Kevin Mitnick & William L. Simon Fantoma reţelelor Aventurile celui mai căutat hacker din lume

CAPITOLUL 19

REVELAŢII

Rcvo dn ivhz ja ocz omvinvxodji oj adiy v kzmnji’n njxdvg nzxpmdot iphwzm pndib oczdm ivhz viy yvoz ja wdmoc?¹⁹
Ni se tot spune că dosarul nostru medical este confidenţial, că alţi ochi îl văd doar cu acordul nostru expres. Dar adevărul este că orice agent federal, orice poliţist, orice procuror care va convinge un judecător că are motive serioase poate să intre în contul tău de pacient şi să ceară o listă cu toate reţetele tale şi cu datele tuturor vizitelor tale de reumplere a sticluţelor. E de speriat.

De asemenea, ni se spune că toate înregistrările legate de noi de la agenţiile guvernamentale – IRS (Fisc), SSA (Administraţia Securităţii Sociale), DMV (Direcţia de Permise de Conducere) din fiecare stat şi aşa mai departe – sunt la adăpost de orice priviri curioase. Poate că azi sunt ceva mai sigure decât înainte – deşi mă cam îndoiesc –, dar la vremea mea să obţin o informaţie pe care o doream cerea un efort minim.

De pildă, am compromis întreaga Administraţie a Securităţii Sociale printr-un atac elaborat de „inginerie socială”. A început cu obişnuita perioadă de documentare – diversele departamente ale agenţiei, unde îşi au ele sediul, cine sunt supervizorii şi managerii fiecăruia, jargonul standard interior şi aşa mai departe. Diverse solicitări erau prelucrate de grupuri speciale numite „Mods”, cred că un soi de prescurtare de la „Module”, fiecare acoperind un set de numere de securitate socială (SSN). Am obţinut prin „inginerie socială” numărul unui astfel de modul şi în final am ajuns să vorbesc cu o membră a personalului acestuia, care mi-a spus că se numeşte Ann. I-am spus că sunt Tom Harmon, de la Biroul inspectorului general care ţinea de agenţie.

I-am spus Annei: „Vom avea nevoie de ajutorul dumneavoastră permanent”, explicându-i că, deşi oficiul nostru se ocupa de mai multe cazuri de fraudă, nu aveam acces la MES-uri (prescurtarea de la „Sistemul Modernizat de Solicitări”, un nume potrivit ca nuca în perete, dar amuzant, pentru sistemul lor computerizat centralizat).

Din momentul acelei convorbiri iniţiale, am devenit prieteni prin telefon. O puteam suna pe Ann să-i cer să verifice orice doream – numere de securitate socială, date şi locuri de naştere, numele de dinainte de căsătorie ale mamelor, beneficii pentru handicap, salarii şi aşa mai departe. Ori de câte ori sunam, ea lăsa baltă tot ce făcea şi se uita după ce îi ceream eu.

Se pare că Annei îi plăcea la nebunie să discute cu mine. Era evident că îi plăcea să facă pe ajutorul unui ins de la Biroul inspectorului general, care efectua aceste importante anchete împotriva oamenilor care comiteau fraude. Presupun că îi întrerupeam astfel munca de rutină, deloc plăcută. Ea chiar mi-a sugerat lucruri care ar merita să fie căutate: „Oare nu ar ajuta numele părinţilor?”. După care trecea printr-o serie de etape pentru a găsi informaţia.

Într-un rând, am greşit şi am întrebat-o: „Cum e vremea azi pe la voi?”.

Dar eu cică lucram în acelaşi oraş cu ea. Ea mi-a răspuns: „Nu ştii cum e vremea afară?”.

Mi-am revenit repede: „Azi sunt la Los Angeles, cu un caz”. Probabil că şi-a închipuit că munca mea presupune multe deplasări.

Am fost prieteni prin telefon cam trei ani, făcând glume şi bucurându-ne de senzaţia dată de o treabă bine făcută.

Dacă ne-am fi întâlnit în persoană, aş fi sărutat-o, ca să-i mulţumesc pentru minunatul ajutor pe care mi l-a dat. Ann, dacă citeşti rândurile astea, sărutul meu te aşteaptă.

Cred că detectivii reali trebuie să aibă multe piste diferite de urmat atunci când lucrează la un caz, iar unele dintre aceste indicii au nevoie de timp pentru a fi urmate. Nu uitasem de contractul de închiriere al lui Eric, care era pe numele unui anume Joseph Wemle; pur şi simplu încă nu urmărisem acest fir. Era una din acele situaţii în care mă jucam de-a detectivul şi apelam la amica mea de la securitatea socială, Ann.

Ea a intrat în baza de date şi a scos un fişier „Alphadent”, folosit pentru descoperirea numărului de securitate socială al unei persoane când îi cunoşteai numele şi data naşterii.

Apoi am cerut un „Numident”, care dă locul şi data naşterii, numele tatălui şi numele de fată al mamei.

Joseph Wemle se născuse la Philadelphia, fiul lui Joseph Wemle Sr. Şi al soţiei acestuia, Mary Eberle.

Apoi Ann a rulat un DEQY pentru mine – adică o „căutare detaliată a veniturilor” („detailed earnings query”), care conţinea istoria locurilor de muncă şi înregistrarea veniturilor.

Poftim? Cum mama dracului?

Joseph Wemle Jr. Avea patruzeci de ani. Judecând după dosarul lui de la Securitatea Socială, acest om nu câştigase în viaţa lui un ban.

Nu avusese în viaţa lui o slujbă.

Ce puteai să crezi în acest moment?

Omul exista, pentru că Securitatea Socială avea dosarul lui. Dar nu avusese niciodată o slujbă şi nu câştigase niciodată vreun ban.

Cu cât săpam mai mult în trecutul lui, cu atât mai interesantă devenea întreaga afacere. Nu avea nicio noimă şi de aceea eram cu atât mai hotărât să descopăr adevărul.

Bine măcar că acum aveam numele părinţilor lui.

Parcă mă jucam de-a Sherlock Holmes.

Joseph Wemle Jr. – fiul – se născuse la Philadelphia. Poate că părinţii lui încă locuiau acolo, sau poate undeva în jur. Am sunat la informaţii folosind codul de regiune 215, care acoperea atât Philadelphia, cât şi împrejurimile (pe vremea aceea); am găsit trei bărbaţi cu numele Joseph Wemle.

Am început să sun numerele date de telefonista de la informaţii. La a doua încercare, mi-a răspuns un bărbat. Am întrebat dacă este domul Wemle, iar el a spus că da.

„Aici Peter Browley, de la Administraţia Securităţii Sociale”, am început eu. „Mă întreb dacă aţi putea să ne acordaţi câteva minute din timpul dumneavoastră.”

„Despre ce este vorba?”

„Securitatea Socială plăteşte beneficii unui anume Joseph Wemle, iar înregistrările par să se fi amestecat cumva în sistemul nostru. Se pare că plătim beneficii cui nu trebuie.”

Am făcut o pauză şi am lăsat să se aşeze noutăţile în mintea lui şi să se perpelească puţin, ca să-l dezechilibrez un pic. A aşteptat fără să spună nimic. Am continuat: „Soţia dumneavoastră se numeşte Mary Eberle?”.

„Nu”, mi-a răspuns el. „Mary e sora mea.”

„Atunci, aveţi un fiu pe nume Joseph?”

„Nu.” Iar după un timp a adăugat: „Mary are un fiu care se numeşte Joseph Ways. Dar nu poate fi el. El trăieşte în California”.

Lucrurile începeau să capete sens. Începeam să ajungem undeva. Dar lucrurile nu se opreau aici: omul de la capătul liniei nu terminase încă de vorbit.

„Este agent FBI.”

Fir-ar al dracului!

Deci nu exista niciun ins numit Joseph Wemle Jr. Un agent FBI numit Joseph Ways adoptase o identitate falsă, folosind nume reale din familia lui, pe care şi le putea aminti uşor. Iar agentul respectiv se dădea drept un hacker pe nume Eric Heinz.

Sau cel puţin asta era deducţia cea mai la îndemână, bazată pe ceea ce ştiam acum.

Data viitoare când am încercat să-l sun pe Eric la telefonul lui fix, numărul era deconectat.

Încă de la începuturile carierei mele de hacker, decisesem că nu strică să am acces permanent la altă companie, care se ocupa de alte servicii esenţiale în zona Los Angelesului, Departamentul Apei şi Electricităţii, pe scurt DWP (Department of Water and Power). Toată lumea are nevoie de apă şi electricitate, aşa că furnizorii acestor bunuri par a fi o sursă de informaţii extrem de preţioasă pentru găsirea adresei cuiva.

DWP avea o unitate cunoscută sub numele de „Biroul Special”, care se ocupa de telefoanele primite de la oamenii legii. Angajaţii acestui birou erau bine instruiţi în a verifica dacă apelanţii sunt pe lista persoanelor autorizate să primească informaţii despre clienţi.

Am sunat la sediul central al DWP şi am spus că sunt poliţist; le-am spus că sergentul nostru care are numărul de telefon al Biroului Special e în misiune şi că avem nevoie din nou de număr. Mi l-au dat fără probleme.

Următorul apel a fost la Divizia de investigaţii speciale, o unitate de elită a Poliţiei din Los Angeles. Mi se părea cinstit să-i includ şi pe aceşti indivizi în toată comedia, pentru că ei erau cei care ne urmăriseră pe mine şi pe Lenny la Colegiul Pierce cu câţiva ani înainte. Am cerut să vorbesc cu un sergent, iar la telefon a venit I.C. Davidson. (Îmi amintesc bine numele, pentru că l-am folosit multă vreme, ori de câte ori aveam nevoie de o informaţie de la DWP.)

I-am spus: „Domnule sergent, sunt de la Biroul Special al DWP. Punem la punct o bază de date cu persoanele autorizate pentru cereri din partea autorităţilor şi vă sun să aflu dacă poliţiştii din divizia dumneavoastră mai au nevoie de accesul de la Biroul Special”.

„Absolut”, a răspuns el.

Am început, ca de obicei, prin a-l întreba dacă e pe listă, ocazie cu care i-am aflat numele.

„Bun, câţi poliţişti de la dumneavoastră trebuie să fie pe listă?”

El mi-a dat un număr.

„Bun, daţi-mi numele şi eu le asigur autorizarea pentru încă un an.” Era foarte important ca aceşti oameni să aibă acces la informaţiile de la DWP, aşa că omul mi-a citit cu răbdare şi mi-a spus numele lor pe litere.

Peste câteva luni, Biroul Special a adăugat o parolă la procesul lui de verificare. Nicio problemă: am sunat la Unitatea pentru Crimă Organizată de la LAPD şi am cerut să discut cu un locotenent.

M-am prezentat drept „Jerry Spencer de la Biroul Special” şi mi-am ales gambitul de deschidere, o versiune uşor modificată a celui iniţial: „Apropo, sunteţi autorizat pentru Biroul Special?”.

El mi-a răspuns că da.

„Bun. Cum vă numiţi, domnule?”

„Billingsley. David Billingsley.”

„Un moment, să vă caut pe listă.”

Am făcut o pauză şi am foşnit nişte hârtii. Apoi am spus: „A, da. Aveţi parola 0128”.

„Nu, nu, nu. Parola mea este 6E2H.”

„Aha. Îmi pare rău, este un alt David Billingsley.” Abia îmi puteam stăpâni râsul. Apoi l-am făcut să se uite pe lista cu poliţiştii de la Crimă Organizată autorizaţi pentru Biroul Special, dându-mi numele şi parolele lor. În acest moment, eram binecuvântat pe viaţă. Nu m-ar mira dacă unele din parolele acelea ar fi şi azi valabile.

Având acces la Biroul Special al DWP, nu au fost necesare decât cinci minute ca să descopăr noua adresă a lui Eric: se mutase într-un alt apartament din aceeaşi clădire. Lewis şi cu mine ne-am prezentat la noua adresă, iar trei săptămâni mai târziu nu mai locuia nici acolo şi îşi schimbase numărul de telefon – dar era oare în aceeaşi clădire?

Noua linie telefonică era listată pe acelaşi nume ca înainte, Joseph Wemle. Dacă Eric chiar trecuse pe „modul securizat”, după cum ne anunţase că o să facă, de ce naiba încă folosea acelaşi nume? Era un individ care se declara hacker serios, dar nu părea să aibă idee cât de multe pot să aflu despre el. Încă eram departe de a lămuri toate necunoscutele, dar ştiam că trebuie să continui, acum, că eram tot mai aproape de adevăr.