Kevin Mitnick & William L. Simon Fantoma reţelelor Aventurile celui mai căutat hacker din lume

PARTEA ÎNTÂI

CUM DEVII UN HACKER

CAPITOLUL 1

UN FEL DE ÎNCEPUT

Yjcu ku pcog qh vjg uauvgo wugf da jco

qrgtcvqtuvq ocmg htgg rjqpg ecnnu?¹
Instinctul meu de a găsi căi de ocolire a barierelor şi a elementelor de protecţie s-a manifestat de timpuriu. Aveam cam un an şi jumătate când am descoperit o metodă de a ieşi din ţarc, după care am ajuns la portiţa specială pentru copii din uşa de la intrare, pe care am reuşit să o deschid. Pentru mama, acesta a fost primul avertisment a ceea ce va să vie.

Am crescut fără fraţi. După ce tata a plecat, când aveam trei ani, mama mea, pe nume Shelly, şi cu mine am trăit în apartamente drăguţe, cu o chirie modică, din cartiere sigure din San Fernando Valley, peste deal de Los Angeles. Mama ne întreţinea pe amândoi având o slujbă de chelneriţă într-unul sau altul din multele localuri întinse de-a lungul bulevardului Ventura, care străbate valea de la est la vest. Tata locuia în alt stat din SUA şi, deşi ţinea la mine, în cea mai mare parte s-a implicat doar ocazional în viaţa mea cât timp am crescut, până când s-a mutat în Los Angeles, când aveam treisprezece ani.

Eu şi mama ne mutam atât de des, încât nu am avut, ca alţi copii, şansa de a-mi face prieteni. Mi-am petrecut copilăria în mare parte cu activităţi solitare, cele mai multe sedentare. Când am intrat la şcoală, profesorii i-au spus mamei că sunt printre cei mai buni la matematică şi la scriere, foarte avansat pentru clasa în care eram. Dar pentru că eram un copil hiperactiv, îmi era foarte greu să stau locului.

Cât timp am crescut, mama a schimbat trei soţi şi câţiva prieteni. Unul a abuzat de mine, altul – care lucra în poliţie – chiar m-a molestat. Spre deosebire de alte mame, despre care am citit ulterior, a mea nu s-a făcut că plouă.

Din momentul în care afla că am fost abuzat – sau chiar că mi s-a vorbit urât – individul era dat afară pe uşă. Nu că aş căuta vreo scuză, dar mă întreb dacă nu cumva acei bărbaţi abuzivi au jucat vreun rol în faptul că am ajuns să sfidez autoritatea oricui.

Cel mai mult îmi plăcea vara, în special când mama avea pauză la prânz şi venea acasă. Îmi plăcea la nebunie când mă ducea la înot, la plaja nemaipomenită de la Santa Monica. Ea se întindea pe nisip, făcând plajă şi odihnindu-se, uitându-se la mine cum mă bălăcesc în valuri, care mă doborau, după care mă ridicam râzând şi exersam înotul învăţat în tabăra de tineri creştini (YMCA) la care fusesem câteva veri la rând (am urât taberele alea, mai puţin când ne duceau pe toţi la plajă).

În copilărie, am fost bun la sporturi şi am jucat în liga de juniori la baseball, destul de bine ca să rămân ore întregi pe teren exersând lovirea mingii. Dar pasiunea care avea să-mi marcheze cursul vieţii a început atunci când aveam zece ani. Un vecin care trăia într-un apartament de peste drum avea o fată cam de vârsta mea. Cred că mi-a căzut cu tronc, iar ea mi-a răspuns la fel, pentru că a dansat goală-goluţă în faţa mea. Dar la vârsta aceea eram mai interesat de lucrurile aduse la viaţă de tatăl ei, de magia pe care o crea.

Era un vrăjitor desăvârşit, ale cărui trucuri cu cărţi de joc, monede şi alte accesorii mă fascinau. Dar mai era ceva, şi mai important: am văzut cum publicul lui, fie că era format dintr-o persoană, trei persoane sau o sală întreagă, era încântat să se lase păcălit. Iată un gând care nu mi s-a format niciodată explicit în minte: ideea că oamenilor le place să fie duşi cu preşul a fost o revelaţie uluitoare, care mi-a influenţat cursul vieţii.

Un magazin cu articole de magie, la care ajungeam uşor cu bicicleta, a devenit locul meu predilect în timpul liber. Magia a fost poarta mea de intrare în arta de a trage oamenii pe sfoară.

Uneori, în loc să ies cu bicicleta, săream în câte un autobuz. Într-o bună zi, la vreo doi ani după cele povestite, un şofer de autobuz numit Bob Arkow a remarcat că am un tricou pe care scria „Piraţii undelor scurte sunt la post!”. El mi-a spus că tocmai găsise o staţie radio Motorola, pentru uzul poliţiei. M-am gândit că poate e în stare să asculte frecvenţele poliţiei, ceea ar fi fost ca lumea. A reieşit că de fapt doar voia să mă aţâţe, dar Bob era un radioamator pasionat, iar entuziasmul lui mi-a stârnit şi mie interesul. Mi-a arătat o metodă de a efectua convorbiri telefonice gratuite prin radio, printr-un serviciu de conectare numit „auto patch”, furnizat de unii din colegii săi radioamatori. Apeluri telefonice gratis! Asta m-a impresionat fără măsură. Gata, eram prins.

După câteva săptămâni de ore la seral, învăţasem destule despre circuitele radio şi despre normele radioamatorilor pentru a trece examenul scris şi ştiam destul cod Morse ca să trec şi examenul cu pricina. Curând, poştaşul mi-a adus un plic din partea Comisiei Federale pentru Comunicaţii¹, cu licenţa mea de radioamator, o ispravă pe care puţini puşti sub cincisprezece ani o făcuseră vreodată. Am avut un adevărat sentiment de împlinire.

Să păcăleşti lumea prin magie era nemaipomenit. Dar să înveţi cum funcţionează un sistem telefonic era fascinant. Voiam să aflu totul despre cum funcţionează o companie telefonică. Voiam să stăpânesc cele mai intime procese ale ei. În şcoala elementară şi în gimnaziu primisem numai note foarte bune, dar prin clasa a opta sau a noua am început să o las mai moale cu şcoala şi să-mi fac veacul la Henry Radio, un magazin cu electronice pentru radioamatori dintr-un cartier din vestul Los Angelesului, citind ore întregi cărţi de teoria radioului. Pentru mine, asta echivala cu o vizită la Disneyland. Radioamatorismul mi-a oferit şi câteva şanse de a ajuta comunitatea. O vreme am lucrat ca voluntar în weekend, furnizând suport tehnic pentru comunicaţiile Crucii Roşii locale. Într-o vară, am petrecut o săptămână făcând acelaşi lucru pentru organizatorii concursurilor sportive pentru persoanele cu dizabilităţi.

Să merg cu autobuzul era pentru mine ca şi cum aş fi mers în vacanţă – mă bucuram de priveliştile oraşului, chiar când îmi erau familiare. Trăiam în sudul Californiei, un loc în care vremea este aproape întotdeauna ideală, mai puţin când se lăsa smogul – mult mai rău pe vremea aceea decât azi. Autobuzul costa douăzeci şi cinci de cenţi – iar dacă schimbam autobuzul, mai plăteam zece cenţi. În vacanţa de vară, când mama era la slujbă, adesea mergeam toată ziua cu autobuzul. La doisprezece ani, mintea mea o luase deja pe căi dubioase. Într-o zi mi-a trecut prin minte următorul gând: dacă aş putea să falsific în vreun fel compostarea biletelor, călătoriile cu autobuzul nu m-ar mai costa nimic.

Tata şi unchii mei lucrau toţi în domeniul vânzărilor şi aveau darul limbuţiei. Cred că am şi eu gena asta, care mi-a permis de foarte timpuriu să conving oamenii să facă ceea ce-mi doream. Am urcat în autobuz şi m-am aşezat pe cel mai apropiat scaun de şofer. Când a oprit la un semafor, i-am spus: „Lucrez la un proiect pentru şcoală şi trebuie să compostez diverse forme interesante pe bucăţi de carton. Văd că folosiţi un compostor pentru transferurile dintre autobuze şi ar fi nemaipomenit să am unul. Pot cumpăra unul de undeva?”.

Nu mă aşteptam să mă creadă, pentru că suna de-a dreptul prosteşte. Dar cred că nu îi trecuse niciodată prin minte că ar putea fi manipulat de un puşti. Mi-a dat numele magazinului, am sunat şi am aflat că se vând asemenea compostoare pentru cincisprezece dolari. Când ai doisprezece ani, ce argumente rezonabile poţi să-i oferi mamei tale cum că ai nevoie de cincisprezece dolari? Ei bine, eu am convins-o. Chiar a doua zi, eram în magazin şi cumpăram un compostor. Dar acesta era doar Pasul Unu. De unde o să fac rost de bilete necompostate?

Păi unde erau spălate autobuzele? Am mers pe jos până la cel mai apropiat depou de autobuze, am descoperit în zona în care erau curăţate autobuzele o benă uriaşă, m-am urcat pe buza benei şi m-am uitat înăuntru.

Evrika!

Mi-am umplut buzunarele cu bilete de transfer parţial folosite – în prima din foarte, foarte multele acţiuni pe care aveam să le numesc „plonjon în gunoi”.

Memoria mea a fost întotdeauna mult peste medie şi am reuşit să ţin minte pe de rost orarele autobuzelor din mai toată regiunea Văii San Fernando. Am început să hălăduiesc cu autobuzul peste tot pe unde ajungeau autobuzele – în regiunile Los Angeles, Riverside, San Bernardino. Mi-au plăcut toate acele locuri, mi-a plăcut să savurez lumea din jurul meu.

În călătoriile mele, m-am împrietenit cu un puşti pe nume Richard Williams, care făcea acelaşi lucru, doar că existau două deosebiri radicale. În primul rând, cursele lui gratuite erau legale, pentru că tatăl lui era şofer de autobuz, iar fiul lui avea dreptul la curse gratuite. Al doilea aspect care ne-a deosebit (cel puţin iniţial) era o diferenţă de greutate: Richard era obez şi voia să se oprească de cinci-şase ori pe zi ca să îşi ia câte un „taco” imens. Am adoptat aproape pe loc obiceiurile lui alimentare şi am început să iau şi eu în greutate.

Nu a trecut mult şi o fată blondă cu codiţe mi-a spus în autobuzul de şcoală: „Eşti destul de drăguţ, dar eşti gras. Trebuie să mai dai şi tu jos”.

Credeţi că am pus oare la inimă sfatul ei dureros, dar fără îndoială constructiv? Draci.

Am avut necazuri după incursiunea în gunoiul depoului pentru acele bilete de transfer şi pentru că am mers gratis cu autobuzul? Din nou, nu. Mama a considerat că e o chestie deşteaptă, tata a spus că dovedesc iniţiativă, iar şoferii de autobuz, care s-au prins că îmi compostez singur biletele, au considerat că e o chestie comică. Din câte îmi dădeam seama, toţi cei din jurul meu care ştiau ce-mi poate pielea îmi făceau complici cu ochiul.

De fapt, nu aveam nevoie de laudele nimănui pentru ca pocinogurile mele să mă conducă la alte necazuri. Cine putea să ştie că o scurtă ieşire la cumpărături putea să ofere o lecţie care avea să-mi schimbe cursul vieţii în altă direcţie… o direcţie nefericită?