Kevin Mitnick & William L. Simon Fantoma reţelelor Aventurile celui mai căutat hacker din lume

CAPITOLUL 23

CUM M-AU CĂLCAT BĂIEŢII CU OCHI ALBAŞTRI

Fqjc nunlcaxwrl mnerln mrm cqn OKR rwcnwcrxwjuuh kanjt fqnw cqnh bnjalqnm vh jyjacvnwc rw Ljujkjbjb?²³
Într-o zi de luni, spre sfârşitul lui septembrie 1992, am sosit la birou devreme, înaintea tuturor. Am intrat în hol şi am auzit un bip-bip-bip. M-am gândit că poate am introdus greşit codul alarmei de la intrarea în birourile de la Teltec. Dar cu cât înaintam pe hol, cu atât bipăitul devenea mai puternic.

Bip-bib, bip-bip, bip-bip…

Iar sunetul venea din biroul meu.

Poate că cineva a pus pe pupitrul meu o alarmă electronică oarecare?

Nu. Era altceva.

Era sistemul meu de avertizare timpurie.

Semnalul sonor era declanşat de softul care monitoriza scanerul meu radio.

Iar scanerul detecta în zonă telefoane aparţinând FBI-ului.

Rahat! Rahat! Rahat, rahat, rahat!

Computerul mi-a arătat ce număr celular declanşase alarma: 213 500-6418.

Telefonul celular al lui Ken McGuire.

Softul DDI de pe computerul meu arăta că alarma a fost declanşată la 6:36, cu două ore mai devreme.

McGuire fusese în zonă, undeva în apropierea Teltec.

Computerul meu mai arăta şi ce numere formase McGuire: 818 880-9XXX. Pe vremea aceea, în Los Angeles, acel „9” din poziţia a şaptea a numărului însemna de obicei un telefon public. McGuire suna la un număr de telefon din cartierul meu.

În câteva clipe mi-a şi picat fisa. Mi se confirmau cele mai rele temeri: McGuire sunase la telefonul public de lângă Village Market, magazinul aflat exact peste drum de apartamentul meu.

Asta era la doar doi-trei kilometri de Teltec, cam cinci minute cu maşina.

Prin cap au început să-mi galopeze mii de gânduri. De ce sunt aici? Erau hotărâţi să mă urmărească. Sau mă urmăriseră până aici ca să mă aresteze? Să fug? Să mă ascund? Să stau să-i aştept să spargă uşa şi să dea năvală?

Eram buimăcit. Speriat. Îngrozit.

Ia stai puţin. Dacă au venit să mă aresteze, probabil că îmi băteau la uşă cât încă eram în apartament.

De ce a sunat McGuire la Village Market? Brusc, răspunsul a venit de la sine: ca să obţină un mandat de percheziţie, aveau nevoie de o descriere a complexului de apartamente şi de adresa mea exactă. Poate că McGuire încă nu era pregătit să mă aresteze – doar culegea detaliile privind localizarea mea, necesare pentru a-i cere unui judecător să emită un mandat de percheziţie.

Au ajuns la serviciu şi Michael şi Mark şi i-am pus la curent cu situaţia: „Ken McGuire a fost dimineaţa asta la apartamentul meu, când încă dormeam”. Să le fi văzut figurile: o imagine nepreţuită. „Cum dracu’ ştie omul ăsta toate lucrurile astea?” Au fost din nou fascinaţi de modul în care penetrasem întreaga activitate depusă de FBI împotriva mea. Înghiţiseră momeala cu undiţă cu tot. Acum le pusesem capac.

Mi-am adunat efectele personale şi am coborât scările ca să urc în maşină, absolut îngrozit şi cu senzaţia neplăcută că dintr-o clipă în alta cineva o să strige la mine: „Mitnick, NICIO MIŞCARE!”. Am ajuns în parcare şi m-am uitat atent la toate maşinile, să văd dacă existau inşi la costum care se uitau la mine.

Am ieşit prudent din parcare, având practic ochii lipiţi de oglinda retrovizoare. Mă concentram mai mult în spate decât în faţă.

Am dat năvală în Autostrada 101 şi am ţâşnit spre Aguora Hills, un oraş apropiat, suficient de departe ca să-mi pot folosi liniştit telefonul celular.

Am ieşit de pe autostradă şi am tras la parcarea unui McDonald’s.

Firesc, primul telefon a fost către Lewis. „Vin agenţii FBI”, i-am spus.

În general, pe Lewis nu-l mişca nimic. Avea o armură de aroganţă pe care nu o puteai străpunge cu nimic.

Nu şi de data asta. Se auzea prin telefon că vestea îl prost-dispusese; se emoţionase. Dacă FBI-ul mă urmărea pe mine, trebuie să fi ştiut că şi el era partenerul meu de hackuit. Era aproape o certitudine că nu îl vor vrea doar pe Mitnick.

M-am întors la apartamentul meu şi l-am verificat centimetru cu centimetru, adunând toate lucrurile acumulate de la ultima „curăţenie” care m-ar fi putut incrimina. Carnete, discuri, orice petic de hârtie cu însemnări. Acelaşi lucru şi cu maşina.

În seara respectivă am bătut la uşa lui Mark Kasden şi l-am rugat să-mi ţină lucrurile în boxa lui, alături de prima tranşă lăsată la el.

M-am întors la apartamentul meu şi încă o dată mi-am mutat computerul la casa prietenului tatei, unde îl mai ascunsesem o dată, înainte.

Când am terminat, eram mulţumit că sunt complet „curat”.

Am tras la un mic hotel, în apropiere, pentru că mi-era frică să stau în propriul apartament. Am dormit foarte prost, răsucindu-mă toată noaptea în pat şi m-am trezit dimineaţa, devreme, şi mai obosit.

Marţi dimineaţa am mers cu maşina la birou având senzaţia că sunt un personaj din acele filme de spionaj de proastă calitate: oarece elicoptere? Sau nişte maşini de urmărire? Sau nişte inşi cu aspect dubios, în costume şi cu părul tuns scurt?

Nimic.

Aveam impresia că în orice clipă se poate întâmpla ceva.

Dar ziua a decurs fără incidente. Chiar am reuşit să muncesc puţin.

Am oprit maşina în drumul spre casă şi am intrat într-un magazin de gogoşi, unde am cumpărat o duzină de gogoşi asortate. Am lipit cu scotch un bilet pe frigider: „Gogoşi pentru FBI”²¹.

Iar pe cutie am scris cu litere mari:

GOGOŞI PENTRU FBI

Speram să-i enervez pe bune prin faptul că ştiam nu numai că-mi intraseră în casă, ci şi exact când au făcut-o.

În dimineaţa următoare, pe 30 septembrie 1992, revenit în propriul apartament, dormeam iepureşte, gata să sar la primul zgomot, fără să mă pot odihni ca lumea.

Pe la ora 6:00, m-am trezit speriat. Cineva încerca să deschidă cu o cheie. E adevărat că aşteptam FBI-ul, dar era de aşteptat şi că vor bate la uşă. Dacă încerca cineva să mă jefuiască? Am zbierat: „Cine e acolo?”, sperând să sperii intrusul.

„FBI – deschide!”

Până aici mi-a fost, mi-am zis eu. Mă întorc la închisoare.

Ştiam de mult că vor veni, dar tot nu eram pregătit psihic. Cum aş fi putut? Gândul că mă vor aresta mă îngheţase.

Am deschis uşa, fără să-mi dau seama măcar că eram gol-puşcă. În faţa haitei era o agentă, care nu se putea abţine să nu se uite în jos.

Apoi toată echipa a apărut la vedere şi a intrat forţat în cameră. Cât timp eu m-am îmbrăcat, au răscolit locul, cercetând cu atenţie până şi conţinutul frigiderului. Nimeni nu a comentat, nimeni nu a zâmbit la vederea biletului cu „Gogoşi pentru FBI”. Nu s-au atins de duzina mea de gogoşi.

Dar făcusem o curăţenie pe cinste. Nu au descoperit în frigider nimic care să mă incrimineze şi nu au găsit nicăieri ceva care să le dea vreo dovadă împotriva mea.

Evident, asta nu le-a plăcut şi nu le-a plăcut nici atitudinea mea de om care făcea pe prostul.

Un agent s-a aşezat la masa din bucătărie şi a spus: „Vino aici, trebuie să vorbim”. În general, agenţii FBI sunt foarte politicoşi, iar cu acesta chiar mă ştiam. Era agentul special Richard Beasley, cel care participase şi la cazul meu cu Digital Equipment Company (DEC). Mi-a spus pe un ton prietenesc şi cu o tărăgănare în glas care amintea de accentul de Texas: „Ken, eşti la a doua abatere. Chiar în momentul acesta îl verificăm şi pe De Payne. El cooperează. Dacă nu cooperezi şi tu, o să ajungi la mititica”.

Nu mai auzisem expresia asta, dar semnificaţia era limpede: primul dintre noi care cedează şi îl toarnă pe celălalt primeşte un tratament mult mai bun. Eu şi Lewis discutaserăm treaba asta de multe ori. „Ce o să zici dacă vine poliţia şi te întreabă?”, îl întreba unul dintre noi pe celălalt.

Iar răspunsul era: „Le zic să discute cu avocatul meu”.

Nu aveam să-l torn. Şi ştiam că e un tip de comitet şi o să-mi ţină şi el spatele.

Beasley a scos o casetă. M-a întrebat: „Ai un casetofon?”.

„Nu!”

Nu prea înţelegeam. Adică agenţia care crede că e cea mai bună din State, dacă nu cumva din lumea întreagă, vine cu o casetă magnetică pe care vrea să o ascult, dar nimeni nu aduce un casetofon?

Unul dintre ceilalţi agenţi a reperat radiocasetofonul meu şi l-a adus. Beasley a pus caseta şi a apăsat pe Play.

Am auzit cum se formează un număr şi apoi pe Mark Kasden vorbind în fundal. Apoi vocea mea. Se părea că eu şi Mark discutam ceva în aceeaşi cameră. Auzeam sunetele aferente formării unui număr.

Următoarea voce care a venit din casetofon a spus ceva la modul: „Bine aţi venit la căsuţa vocală a Pacific Bell. Vă rugăm să introduceţi numărul căsuţei dvs.”.

Alte numere bătute.

„Vă rugăm să introduceţi parola.”

„Aveţi trei mesaje noi.”

După care: „Bună, Darrell, aici David Simon. Te rog să mă suni la 818 783-42XX”.

Apoi alt apel. Din nou vocea mea, spunând: „Hei, detectivul Simon tocmai l-a sunat pe Santos”.

Beasley a oprit casetofonul.

„Ai ceva de spus?”, a încercat el marea cu degetul.

Tare mi-e teamă că am cam rânjit la el: „Este uimitor ce poate face FBI-ul cu tehnica modernă”.

I-am vorbit arogant, uitându-mă drept în ochii săi.

Un alt agent, care a stat în picioare lângă noi tot timpul discuţiei, a întins mâna, a înhăţat radiocasetofonul şi a deschis enervat sertarul casetei. Ca un puşti de patru ani care are un puseu de furie.

Agenţii s-au răsfirat să continue percheziţia. Eu am rămas la masă, aşteptând.

A sosit un alt agent. Mi-a înmânat cartea lui de vizită: „Agent special de urmărire”. A deschis un carnet cu multe foi volante şi a început să treacă în revistă însemnările din el. După câteva clipe, a întrebat: „Unde este computerul suspectului?”.

„Nu am găsit niciun computer”, i s-a răspuns.

Era vădit furios.

Au continuat percheziţia.

În final, l-am întrebat pe agentul responsabil: „Sunt în stare de arest?”.

„Nu”, mi-a răspuns el.

Poooftiiiim?!?!?!? Nu mă arestează?! Nu-mi venea să cred. Nu avea nicio noimă. Dar omul nu se juca cu mine. Niciunul dintre ceilalţi agenţi nu a avut vreo zvâcnire. Trebuie să fie adevărat. Am încercat:

„Dacă nu sunt arestat, mă duc”, am spus eu.

„Unde?”, m-a întrebat agentul de urmărire.

„La tăticul meu, să-l întreb dacă să cooperez sau nu.”

Cooperare – da, vezi să nu. Dar voiam să plec de acolo, oriunde, numai să nu stau acolo, să merg într-un loc în care să mă simt în largul meu.

Agentul s-a gândit o clipă. Dacă nu eram arestat, ce rost avea să mă ţină acolo, cât timp ei îmi întorc apartamentul pe dos?

„Bun”, a zis el.

Mi-au făcut percheziţie corporală, mi-au găsit portofelul şi mi l-au studiat. Nu au descoperit nimic interesant în el, aşa că m-au lăsat să plec.

M-au urmat la maşină trei agenţi. Am descuiat şi ei au început să caute. Paştele! Au descoperit o cutie cu dischete pe care o uitasem în torpedou. S-a văzut că sunt surprins şi îngrijorat. Iar ei erau încântaţi.

Au terminat de percheziţionat maşina, după care au deschis uşile şi s-au instalat înăuntru, de parcă eram cei mai buni prieteni din lume şi mergeam la o petrecere. M-am arătat şocat.

„Ce faceţi în maşina mea?”, i-am întrebat.

„Mergem cu dumneavoastră la tatăl dumneavoastră.”

„Nu, nu mergeţi. Ieşiţi din maşină.”

Ca să vezi! Au ieşit.

Au urcat în două maşini ale FBI-ului şi m-au urmat până la locuinţa tatălui meu, care pe vremea aceea avea o prietenă nouă pe care, sincer, nu o prea înghiţeam.

Am ajuns la casa tatei şi ei au spus că vor să intre împreună cu mine. Le-am spus că nu se poate, că vreau să discut cu tatăl meu între patru ochi.

Nu au plecat. Au rămas în maşini, iar eu am intrat în casă.

Nu terminasem de făcut „curăţenia” la Teltec şi trebuia să mă întorc la birou fără să mă însoţească echipa de supraveghere a FBI-ului. M-am uitat afară, tot acolo erau. M-am dus să le spun că tata şi cu mine mergem să discutăm cu un avocat înainte să discutăm cu ei.

Încercam să le dau un licăr de speranţă că poate voi coopera, chiar dacă nu aveam nici cea mai mică intenţie.

În final au plecat.

Îndată ce au dispărut din vedere, m-am repezit în maşină şi am dat bice spre Teltec.

Dar de ce nu m-am întâlnit cu agentul McGuire sau cu Terry Atchley de la Pacific Bell în ziua aceea? Aceştia au mers la De Payne, în speranţa că îl vor determina să mă toarne.

Iar Lewis exact asta a făcut. Am citit raportul FBI privind discuţia lor: Lewis se tot oferă să vorbească, dar în acelaşi timp continuă să pretindă garanţii. Şi îi tot dă înainte cât de periculos sunt şi cât de frică îi e de mine.

Deci nu eram arestat şi ştiam că agenţii nu vor descoperi nimic incriminant în apartamentul meu. Bănuiam că vor căuta dovezi mai serioase decât o discuţie cu Lewis ca să mă pună sub acuzaţie judiciară.

La vremea aceea, încă nu ştiam că Teltec fusese ţinta unui raid al FBI cu câteva luni mai înainte şi deci nu aveam niciun motiv să cred că agenţii federali ar putea să percheziţioneze apartamentul lui Kasden în acelaşi timp cu percheziţia de la mine. Dar exact asta făceau; îşi închipuiau că datele mele piratate au vreo conexiune cu activităţile ilegale ale Teltec – accesul la baza de date a TRW cu identităţi de firmă furate şi aşa mai departe. Eu cu ideea mea genială de a ascunde dischetele şi însemnările la Mark!

Oricum, timpul se scurgea în favoarea mea. Eliberarea mea condiţionată după spargerea dată la DEC împreună cu Lenny DiCicco urma să expire în mai puţin de trei luni. Dacă FBI-ul încă nu îmi bătuse la uşă cu un mandat de arestare, asta însemna că o să fiu liber ca păsările cerului.

Computerul pe care îl foloseam la Teltec nu avea niciun utilitar de încriptare instalat şi trebuia să mă asigur că agenţii nu vor mai găsi nimic împotriva mea.

Am tras la Teltec şi am dat năvală în sus pe scări. Fantastic! Nicio echipă de agenţi federali! De necrezut!

M-am aşezat la computerul din biroul meu şi am dat comenzile de ştergere a datelor. Dacă nu ştiţi deja (apare la Ştiri din când în când, cel mai serios caz fiind al locotenent-colonelului Oliver North, care a făcut parte din personalul Casei Albe şi care a încercat să muşamalizeze afacerea Iran-Contra²²), nu e suficient să dai „Delete” ca să ştergi pe bune conţinutul unui hard-disk. Acţiunea respectivă nu face decât să marcheze fişierele ca fiind şterse; ele nu mai apar în sistemul de fişiere, dar informaţia încă există pe disc şi poate fi recuperată.

Aşa că nu am dat doar comanda „Delete”, ci am folosit şi un program numit „Wipeinfo”, parte din Norton Utilities. Wipeinfo este menit să marcheze fişierele ca fiind şterse, dar şi să scrie peste ele de câteva ori, pentru a nu mai putea fi recuperate vreodată. Când programul s-a terminat, niciunul din fişierele mele nu mai putea fi recuperat de pe acel disc.

L-am sunat pe şeful meu, Michael Grant, şi i-am spus despre raidul FBI. El a ţinut să ştie: „Unde eşti acum?”.

„Sunt la birou.”

„Şi ce faci?”

„Fac curăţenie pe calculatorul meu.”

S-a înfuriat şi a încercat să-mi ordone să mă opresc. Incredibil. Credeam că suntem o echipă; credeam că el şi tatăl lui vor fi de partea mea. În schimb, el a încercat să mă facă să las dovezi pe computerul meu. După cum sunau lucrurile, şefii de la Teltec sperau să iasă din rahatul în care intraseră ajutând FBI-ul să acumuleze dovezi împotriva mea.

A reieşit, după cum mi-a spus ulterior un coleg de la Teltec cu care mă împrietenisem, că exact asta a încercat Michael Grant să facă la scurt timp după aceea – să facă o înţelegere cu FBI-ul, prin care el şi tatăl lui să se bucure de clemenţă dacă vor depune mărturie împotriva mea.

M-am întristat şi am fost dezamăgit atunci când bănuielile mele s-au adeverit. Crezusem că Michael Grant este prietenul meu. Nu am depus în viaţa mea mărturie împotriva nimănui, chiar dacă aş fi putut face nişte aranjamente care mi-ar fi fost foarte benefice.

Am impresia că dacă prietenii tăi sunt inşi care încalcă legea, eşti naiv dacă te aştepţi la loialitate.

Peste câteva zile, Michael Grant m-a anunţat că nu mai am ce căuta la Teltec. Nu ar fi trebuit să mă surprindă.