Kevin Mitnick & William L. Simon Fantoma reţelelor Aventurile celui mai căutat hacker din lume

CAPITOLUL 24

DISPARIŢIA

Xvof jg qis bmns lg hvq thlss ktffb J cifsok EAJ uojbthwsbhlsg?²⁴
În noiembrie încă eram şomer, dar câştigam ceva bani cu nişte proiecte pentru Danny Yelin, fostul angajat al Teltec, care îmi furniza contracte suplimentare. De pildă, să găsesc diverşi inşi care nu-şi plătiseră ratele la maşină. Îi descopeream folosind departamentele utilităţilor publice şi Departamentul Ajutorului de Stat.

Între timp, stăteam pe o bombă cu ceas: agenţii federali probabil că luaseră la puricat toate lucrurile mele ridicate de la apartamentul lui Mark, plus ce or fi primit de la Lewis. Dacă găseau suficiente elemente pentru a mă trimite la închisoare?

Ce era de făcut?

Pentru moment, m-am gândit să mă răsfăţ puţin şi să fiu cu mama şi cu „Buni” de Ziua Recunoştinţei, aşa că l-am sunat pe ofiţerul meu supraveghetor Frank Gulla, cerându-i permisiunea să plec la ele, aşteptându-mă pe jumătate să mă refuze. Surprinzător, mi-a dat voie să părăsesc oraşul, cu condiţia să mă întorc până pe 4 decembrie.

Ulterior aveam să aflu că pe 6 noiembrie Departamentul Eliberări Condiţionate i-a trimis o scrisoare tribunalului, cerând să fiu arestat, pe baza înregistrării accesului meu la căsuţa vocală a agentului de la securitatea companiei Pacific Bell şi pentru asocierea mea cu Lewis De Payne. Iar decizia de reţinere a fost aprobată a doua zi, stabilindu-se şi o cauţiune de 25.000 de dolari.

De ce mi-a permis Gulla să părăsesc oraşul, în loc să mă cheme să-l văd? Nici până în ziua de azi nu am aflat.

Când eşti eliberat condiţionat din sistemul federal, trebuie să te prezinţi periodic la Departamentul Eliberări Condiţionate din locul în care te afli ori de câte ori te muţi în alt district federal. În dimineaţa de după sosirea mea la Las Vegas, m-am dus în centru, la biroul din Bonneville Avenue, ca să-mi declar sosirea.

Un instinct firesc mi-a spus că ar trebui să mă asigur că nu se pune la cale nicio acţiune despre care mi-aş fi dorit să ştiu dinainte. Pur şi simplu am avut o intuiţie că e ceva în neregulă.

Aveam în maşină o staţie radio de amatori pe care o modificasem ca să pot transmite şi recepţiona în afara benzilor autorizate de radioamatori.²³ Am acordat aparatul pe frecvenţele strategice ale Departamentului Poliţiei Metropolitane din Las Vegas.

Am ascultat cam o jumătate de oră ca să văd dacă vreun poliţist întreabă de vreun mandat de arestare în vigoare pentru şoferul unei maşini pe care o oprise. Poliţistul ar fi trebuit să spună ceva la modul: „Am nevoie de un 10-28 pentru numărul de înmatriculare Cutare”.

În acelaşi timp, înregistram mental toate apelativele folosite de poliţişti atunci când sunau dispeceratul. De pildă,

„1 George 21”. Iar operatoarea de la dispecerat îi răspundea: „Dă-i bătaie, 1 George 21”.

Ce spuneau când discutau să iasă în pauza de prânz sau ştiu eu ce altceva? Cineva putea spune în staţie o frază care conţinea ceva în genul: „Cod 7, la Denny’s, Rancho Drive”.

Am aşteptat zece minute, apoi am apăsat butonul de emisie al radioului meu, folosind aceleaşi apelative precum cele utilizate de poliţiştii care pentru moment îşi luau masa de prânz la Denny’s. Am spus: „Am nevoie de un 10-28 pentru un număr de California…” şi am dat numărul maşinii mele.

După o clipă, operatoarea de la dispecerat mi-a spus: „Ai liber 440?”.

Inima a început să-mi bată tare. Ce înseamnă acest „440”? Habar nu aveam.

Am răspuns: „O clipă!”.

Mi-am folosit telefonul mobil şi am sunat la poliţia din oraşul învecinat, Henderson. Am spus: „Sunt agentul special Jim Casey, de la DEA. Sunt în Las Vegas, la Serviciul Antinarcotice. Trebuie să ştiu ce înseamnă «440» pentru cei din Las Vegas”.

„Asta înseamnă persoană pusă sub urmărire.”

Pastele! Deci „ai liber 440?” înseamnă „eşti suficient de departe de persoana pusă sub urmărire ca să-ţi spun pentru ce vor să o aresteze?”. Poliţia din Las Vegas avea un mandat de arestare pentru mine, în care se amintea de numărul maşinii mele.

Dacă intram în Departamentul Eliberări Condiţionate, ar fi fost extrem de probabil să-mi fi pus cătuşe şi să mă fi trimis înapoi la închisoare! Am simţit o mare uşurare că am scăpat ca prin minune, dar încă aveam sudori reci.

Ajunsesem la intrarea în hotelul Sahara. Am intrat în parcajul hotelului, am parcat şi m-am îndepărtat de maşină.

Sahara. Ce bine se potrivise. Întâmplător, mama lucra la cafeneaua hotelului, pe post de chelneriţă. Am trecut prin sclipitorul cazinou, pe lângă jucătorii împătimiţi şi tăcuţi care aruncau zarurile la mesele de craps şi pe lângă hoardele de femei cu păr încărunţit şi privire îngheţată care trăgeau de manetele maşinilor cu fise.

Am stat la o masă până când s-a terminat tura mamei şi m-a putut duce cu maşina acasă. Când le-am spus ei şi bunicii mele că probabil mă voi întoarce la închisoare, familia a intrat într-o adevărată furtună. Ziua Recunoştinţei este în principiu o sărbătoare plină de bucurie, dar pentru noi în anul acela nu au existat nici recunoştinţă şi nici bucurie.

În următoarele câteva zile, în loc să mă duc la Departamentul Eliberări Condiţionate, am sunat acolo de două ori după program, lăsând robotului telefonic mesajul că raportez sosirea mea în oraş prin telefon, pentru că mama mea este bolnavă şi nu o pot părăsi.

Oare îi sunase ofiţerul meu supraveghetor ca să le spună să mă reţină? Din vocea sintetizată a robotului telefonic al Departamentului Eliberări Condiţionate, îmi dădusem seama ce fel de maşinărie au. Producătorul respectiv folosea „000” drept cod de fabrică pentru redarea mesajelor. Am încercat şi da, încă un caz în care nimeni nu s-a obosit să schimbe setările de fabrică. Am sunat o dată la două ore, ascultând toate mesajele. Din fericire, niciunul din partea ofiţerului meu supraveghetor.

Bunica, mama şi prietenul acesteia, Steve Knittle, m-au dus cu maşina înapoi la Los Angeles. Categoric nu aş fi condus propria maşină. Am sosit târziu, pe 4 decembrie, în ziua în care îmi expira permisul de călătorie. Am intrat în apartamentul meu, fără să am habar că şeriful federal Brian Salt venise în aceeaşi dimineaţă să mă aresteze. Am rămas acolo în următoarele trei zile, speriat şi neliniştit, aşteptând să mă salte FBI-ul în orice clipă. Poate că un altul s-ar fi apucat de băutură sau ar fi petrecut cât e noaptea de lungă, dar eu eram cu nervii la pământ. Mi-am închipuit că sunt ultimele mele zile de libertate, cel puţin pentru o vreme.

Dar nu voiam să părăsesc Los Angelesul înainte să-mi expire perioada de eliberare condiţionată. Am decis că dacă vin să mă salte, asta este, să mă salte. Dar dacă ajungeau înainte să îmi expire perioada de libertate condiţionată, îmi decisesem deja viitorul: o să-mi schimb identitatea şi o să dispar. O să locuiesc în alt oraş, departe de California. Adio Kevin Mitnick.

Am încercat să pun la cale planurile pentru dispariţie.

Unde o să locuiesc până îmi pun la punct o identitate falsă? Ce oraş să-mi aleg drept nou cămin? Cum o să-mi câştig traiul?

Ideea că o să fiu atât de departe de mama şi de bunica mea mă tortura, pentru că le iubeam imens. Uram faptul că astfel le produceam şi mai multă suferinţă.

La miezul nopţii de 7 decembrie 1992, perioada eliberării mele condiţionate s-a încheiat.

Nu tu telefon de la ofiţerul supraveghetor, nu tu raid dis-de-dimineaţă al FBI-ului. Ce uşurare. Eram un om liber.

Sau cel puţin aşa credeam.

Mama, bunica şi Steve locuiau la verişoara mea Trudy. Am schimbat locurile: mama şi Steve s-au mutat la mine, ca să-mi împacheteze lucrurile, iar eu m-am mutat cu bunica la Trudy. Nu avea niciun rost să mai stau în apartament, câtă vreme nu mai eram sub eliberare condiţionată.

Dar necunoscute sunt căile inşilor care poartă sau cară după ei insigne. Pe 10 decembrie dimineaţa, la trei zile după expirarea eliberării mele condiţionate, mama şi cu Steve erau în apartamentul meu, pe cale să termine împachetarea lucrurilor mele şi să aranjeze cu mutarea mobilei. La uşă a bătut cineva. În sfârşit, trepăduşii legii îşi făcuseră apariţia, de data asta un trio: şeriful federal Brian Salt, un agent FBI al cărui nume mama nu şi l-a mai amintit şi duşmanul meu, agentul Ken McGuire, pe care încă nu-l întâlnisem şi nu-l văzusem în persoană. Mama le-a spus fără să clipească că se certase cu mine cu câteva zile în urmă şi că eu am plecat de acasă. Şi nici că mai auzise de mine de atunci; nu ştia unde mă aflu. Şi a adăugat: „Eliberarea condiţionată a lui Kevin a expirat”.

Iar Salt i-a spus că avea un mandat pentru arestarea mea şi că îmi lăsase pe uşă un bilet să-l contactez. Ea i-a spus adevărul: „Nu a văzut niciun bilet. Dacă l-ar fi văzut, mi-ar fi spus”.

Apoi a intrat într-un meci de strigăte cu agenţii pe tema: i-a expirat lui Kevin eliberarea condiţionată sau nu?

Mai târziu, mama mi-a spus că nu a fost deloc intimidată de ei. După părerea ei, oamenii se purtau ca nişte tâmpiţi – în special cel care mi-a deschis frigiderul şi s-a uitat în el, nu cumva să mă fi ascuns acolo. Ea doar s-a uitat la agent şi a râs. (Evident, se putea să se fi uitat dacă le mai lăsasem gogoşi.)

În final, au plecat cu mâna goală şi fără vreo informaţie.

În ceea ce mă privea, eram un om liber – liber să părăsesc Los Angelesul înainte să mi se facă un dosar cu noi acuzaţii.

Dar ştiam şi că nu pot să mă întorc la Las Vegas cu mama. Ar fi fost prea periculos; puteau să o urmărească. De aceea „Buni” s-a oferit să mă ducă cu maşina la Las Vegas după ce îmi voi fi terminat diversele treburi în L.A.

Una din treburile încă neterminate îmi stătea pe creier. Determinasem DMV să-mi trimită o copie a permisului de conducere al lui Eric Heinz, dar fusesem prudent şi folosisem un releu, retransmiţând faxul de la un prim centru de copiere la un altul, pentru eventualitatea că oamenii legii se prinseseră şi flancau locul în aşteptarea mea. Era vorba de faxul unui fax, o imagine atât de granulată, încât nu era de prea mare ajutor. Încă voiam să am fotografiile de pe permisele lui Wemle, Ways şi Heinz, ca să văd dacă sunt sau nu una şi aceeaşi persoană.

Pe 24 decembrie, în ajunul Crăciunului, puţin înainte să încep să-mi încarc lucrurile în maşina bunicii, am sunat la DMV, prezentându-mă drept Larry Currie (care era pe bune investigator la unitatea de fraude a Serviciului Social din comitatul Los Angeles). Le-am dat codul unităţii respective, ca şi PIN-ul lui Currie, data naşterii şi numărul de permis de conducere şi am cerut copii după permisele auto pentru Eric Heinz, Joseph Wemle şi Joseph Ways.

Dar tehniciana care mi-a preluat cererea fusese deja avertizată. Ea l-a anunţat pe investigatorul special principal al DMV, Ed Loveless, care, după cum am aflat dintr-un raport oficial ulterior, a verificat şi a aflat că numărul de fax furnizat aparţinea unui centru de copiere din Studio City.

Loveless i-a spus tehnicienei să facă o copie după un permis fals, iar ea a pregătit unul cu o fotografie a „Annei Şoferiţa”, un personaj fictiv folosit de agenţie pentru scopuri de instruire. Apoi Loveless a contactat o anchetatoare a DMV din Van Nuys şi i-a cerut să fileze acel centru de copiere şi să aresteze persoana care vine să culeagă faxul. Anchetatoarea a cooptat câţiva colegi să o însoţească, iar FBI-ul a fost şi el sunat, ca să trimită un agent propriu. Toate astea se întâmplau la o oră când toţi voiau să fie acasă şi să se pregătească pentru seara de Crăciun.

La câteva ore după ce am sunat să cer acele copii de la DMV, cu lucrurile împachetate în maşina bunicii, am luat cu toţii masa de prânz la Trudy. Mi-am luat rămas-bun şi i-am spus cât de mult apreciez găzduirea ei. Nu prea ţinusem legătura, aşa că favoarea pe care mi-a făcut-o era cu atât mai deosebită.

Am pornit la drum cu „Buni” şi i-am spus că mai am un lucruşor de făcut, care o să ia doar un minut. Ne-am îndreptat spre centrul de copiere din lanţul Kinko.

Cei patru inspectori de la DMV, îmbrăcaţi ca de obicei în haine civile, deveniseră nerăbdători. Deja aşteptau de mai bine de două ore. Agentul FBI detaşat să li se alăture se prezentase, rămăsese prin zonă o vreme şi apoi îşi luase tălpăşiţa.

Am ghidat-o pe bunica spre centrul de copiere, aflat într-un mic mall la intersecţia dintre Laurel Canyon şi Ventura, în Studio City (numit aşa pentru că acolo erau studiourile companiilor Disney, Warner şi Universal). I-am spus unde să parcheze, într-un loc pentru persoane handicapate, la mai puţin de o sută de metri de centru. Ea a agăţat plăcuţa de handicapat de oglinda retrovizoare şi eu am ieşit din maşină.

Te-ai aştepta ca de Ajun să fie pustiu la centrul de copiere. Dar era plin, de parcă ai fi fost în toiul unei zile de lucru. Am aşteptat la coadă la ghişeul de faxuri mai bine de douăzeci de minute, devenind tot mai nerăbdător. Biata mea bunică mă aştepta, iar eu nu voiam decât să ridic acele copii şi să plec din oraş.

În fine, am ajuns la ghişeu şi am început să caut prin etichetele plicurilor cu faxuri. L-am scos pe cel cu pseudonimul meu „Larry Curry [de fapt, DMV l-a scris greşit, fiind de fapt „Currie”] de la Serviciul Social din Comitatul Los Angeles”. Am scos foile din plicul maroniu şi m-am supărat: nu era ce le cerusem, era doar fotografia unei individe anoste. Ce mama dracului? Ştiam că angajaţii de la DMV sunt de regulă leneşi şi incompetenţi, dar asta era culmea. Ce idioţi! m-am gândit.

Voiam să sun la DMV şi să discut cu tehniciana cea idioată, dar îmi lăsasem telefonul celular în maşină. Am început să fac dus-întors prin centrul de copiere, încercând să decid dacă ar fi prea riscant să-i cer unui angajat să mă lase să folosesc un telefon de-al lor sau să folosesc un telefon public de afară.

Mult mai târziu aveam să aflu cât de curioasă li se păruse celor de faţă scena: eu mă plimbam de colo-colo şi mă zgâiam la fax, încercând să mă hotărăsc ce am de făcut, iar investigatorii de la DMV mă urmăreau pas cu pas, îndeaproape. De câte ori mă întorceam în direcţia opusă, ei săreau în spatele meu, de parcă era un act cu clovni la circ.

În final, am ieşit prin spate şi am mers la telefonul public. Am ridicat receptorul şi am început să formez, când am remarcat patru costume venind spre mine.

Aha, m-am gândit, nu am plătit pentru fax şi vor să-mi scoată pe nas cei doi dolari datoraţi. Se uitau toţi patru direct la mine.

Am spus: „Ce doriţi?”, uitându-mă drept în ochii femeii, care era cel mai aproape.

„Suntem investigatori ai DMV; dorim să discutăm cu dvs.”

Am pus receptorul la loc în furcă şi am spus: „Ştiţi ceva? Eu chiar nu vreau să vorbesc cu voi!” şi am aruncat faxul în aer, calculând că măcar unul dintre ei o să vrea să-l înhaţe.

Deja o luasem la goană prin parcare. Inima îmi bătea tare, adrenalina îmi crescuse. Mi-am concentrat toate forţele în a scăpa de urmăritori.

Multele ore petrecute în sala de sport zi de zi, lună de lună şi-au arătat roadele. Iar cele patruzeci şi cinci de kilograme pe care le dădusem jos au fost decisive. Am traversat în goană parcarea, am ţâşnit peste mica pasarelă care ducea într-un cartier rezidenţial cu palmieri şi am continuat să alerg cât puteam de repede, fără să mă uit înapoi. Trebuia să-mi schimb aspectul şi asta repede, astfel încât dacă chemau o unitate aeriană să mă caute, să încetinesc şi să mă topesc în traficul obişnuit al străzii.

Când am ajuns suficient de departe ca să nu mă mai vadă urmăritorii, am început să dau jos din haine, fără să încetinesc. Eram în continuare un pătimaş al sălii de sport, aşa că aveam un tricou de antrenament sub hainele de zi. Am dat jos cămaşa şi am aruncat-o din fugă peste un gard viu. Apoi am intrat pe o alee, m-am aplecat şi mi-am dat jos pantalonii, pe care i-am lăsat în tufişurile dintr-o curte, după care am început să alerg din nou.

Cred că am ţinut-o aşa cam patruzeci şi cinci de minute, până când am fost sigur că agenţii de la DMV au renunţat. Îmi era rău la stomac şi îmi venea să vomit de epuizare. M-am ascuns într-un bar din zonă ca să-mi trag răsuflarea.

Scăpasem ieftin şi eram bucuros, dar în acelaşi timp eram deprimat. Am găsit un telefon public în spatele barului şi am sunat propriul meu telefon celular, care era în maşina bunicii. Am sunat în repetate rânduri. Nimic.

Şi din nou. Tot nimic. Rahat! De ce nu răspunde? Îmi era frică să nu fi intrat în centrul de copiere în căutarea mea, poate chiar întrebând angajaţii şi alţi clienţi dacă nu m-au văzut cumva. La naiba! Trebuia să dau de ea.

Era timpul pentru planul de rezervă. Am sunat la supermarket şi i-am spus persoanei care mi-a răspuns că bunica mea bătrână este parcată într-un loc pentru handicapaţi chiar lângă magazin. „Trebuia să o întâlnesc”, i-am spus persoanei, dar sunt prins în trafic. Poate cineva să o aducă la telefon? Sunt îngrijorat pentru sănătatea ei.”

Am aşteptat şi am tot aşteptat. În final, omul s-a întors şi mi-a spus că nu a putut-o găsi. La naiba! Să fi intrat în centrul de copiere? Înnebuneam doar la gândul că putea să i se fi întâmplat ceva.

În sfârşit, am reuşit să dau de verişoara mea Trudy şi i-am spus ce se întâmplă. După ce a zbierat la mine, Trudy s-a dus cu maşina până în parcare şi a căutat în sus şi în jos în toate şirurile până când a dat de maşina lui „Buni”, dar nu în faţa supermarketului, ci în faţa centrului de copiere. Bunica mea de şaizeci şi şase de ani, cu păr argintiu, încă stătea la volan şi mă aştepta.

Mi s-au alăturat amândouă la un restaurant Dupar din apropiere, la care am ajuns pe jos, vinovat că „Buni” a trebuit să aştepte în maşină timp de cam trei ore. Când le-am văzut intrând pe uşă, am fost foarte uşurat să văd că bunica e bine.

„Te-am sunat de am înnebunit – de ce nu mi-ai răspuns la telefon?”, am întrebat-o.

„L-am auzit sunând, dar nu ştiu să folosesc un telefon celular”, mi-a spus ea.

Incredibil! Nu-mi trecuse prin minte că un telefon celular ar putea fi un mister pentru ea.

După cam o oră de aşteptare, mi-a spus ea, a intrat în centrul de copiere. Era clar că se întâmplă ceva, un ceva care ei îi mirosea a activitate a poliţiei. O doamnă ţinea în mână o pungă de plastic cu o casetă video. Când am întrebat-o cum arăta, „Buni” mi-a descris-o pe femeia de la DMV care mă urmărise.

De-a lungul vieţii mele de hacker, nu m-am simţit niciodată vinovat pentru obţinerea de informaţii pe care se presupunea că nu ar trebui să le am şi nici pentru că am determinat diverşi angajaţi ai unor companii să-mi furnizeze informaţii sensibile, secrete. Dar când m-am gândit la bunica mea, care a făcut atât de multe pentru mine şi m-a iubit toată viaţa, cum a stat ea acolo atâta vreme, aşteptând neliniştită, am simţit remuşcări.

Dar despre ce casetă video vorbea bunica mea? Poate nu aţi remarcat niciodată, dar fiecare centru de copiere are o cameră de securitate care înregistrează ultimele douăzeci şi patru de ore în buclă. Iar banda cu pricina în mod sigur avea câteva imagini clare cu mine.

Imaginile în sine nu erau suficiente pentru ca agenţii DMV-ului să asocieze un nume persoanei căutate, dar altceva îi va ajuta. Au reuşit să scoată amprente de pe foile fax aruncate de mine în aer. Curând aveau şi un nume: Kevin Mitnick.

Iar când agenţii FBI au prezentat un „pachet de şase”, adică şase fotografii, una a mea şi cinci ale unor inşi aleşi la întâmplare, Shirley Lessiak, inspector al DMV, urmăritoarea mea, nu a avut nicio problemă în a mă identifica drept persoana pe care o urmărise.

Reuşisem să scap cu fuga de Lessiak şi de colegii ei, dar în altă privinţă trebuia să continui să alerg. Nu mai aveam pic de tihnă, îmi începeam noua viaţă de fugar.