al Pacific Bell care servea toate circuitele de comutaţie din Valea San Fernando şi împrejurimi.

„Canoga Park SCC, aici Bruce”, mi-a răspuns un tehnician.

„Salut, Bruce”, i-am spus eu. „Sunt Tom Bodett, de la tehnic, din Pasadena.”

Era un nume foarte cunoscut la vremea aceea: Bodett era scriitor şi actor şi făcuse o serie de reclame la radio pentru lanţul hotelier Motel 6, terminate cu: „Sunt Tom Bodett şi las lumina aprinsă pentru voi”. I-am aruncat omului primul nume care mi-a trecut prin cap. Dar se pare că Bruce nu s-a prins, aşa că am continuat. „Cum merge treaba?”, l-am întrebat.

„Merge bine, Tom. Ai nevoie de ceva?”

„Lucrez la un caz mai ciudat, un deranjament din Calabasas. Ne dă un ton de frecvenţă înaltă, sună ca o mie de hertzi. Încercăm să aflăm de unde vine apelul iniţial. Vrei să arunci un ochi?”

„Desigur. La ce interior te găsesc?”

Bruce nu-mi recunoscuse vocea, dar sunt sigur că ştia cine sunt. Fusese ani de zile ţinta mai multor înşelăciuni prin „inginerie socială”, fie din partea mea, fie a altor hackeri şi fusese păcălit de suficient de multe ori ca să fie bănuitor şi prudent. Aşa că ori de câte ori primea un telefon de la un necunoscut care spunea că e angajat al companiei, îi cerea numărul de birou – care trebuia să fie un număr de interior de la Pacific Bell. Închidea telefonul şi apoi te suna el pe tine.

Cei mai mulţi hackeri de telefoane fie nu se obosesc să-şi instaleze un număr de interior, fie nu ştiu cum. Ei încearcă să se retragă cu vreo scuză cusută cu aţă albă, de tipul „tocmai m-au chemat la o şedinţă”. Dar Bruce le fumase pe toate astea şi nu-l mai păcăleai aşa uşor. De aceea, înainte să-l sun, convinsesem un angajat al Pacific Bell că sunt un inginer al companiei trimis la Los Angeles să rezolve o problemă tehnică şi că aveam nevoie de un număr local temporar. După ce acesta a fost înfiinţat, am pus pe el serviciul de redirecţionare a apelului către telefonul mobil pe care îl foloseam în ziua aceea. Iar atunci când Bruce a sunat la numărul de interior al companiei, a sunat la telefonul meu mobil.

„Serviciul Tehnic, aici Tom”, am răspuns eu.

„Tom, aici Bruce, îţi răspund la apel.”

„A, mulţumesc, Bruce. Poţi să arunci un ochi pe numărul acesta – 880-0653 – pornind de la centrala din Calabasas? Mă interesează originea lui.” Pe limba neofiţilor, îi ceream să vadă din ce regiune venea apelul.

„Da, stai o clipă”, mi-a spus el.

Aveam emoţii mari. Dacă Bruce auzea vreun claxon de maşină sau alt zgomot de fond care nu putea proveni dintr-un birou, se prindea. Era o chestie mult prea importantă – adică mult prea interesantă – ca să o dau în bară.

Îl auzeam pe Bruce cum bate în taste şi ştiam precis ce face: o căutare în circuitele de comutaţie, ca să urmărească apelul.

„Okay, Tom, apelul provine de pe cablul urban LA70” – adică era o convorbire interurbană, din afara zonei Los Angelesului.

Apoi Bruce mi-a furnizat informaţiile privind trunchiurile folosite, necesare ca să urmăresc apelul mai departe.

Eu l-am mai rugat să-mi dea şi numărul centralei care deservea tandemul LA70. Încă o dată a fost de mare ajutor ciudata mea capacitate de a reţine numere de telefon. Nu era nevoie să conduc cu o mână, ca să mâzgălesc numărul cu cealaltă. (De fapt, cele mai multe numere de telefon şi nume de persoană din cartea de faţă sunt cele reale, care încă îmi sunt întipărite în memorie, chiar şi după douăzeci de ani.)

La sfârşitul convorbirii, i-am spus: „Bruce, nu mă uita, probabil că o să mai am nevoie de ajutorul tău”. Speram să-şi amintească de mine data viitoare şi să nu mă mai bage în toată rutina aia cu numărul de interior.

Am sunat la centrală şi mi s-a răspuns: „LA70, aici Mary”.

Am spus: „Bună, Mary, sunt Carl Randolph, de la San Ramon, de la tehnic. Am un circuit pe care îl urmăresc şi se pare că originea e la centrala voastră”. După toate aparenţele aveam o credibilitate beton, pentru că Mary nu a ezitat o clipă, cerându-mi să-i dau trunchiurile. I-am dat informaţia şi m-a pus pe aşteptare, cât timp ea verifica. Întrucât hackerii rareori atacau centralele de transfer, nici nu s-a obosit să-mi verifice identitatea.

Mary a revenit la telefon. „Carl, am identificat trunchiurile date de tine. Apelul provine de la San Francisco 4E.” Mi-a dat trunchiurile şi informaţia de reţea pe care le găsise. I-am mai cerut numărul acelei centrale 4E, pe care a avut amabilitatea să-l caute şi să mi-l dea.

Mă apropiam de Autostrada Interstatală 15. Drumul mă ducea prin Pasul Cajon, o trecătoare între munţii San Bernardino şi munţii San Gabriel, în care semnalul telefonic se pierde adesea. Trebuia să aştept până la Victorville, de cealaltă parte a pasului.

Între timp, am pornit radioul maşinii şi am fost răsfăţat cu nişte vechi hituri din anii 1950. Disc-jockey-ul de la postul „K-Earth-101” a spus: „Dăm o mie de dolari pe oră fericitului al şaptelea apelant după ce auziţi sloganul lui K-Earth – «radioul cu cele mai tari hituri clasice»”.

Ei! Ce bine mi-ar prinde o mie de parai! Dar ce rost avea să încerc? Nu câştigasem în viaţa mea niciun asemenea concurs în care intrasem. Dar ideea mi s-a înfipt în minte şi în cele din urmă se va transforma din fantezie în ispită.

Mă apropiam de Victorville, aşa că am sunat la numărul dat de Mary şi am dat de un ins care mi-a spus că se numeşte Omar. „Salut, Omar, sunt Tony Howard de la Centrul de Asistenţă pentru Sisteme Electronice din California de Sud”, i-am spus. „Avem o situaţie ciudată aici. Tocmai urmărim un circuit şi am dat de un ton de o mie de hertzi.” I-am dat trunchiurile de la cablul urban din Los Angeles, iar el s-a dus să verifice.

Am trecut de Victorville şi intram într-o porţiune pustie a deşertului şi îmi era din nou teamă că voi pierde semnalul telefonului. Am încetinit de la viteza mea normală de drum liber, de cam 130 km/h, ca să nu mă depărtez prea rapid de Victorville.

După o vreme, Omar a revenit la telefon: „Am auzit şi eu tonul înalt”, mi-a spus el, şi mi-a imitat acel „iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii”, ceea ce aproape m-a făcut să râd – auzisem şi eu tonul şi nu era nevoie să aud tentativa lui de a-l copia.

Omar mi-a spus că apelul provenea din Oakland. „Ca lumea”, am zis eu. „Mulţumesc, mi-ai fost de mare ajutor. Dă-mi informaţia de trunchi de la centrala voastră, ca să-l pot urmări mai departe.

A dat comanda de căutare şi mi-a dat informaţia.

Următorul apel a fost către Centrul de Control al Comutaţiei din Oakland. „Încercăm să găsim originea unui apel de la 4E din San Francisco”, am spus, furnizând informaţia de trunchiuri şi cea de reţea. Tehnicianul m-a pus pe aşteptare, apoi a revenit şi mi-a dat un număr: 510 208-3XXX.

Urmărisem apelul telefonic până la origine. Era numărul de telefon care suna la unele din cutiile de la centrala telefonică din Calabasas care monitorizau telefoanele de la Teltec.

Tot voiam să ştiu dacă tonul acela de o mie de hertzi se va schimba vreodată. Iar dacă da, ce se va întâmpla? O să aud un semnal de transfer de date? Sau o să aud o convorbire telefonică?

L-am sunat din nou pe Omar. „Bună, s-a schimbat ceva la tonul acela?”

El mi-a spus că l-a ascultat cam cincisprezece minute şi că nu remarcase nicio schimbare.

L-am întrebat: „Este posibil să pui un microfon lângă difuzor, ca să aud tonul? Vreau să fac nişte teste”. A spus că o să pună telefonul chiar lângă difuzor şi că pot pur şi simplu să închid telefonul când voi fi terminat.

Era excelent; ascultând tonul prin telefonul meu celular, era de parcă trăgeam cu urechea la trăgătorii cu urechea de la NSA. Îi ascultam pe cei care ne ascultau – ironia sorţii, nu-i aşa?

Acum eram emoţionat, dar şi entuziasmat în acelaşi timp. Doar că această acţiune de „inginerie socială”, întinsă pe câteva ore, îmi adusese o durere în urechi şi un braţ înţepenit de atâta ţinut telefonul la ureche.

Intram pe porţiunea de deşert care ducea la Barstow, aflat la jumătatea drumului spre Las Vegas, unde acoperirea era de tot rahatul, aşa că am pierdut legătura. La naiba!

L-am sunat din nou pe Omar, el a refăcut conexiunea, iar eu am ascultat din nou tonul de o mie de hertzi provenind din difuzoarele lui. Speram ca tonul să se termine la un moment dat şi să-mi dea măcar un indiciu despre ce se întâmplă, despre ce înseamnă acel ton.

În câmpul vizual îmi apăruse un complex care servea drept loc de tras pentru camionagiii de tonaj greu, zi şi noapte. Am tras şi eu acolo, am făcut plinul la rezervorul maşinii şi apoi am hotărât să-l sun pe tata, care încă suferea de pe urma morţii lui Adam.

Întrucât telefonul celular era ocupat cu intercepţia, am descoperit un telefon public pentru a-l suna pe tata. Am format numărul şi am aşteptat să sune. Tonul de frecvenţă înaltă din telefonul celular a încetat brusc.



Ce mama dracului?

Am înhăţat mobilul şi l-am ţinut la urechea cealaltă. Am auzit în receptorul telefonului public „alo”-ul tatei. L-am auzit prin telefonul public şi în acelaşi timp şi prin telefonul celular!



Paştele!!!

Nu-mi venea să cred.

Deci nu-i mai interceptau pe cei de la Teltec… interceptau telefonul tatălui meu. Mutaseră ţinta.

Pe noi ne ascultau!



Rahat!

Am încercat să par liniştit, dar poruncitor, insistent. „Tată, te rog să te duci la telefonul public de la Village Market, de peste drum. Am nişte veşti importante despre Adam”, i-am spus tatei.

Trebuia să rostesc cuvinte nevinovate, ceva care să nu trezească bănuielile celui care asculta pe linie.

„Kevin, ce se întâmplă?”, mi-a răspuns tata, furios pe mine. „M-am săturat de jocurile tale prosteşti de-a James Bond.”

Am insistat şi în final am reuşit să-l conving.

Transpiram din greu. De cât timp îmi interceptau convorbirile fără să ştiu? Prin minte îmi galopau mii de întrebări. Oare Teltec chiar era ţinta lor, sau era o schemă foarte complexă, pusă la cale de departamentul pentru securitate al Pacific Bell, ca să mă tragă pe sfoară – adică o modalitate de a-i aplica „ingineria socială” unui hacker? Îmi bătea inima cu putere, în timp ce încercam să-mi amintesc tot ce spusesem sau făcusem în casa tatălui meu. Ce au auzit oare? Cât de multe ştiu?

După cinci minute, am sunat la telefonul public de la Village Market. „Tată”, i-am spus, „du nenorocitul acela de computer undeva afară din casă. Trebuie! Acum! Nu mai pierde timpul! Circuitele alea de ascultare nu mai sunt pe Teltec, indivizii ne ascultă pe noi! Trebuie să scoţi computerul din casă imediat – te rog!

A fost de acord, dar părea foarte supărat la telefon.

Următorul telefon i l-am dat lui Lewis, cu acelaşi mesaj: „Trebuie să intrăm în modul «curăţenie»”. Am căzut de acord că fiecare îşi va ascunde însemnările şi dischetele în locuri în care nimeni nu va fi în stare să le găsească.

Să încerce domnul guvern să ne dea în judecată. Nu ai probe, nu ai proces.

Am ajuns la casa mamei din Las Vegas un pachet de nervi. Revedeam obsesiv în minte iar şi iar toate conversaţiile telefonice pe care le-ar fi putut intercepta.

Dacă m-au auzit discutând cu Lewis despre sistemul de testare a liniilor telefonice? Dacă m-au auzit aplicând „ingineria socială” departamentelor interioare de la Pacific Bell? Numai închipuindu-mi toate aceste posibilităţi şi simţeam cum mă roade ulcerul. Aproape că mă aşteptam să se prezinte la uşă şerifii federali cu ofiţerul meu supraveghetor, ca să mă aresteze.

Trebuia să ştiu când începuse acea ascultare a liniilor tatălui meu.

Poate că dacă ştiam cine a comandat intercepţia, aş fi găsit o metodă de a descoperi dacă au aflat ceva ce ar trebui să mă îngrijoreze.

În ultima vreme, companiile de telefonie fuseseră efectiv asaltate de hackeri şi de detectivi particulari; de aceea, ele au început să ceară verificări. Aşa că am sunat la dispecerat, acel birou al Pacific Bell care distribuia misiunile tehnicienilor de teren, şi am spus: „Am aici o problemă nasoală rău, trebuie să mai sun nişte tehnicieni. Cine e de serviciu în seara asta?”.

Operatoarea mi-a dat patru nume şi patru numere de pager. Am trimis mesaj tuturor să mă sune la telefonul interior al Pacific Bell pe care îl înfiinţasem, apoi am reprogramat redirecţionarea apelurilor spre numărul pe care îl foloseam în mod curent pe telefonul mobil. Când fiecare tehnician îmi răspundea la apelul dat pe pager, mă lansam într-un scenariu în care aveam „de pus la punct o bază de date”.

De ce? Pentru că ceea ce le ceream era o informaţie foarte sensibilă, iar ei nu o dădeau primului venit. Aşa că pretextul meu era: „Pun la punct o bază de date cu persoanele care trebuie sunate când apar probleme critice”. A trebuit să le pun, pe rând, întrebări nevinovate de genul: „Vreţi să-mi spuneţi numele, vă rog? De care dispecerat aparţineţi? Cine este şeful dvs.?”. După ce intram în rutina întrebare-răspuns, puneam întrebările care de fapt mă ardeau: „Ce UUID aveţi? Şi ce cod de tehnician?”.

De fiecare dată am obţinut ceea ce am dorit, fiecare tehnician dând cei doi parametri de verificare (UUID, sau identificatorul unic universal şi codul de tehnician), numele şefului şi numărul de verificare. Simplu ca bună ziua.

Cu aceste elemente de acreditare, puteam acum să sun din nou Biroul de Asignări de Numere, următorul departament de la care aveam nevoie de informaţii.

După ce mi-au verificat parametrii, mi-am formulat cererea astfel: „Am de instalat un număr de interior, aici la centrala din Calabasas – este un număr de-al nostru. Puteţi să găsiţi contactul persoanei care a plasat ordinul de instalare?”.

În esenţă, le ceream numărul de telefon al persoanei care dăduse ordinul să se înfiinţeze linia – în cazul de faţă, linia cu tonul de o mie de hertzi de la cutia care urmărea unul din telefoanele tatălui meu.

Doamna s-a ridicat de pe scaun ca să caute, apoi a revenit şi mi-a spus: „Ordinul a fost plasat de serviciul de securitate de la Pacific Bell; numele de contact este Lilly Creeks”. Şi mi-a dat un număr de telefon care începea cu un prefix de San Francisco.

Următoarea fază avea să fie plăcută: să aplici „ingineria socială” pe pielea Departamentului de securitate.

Am pornit televizorul şi am găsit o emisiune care avea în fundal o discuţie, am dat volumul încet, ca să pară ca nişte voci care se aud ocazional peste zgomotul de fond din birou.

Trebuia ca ţinta mea să creadă că sunt într-o clădire cu alte persoane.

Apoi am format numărul.

„Lilly Creeks”, mi s-a răspuns.

„Bună, Lilly”, am spus. „Sunt Tom de la repartitorul din Calabasas. Avem câteva din cutiile voastre aici şi trebuie să le deconectăm. Mutăm nişte echipament greu şi ne stau în cale.”

„Nu puteţi deconecta cutiile noastre”, mi-a răspuns ea cu o voce care se învecina cu ţipătul.

„Uite ce e, nu avem cum să le ocolim. Dar le putem pune la loc mâine după-amiază.”

„Nu”, a insistat ea. „Chiar trebuie să ţinem conectate cutiile acelea.”

Am suspinat cât să mă audă; speram să sune a oftat exasperat şi iritat. „Trebuie să mutăm azi o grămadă de echipament. Sper că e cu adevărat important”, am spus. „Dar să văd ce pot face.”

Am pus telefonul mobil pe mut şi am aşteptat. După ce i-am ascultat răsuflarea în microfon cam cinci minute, am revenit la discuţie. „Ce zici de asta? Stai pe linie, eu deconectez cutiile, mutăm echipamentul la locul lui şi apoi ţi le reconectez. E cea mai bună alternativă din partea mea. Ce zici?”

A acceptat, cam fără chef. I-am spus că o să dureze câteva minute.

Am pus iar telefonul pe mut. Folosind un alt telefon mobil, am sunat la repartitorul din Calabasas şi i-am explicat insului de la telefon că sunt de la securitate, de la Pacific Bell, dându-i cele trei numere şi echipamentul corespunzător. El a trebuit să se uite în COSMOS, ca să afle de unde anume veneau liniile. După ce a găsit liniile fizice în repartitor, a ridicat comutatorul de la fiecare şi deci a întrerupt conexiunea.

De la pupitrul ei, doamna Creeks a fost în măsură să confirme întreruperea fiecărei conexiuni.

Aşteptând ca tehnicianul de la repartitor să revină la telefon şi să-mi confirme că deconectase puntea, am mers la frigider şi am scos o sticlă de suc, cu care să mă delectez în timp ce mi-o închipuiam pe Lilly aşteptând tot mai neliniştită cu telefonul la ureche.

Apoi a venit partea pentru care montasem toată această acţiune din capul locului. Revenind la convorbirea cu Lilly, am spus: „Gata, am terminat aici. Vrei cutiile reconectate?”.

Mi-a spus iritată: „Normal”.

„Am nevoie de informaţia de conectare pentru fiecare linie care intră în cele trei cutii.” Probabil s-a gândit că sunt un tehnician cam încet la minte, că doar folosisem întrerupătoarele alea cu câteva minute mai devreme şi ştiam unde sunt, dar cererea era destul de plauzibilă, pentru că văzuse cum a căzut conexiunea: era clar că vorbeşte cu tehnicianul de la repartitorul din centrală.

Mi-a dat informaţia cerută. I-am spus: „Bun, revin imediat”.

Am pus din nou telefonul pe mut şi am sunat tehnicianul de la centrala din Calabasas şi i-am cerut să reconecteze cablurile „la cutiile noastre de securitate”.

Când a terminat, i-am mulţumit şi am revenit la telefonul celălalt. „Hei, Lilly”, am spus, „am reconectat totul la loc. Toate trei merg cum trebuie?”

Mi-a spus, vădit uşurată: „Totul îşi revine acum. Totul pare să meargă bine”.

„Bun. Dar ca să fim siguri că totul e în ordine, la ce numere de telefon se conectează cutiile? Aş face o verificare de linie, să ştiu că totul e conectat cum trebuie.”

Mi-a dat numerele.

Rahat. Nu ascultau doar o linie telefonică a tatălui meu. Le ascultau pe toate! Adio discuţii de la telefoanele tatei, asta era sigur.

Dar încă trebuia să aflu când fuseseră iniţiate aceste ascultări, ca să pot să-mi dau seama ce discuţii fuseseră interceptate.

Mai târziu, eu şi Lewis am vrut, de amorul artei, să ascultăm alte telefoane puse sub urmărire de Pacific Bell.

Era un clenci: ca măsură suplimentară, cutiile nu începeau să monitorizeze o linie decât dacă le furnizai un PIN – numărul personal de identificare. Mi-a venit o idee: era cu bătaie lungă, cu şanse de reuşită practic nule, totuşi am încercat-o.

Mai întâi, trebuia să fiu în stare să sun cutia de monitorizare de la centrală. Aşa că am sunat la centrală şi i-am spus tehnicianului de repartitor care mi-a răspuns la telefon: „Deconectează interceptorul de la linia urmărită, ca să fac nişte teste”. El a făcut asta, iar conexiunea de interceptare iniţiată de serviciul de securitate de la Pacific Bell a fost întreruptă.

Am format numărul cutiei şi am început să ghicesc parolele care ar fi putut fi setate de producător: „1234”… nimic. „12345”… nimic. Şi aşa mai departe până la ultima care am zis eu că merită încercată: „12345678”.

Bingo! Incredibil, inşii de la serviciul de securitate de la Pacific Bell nu schimbaseră codul PIN iniţial al cutiilor.

Având parola, acum aveam o tehnică imbatabilă care îmi permitea să ascult orice interceptare telefonică a companiei Pacific Bell, oriunde în California. Dacă aflam că cei de la securitate montaseră una din cutiile lor la centrala de la Kester sau în cea de la Webster, îl rugam pe tehnicianul de cadru să decupleze linia folosită de Pacific Bell pentru a suna cutia de monitorizare şi apoi apelam eu însumi cutia şi introduceam PIN-ul de fabrică, acelaşi pentru toate cutiile. Apoi eu şi Lewis ascultam şi încercam să ne dăm seama cine era interceptat.

O făceam, cum am zis, de amorul artei, doar pentru că puteam, cam de două sau chiar trei ori pe săptămână. După ce identificam ţinta, sunam la Biroul de Nume şi Adrese de Abonaţi al Pacific Bell, dădeam numărul de telefon şi ni se dădea numele persoanei care era supravegheată. O dată ni s-a spus că telefonul era sub numele Onorabilului Cutare. Am operat o scurtă căutare şi am aflat tot restul: era interceptat telefonul unui judecător federal.

Pentru mine şi pentru Lewis, să ascultăm acţiunile de interceptare era un joc, o provocare. Pentru investigatorii de la serviciul de securitate de la Pacific Bell, era chiar meseria lor. Dar unul dintre aceşti anchetatori, Darrell Santos, avea să aibă parte de o surpriză. A venit într-o dimineaţă la lucru ca să vadă ce s-a mai înregistrat de pe liniile interceptate ale tatălui meu, descoperind că tot sistemul electronic de supraveghere al Pacific Bell se oprise. Nu se mai făcea nicio interceptare audio. Totul era mort. Santos a sunat la centrala de la Calabasas şi a întrebat: „Cutiile noastre mai funcţionează acolo?”.

„A, nu”, i s-a răspuns. „A sunat serviciul de securitate din Los Angeles şi ne-a spus să le deconectăm.”

Santos i-a spus tehnicianului: „Nu avem niciun birou de supraveghere electronică în California de Sud: facem totul din California de Nord. Deci nu există niciun serviciu de securitate în Los Angeles”.

În noaptea cu pricina, Santos a zburat de la sediul din San Francisco la Los Angeles şi a reataşat cu mâna lui tot echipamentul de supraveghere. Ca să se asigure că tehnicienii nu vor mai fi păcăliţi iarăşi şi puşi să le deconecteze, a ascuns cutiile în rafturile de deasupra echipamentului de comutaţie.

Mult mai târziu, pe când dădea o declaraţie pentru cartea de faţă, Santos avea să-şi amintească: „Era o chestie foarte serioasă, pentru că de data asta ne lovea chiar în bătătura noastră, devenise o chestie personală. Kevin asculta convorbirile noastre, când de fapt noi eram cei care încercam să ascultăm convorbirile lui. Apoi ne-a tăiat circuitele de interceptare. Ne-a făcut să schimbăm radical modul în care vorbim la telefon şi în care lăsăm mesaje. A trebuit să creăm noi metode de a ne acoperi urmele, pentru că trebuia să protejăm integritatea a ceea ce făceau oamenii legii, toată treaba aia cu mandatul dat de un judecător”.

Poate că era mai bine că nu ştiam la vremea aceea ce dureri de cap le produceam – altminteri, probabil că de mândrie n-aş mai fi încăput pe uşă.

Şi poate că aş fi fost foarte măgulit să fi ştiut, la vremea aceea, că ori de câte ori se întâmpla ceva la Pacific Bell, eu eram automat primul suspect. După spusele lui Santos, Kevin Poulsen fusese numărul unu pe lista lor internă de suspecţi. După ce Poulsen a ajuns în spatele gratiilor, lista revizuită avea în vârf un alt nume: al meu. Dosarul pe care mi l-au întocmit începea chiar de la zilele mele de infractor juvenil şi era gros cât o carte de telefon a unui oraş mare.

Santos a spus: „Mai existau hackeri care făceau o mulţime de chestii, dar după părerea mea Kevin era cel pe care toţi încercau să-l imite. Mi se părea că eu sunt pisica şi Kevin e şoarecele, dar uneori era exact invers”.

Şi a adăugat: „Primeam multe informaţii de la tipii de la securitate din alte companii, care ne spuneau: «Avem un caz, un tip care ne face bucata, crezi că ar putea fi Kevin?». De câte ori se întâmpla câte ceva, primul pe care îl suspectau era întotdeauna Kevin”.

Cum ziceam, m-ar fi umplut de mândrie să aflu toate astea la vremea aceea, dar atunci eram foarte frustrat. Talentele mele nu mă ajutaseră să aflu cum e cu povestea lui Eric Heinz. Şi eu, şi Lewis trecuserăm şi răstrecuserăm împreună în revistă toate indiciile care ne făceau să ne îndoim de el. Evident, ştia o mulţime de lucruri despre sistemele telefonice şi funcţionarea lor, chiar şi nişte chestii despre care nu aveam habar nici măcar eu şi Lewis. Dar, A) nu era dispus să împărtăşească mai nimic cu noi din lucrurile pe care nu le ştiam deja. Şi B) punea mereu acel gen de întrebări pe care un hacker pur şi simplu nu le pune altor hackeri: „Cu cine mai lucrezi?” şi „Ce intervenţii ai mai făcut în ultima vreme?” şi aşa mai departe.

Venise vremea să ne întâlnim faţă în faţă cu acest individ şi să vedem dacă ştiindu-l mai bine o să fim mai puţin bănuitori. Iar dacă era un hacker autentic, poate chiar mă ajuta să aflu când au fost plasate acele ordine de ascultare pe telefoanele tatălui meu.




Yüklə 1,96 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   42




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin