Kevin Mitnick & William L. Simon Fantoma reţelelor Aventurile celui mai căutat hacker din lume

CAPITOLUL 5

TOATE LINIILE VOASTRE TELEFONICE ÎMI APARŢIN

Bmfy ytbs ini N mnij tzy ns zsynq ymj

Ozajsnqj Htzwyqtxy ozwnxinhynts tajw rj?⁵
După citirea sentinţei, am fost transferat din nou la centrul de tranzit din Norwalk, pentru diagnostic. M-am refugiat în bibliotecă, iar acolo mi-am dat seama că au o colecţie frumuşică de cărţi de drept. Acestea au devenit noua mea ţintă.

Mai mulţi puşti aflaţi în arest acolo voiau să facă apel sau să afle ce drepturi au, iar eu am început să îi ajut, cercetând bibliografia. Astfel, măcar le făceam un bine altora, lucru în care am găsit oarecare mulţumire.

Am remarcat că biblioteca avea manualele de procedură după care se conducea Autoritatea pentru Tineret a Statului California. Minunat, mi-am spus. Iată cum mă lasă să aflu cum ar trebui ei să trateze lucrurile, ca să găsesc fisuri şi defecte. Aşa că m-am adâncit în studiu.

Mi s-a desemnat un avocat care a vorbit cu mine de câteva ori şi apoi a întocmit o recomandare de trimitere a mea la Preston, care era un echivalent adolescentin al lui San Quentin⁸, un loc populat de cei mai periculoşi şi mai violenţi puşti din întregul sistem de închisori pentru minori din California. De ce tocmai acolo? Mai ales că eram unul dintre foarte puţinii „infractori intelectuali” din sistemul pentru minori cu care se întâlnise vreodată.

Mi-a spus că a ales acel loc în parte pentru că era extrem de departe – şapte-opt ore de mers cu maşina –, ceea ce însemna că mama şi „Buni” mă vor putea vizita doar din când în când. Poate şi-a închipuit că acest băiat din clasa mijlocie a avut prea multe şanse în viaţă, şanse pe care tipii duri din cartierele sărace nu le-au avut niciodată, şi că, în loc să-şi tragă o diplomă de facultate şi o slujbă stabilă, bine plătită, băiatul ăsta a tot intrat în belele… Astfel că mă trimitea într-un loc periculos, dur, care va fi suficient ca să mă sperie şi să mă facă să mă „îndrept”. Sau poate era pur şi simplu o jigodie plină de rea-voinţă, care abuza de autoritatea oferită.

Dar, ca să vezi! În manualele de procedură ale Autorităţii pentru Tineri am descoperit o listă de factori care trebuia luaţi în considerare atunci când decideai în ce închisoare să trimiţi un minor. Minorul trebuia să rămână în apropierea familiei. Dacă a absolvit liceul sau are o diplomă echivalentă, ar trebui să fie trimis la o instituţie care oferă programe educaţionale la nivel de colegiu – iar Preston sigur nu avea aşa ceva. Închisoarea trebuie să fie aleasă în raport cu înclinarea minorului spre violenţă şi cu probabilitatea de a încerca să evadeze. Scopul, subliniat peste tot prin manual, era recuperarea minorului. Minunat.

Am făcut copii ale paginilor respective.

Informându-mă în legătură cu posibilităţile de plângere, am mai descoperit un lucru interesant: un deţinut putea să solicite o serie de înfăţişări, culminând cu una în care un judecător de arbitraj venea să asculte faptele şi să emită o decizie imparţială şi definitivă.

Am trecut prin etapele de audiere. Atunci când a fost adus arbitrul imparţial, membri ai personalului de la Autoritatea pentru Tineret – erau cinci în total – au prezentat versiunea lor în ce privea cazul meu, împreună cu pagini din manualul de procedură care le susţinea decizia.

Deşteaptă treabă, doar că ei foloseau un manual despre care eu ştiam că este vechi, cu prevederi care nu mă favorizau mai deloc.

Atunci când a venit rândul meu să iau cuvântul, am spus: „Permiteţi-mi să vă prezint ediţia curentă a manualului, pe care aceşti domni nu v-au arătat-o”. Şi mi-am susţinut fervent cauza, subliniind că vreau să mă reabilitez.

Judecătorul de arbitraj s-a uitat la datele de pe paginile înaintate de avocat şi apoi pe paginile date de mine.

Şi efectiv mi-a făcut cu ochiul.

A ordonat să fiu trimis la un centru de corecţie care oferă cursuri la nivel de colegiu. M-au trimis la Centrul „Karl Holton”, în Stockton, la est de San Francisco. Era tot departe de casă, dar mă simţeam un învingător şi eram foarte mândru de mine. Privind lucrurile din prezent, îmi vin în minte versurile acelui cântec al lui Tom Petty („I Won’t Back Down”): „Mă poţi propti la porţile iadului, dar n-o să mă dau bătut”.

Centrul „Karl Holton” s-a dovedit a fi, pentru mine, un fel de vacanţă oferită de Autoritatea pentru Tineret a Statului California. Condiţii de trai mai bune, mâncare mai bună. Deşi era un drum de cinci ore cu maşina, mama şi „Buni” veneau o dată la fiecare două weekenduri, ca înainte, aducându-mi o grămadă de mâncare. Erau grătare afară, unde frigeam fie carne de vită, fie homari, ca oamenii civilizaţi, iar mama şi cu mine căutam trifoi cu patru foi pe pajiştea pentru vizitatori. Vizitele lor m-au ajutat, m-au făcut să mi se pară mai scurtă detenţia.

Diverşii consilieri veneau şi ei ca să se întâlnească cu părinţii, iar al meu părea a fi exagerat de politicos cu mama.

Dar alte aspecte ale detenţiei nu erau la fel de bune. Nu erau permise decât lamele de ras de unică folosinţă, iar pielea mea era plină de iritaţii, aşa că am încetat să mă mai rad. Îmi crescuse barbă pe toată faţa, deasă, care îmi schimbase total aspectul. Aveam să o port doar cât am stat închis.

După doar şase luni, am fost eliberat sub supraveghere.

Pe când mi se pregătea documentul de eliberare condiţionată, am fost întrebat: „Ce condiţie să-ţi impunem ca să nu mai faci hacking?”.

Cum să răspunzi la aşa ceva? Le-am zis: „Păi, există hacking etic şi hacking inetic”.

„Cum exprimăm asta într-un limbaj formal?”, a venit răspunsul. „Ce scriu aici?”

Şi mi-a venit în minte Războiul stelelor. Am zis: „I-aţi putea spune faţa întunecată a hackingului”.

Şi aşa a intrat în condiţiile oficiale de eliberare: „Nu va efectua hacking din partea întunecată”.

Cred că un reporter de la LA Times a fost cel care a prins termenul din zbor. A devenit un fel de poreclă pentru mine. Kevin Mitnick, the Drakside Hacher.

După eliberare, m-a sunat un poliţist, care s-a prezentat drept Dominick Domino, spunându-mi că el este cel care m-a condus cu maşina la arestul pentru minori, când am fost arestat la restaurantul la care lucram alături de mama mea. Lucra la turnarea unui film al poliţiei din Los Angeles despre infracţiunile informatice. Eram dispus să dau un interviu în faţa camerei? Da, de ce nu?

Mă îndoiesc că mai folosesc respectivul film după atâţia ani, dar o vreme el a făcut parte din eforturile poliţiştilor din Los Angeles de a prinde inşi ca mine.

La vremea aceea, „Buni” împărţea un bârlog cu o prietenă de-a ei, Donna Russell, care era director pentru dezvoltarea de softuri la 20th Century Fox şi care mi-a oferit o slujbă. M-am gândit: nemaipomenit, poate chiar o să dau nas în nas cu nişte staruri de cinema. Slujba aceea mi-a plăcut la nebunie. Lucram chiar în studio – ca să intru în clădirea mea, treceam printre decoruri; salariul era bunicel şi mă şcoleau pentru aplicaţii în COBOL şi limbajul de asamblare al IBM, plus că am învăţat să lucrez pe calculatoare „mainframe”

IBM şi pe minicomputere HP.

Dar se spune că lucrurile bune nu ţin mult – în cazul de faţă, au ţinut chiar prea puţin. Un alt angajat a depus o plângere la sindicat, cum că, în conformitate cu regulile sindicatului, postul meu ar fi trebuit oferit angajaţilor curenţi.

După doar două luni, eram din nou şomer şi pe străzi.

A fost un adevărat şoc pentru mine când, într-o zi, Melvin Boyer, ofiţerul meu supraveghetor, m-a sunat şi mi-a spus: „Kevin, bagă un mic dejun mare, mănâncă atât cât poţi, apoi vino să mă vezi”. Asta nu putea să însemne decât un lucru: necazuri.

În lumea radioamatorilor din Los Angeles exista un grup de repetoare telefonice, pe 147,435 MHz, grup poreclit „Casa animalelor”. Pe acea lungime de undă, membrii se atacau verbal unii pe alţii, într-un limbaj de mahala, sau îşi bruiau unii altora transmisiile. Pentru mine, era un joc. Ulterior, aveam să aflu că un ins din grupul cu pricina, care probabil că avea ceva de împărţit cu mine, a sunat la biroul Autorităţii pentru Tineret şi s-a plâns că am intrat în reţeaua companiei la care muncea. Nu era adevărat, dar tipul lucra la Xerox şi probabil că asta l-a făcut credibil.

Mama m-a condus cu maşina până acolo. Agentul de supraveghere m-a rugat să-l însoţesc în birou. I-am spus mamei că mă întorc repede şi să mă aştepte în hol. Dar am fost imediat pus în cătuşe de către un ofiţer superior şi aruncat într-o maşină care aştepta la intrarea laterală. Am strigat să audă mama că mă scot prin intrarea laterală şi că sunt arestat pentru ceva ce nu am făcut.

Ofiţerul meu de supraveghere şi superiorul lui m-au trântit la închisoarea din Van Nuys. Printr-o coincidenţă stranie, unchiul meu Mitchell mă sunase din aceeaşi închisoare cu câteva săptămâni înainte. Viaţa lui avusese urcuşuri şi căderi vertiginoase. Devenise un agent imobiliar multimilionar, trăia într-un conac la Bel Air, care este o suburbie mult mai şic decât Beverly Hills, un loc râvnit de tot Los Angelesul. Dar apoi a descoperit cocaina, care a condus la heroină şi care – vechea poveste – a condus la pierderea casei, a averii, a onoarei şi a respectului de sine.

Dar la vremea aceea încă simţeam o afecţiune pentru el. În seara în care m-a sunat de la Van Nuys, i-am spus: „Vrei să aranjez telefonul astfel încât să ai convorbiri gratuite?”. Normal că voia.

I-am spus: „După ce terminăm convorbirea, revino, aşteaptă tonul şi formează 211-2345. Asta te va duce la un anunţ automat al numărului telefonului pe care îl foloseşti. După aceea, sună-mă cu taxă inversă şi spune-mi numărul”. Când am avut numărul, următorul pas a presupus manipularea unuia dintre circuitele de comutaţie ale companiei. Am format de la computerul propriu la centrala de comutaţie potrivită şi am schimbat „codul de clasă al liniei” pentru acel telefon cu codul unui telefon normal, de domiciliu, care permitea să apelezi şi să fii apelat. Şi, că tot eram la capitolul ăsta, am adăugat şi serviciul de apel în aşteptare, respectiv de convorbire simultană cu două posturi telefonice. Apoi am programat telefonul astfel încât tot traficul să fie înglobat în nota de plată pentru telefoanele de la secţia de poliţie a închisorii din Van Nuys.

Iar acum, după o săptămână, eram şi eu în aceeaşi închisoare Van Nuys, de unde, mulţumită hatârului făcut unchiului Mitchell, pot să sun după pofta inimii. Am stat toată noaptea la telefon. Convorbirile cu prietenii mei m-au ajutat să ignor realitatea în care mă aflam. În plus, trebuia să găsesc un avocat care să mă reprezinte, pentru că ştiam că pus în faţa Comisiei de eliberare condiţionată a Autorităţii pentru Tineret a Statului California, voi duce o bătălie deznădăjduită. Recidiviştii eliberaţi condiţionat se bucură de foarte puţine drepturi, iar pentru membrii comisiei era de ajuns doar să creadă că probabil am făcut lucrul de care sunt acuzat. Dovezile nu era obligatoriu să atingă standardul legal „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, ca în cazul unui proces penal normal.

După aceea, lucrurile s-au schimbat din rău în mai rău. M-au transferat la închisoarea comitatului Los Angeles, unde pe post de bun venit m-au dezbrăcat la piele şi m-au stropit cu insecticid. M-au băgat într-un dormitor care m-a speriat de moarte. Nu ştiam de cine să-mi fie mai frică: de tipii cu adevărat fioroşi, care arătau de parcă erau dispuşi să-ţi fure şi un ochi dacă aveau ocazia, sau de indivizii nebuni, care puteau să te omoare fără să-şi dea măcar seama. Toate paturile erau deja luate, deci nu aveam unde dormi. M-am sprijinit de perete şi m-am căznit să ţin ochii deschişi, ca să fiu sigur că la răsăritul soarelui încă mai posed lucrurile mele.

Boyer, ofiţerul meu supraveghetor din partea Autorităţii pentru Tineret, i-a spus mamei: „Închisoarea de comitat este un loc foarte periculos. Ar putea fi rănit acolo”, aşa că a doua zi a dispus transferarea mea înapoi la Norwalk. Dacă l-aş vedea azi pe Boyer, cred că l-aş îmbrăţişa pentru asta.

Aveam douăzeci de ani, dar, mulţumită eliberării condiţionate, încă eram sub jurisdicţia Autorităţii pentru Tineret. Eram pentru a treia oară la centrul de tranzit de la Norwalk. Unii dintre gardieni îmi erau ca nişte prieteni vechi.

Am compărut în faţa comisiei pentru eliberări condiţionate, care era clar că nu luase prea în serios acuzaţiile, poate pentru că nu exista nicio dovadă, cu excepţia raportului ofiţerului supraveghetor, bazat pe o singură plângere. Au reţinut totuşi că am încălcat un ordin al secţiei de eliberări condiţionate, acela de a nu mai folosi radioul de amatori. Dar nu era o sentinţă legală: numai FEC, comisia federală pentru comunicaţii, avea căderea de a-mi anula drepturile de emisie. Mi-au dat şaizeci de zile; dar deja eram în arest de cincizeci şi şapte de zile, aşa că peste câteva zile m-au eliberat.

Când a venit mama să mă ia, am rugat-o să mă ducă la Academia de Poliţie din Los Angeles. Auzisem că vând un cadru de număr de maşină care se zicea că ar fi pe placul poliţiştilor: un sticlete care o vedea se putea să nu te mai oprească pentru vreo contravenţie de circulaţie. În magazin, am remarcat un teanc de cărţi: anuarul poliţiei din Los Angeles (LAPD). Am spus că vreau şi eu unul, „cadou pentru unchiul meu, care a fost în LAPD”. Costa 75 de dolari, dar era o carte uluitoare, parcă dădusem de Sfântul Graal; conţinea fotografiile tuturor poliţiştilor din LAPD, chiar şi ale indivizilor care lucrau sub acoperire, la crimă organizată.

Mă întreb dacă încă mai scot anuarul cu pricina… şi dacă mai vând exemplare oricui vine cu banii în mână.

Un prieten al mamei, un antreprenor pe nume Don David Wilson, avea mai multe companii sub umbrela unei firme unice, numită Franmark. El m-a angajat ca să-l ajut la chestiunile legate de computere: programare, introducere de date etc. Era o muncă plictisitoare, aşa că, pentru palpitaţii, distracţie şi pentru simpla curiozitate intelectuală – ştiu că nu vă mai miraţi –, m-am întors la hackuit calculatoare şi reţele telefonice, adesea cu ajutorul vechiului meu amic în ale „spartului” de telefoane Steve Rhoades, care venea seara pentru a folosi calculatoarele de la Franmark.

Într-o zi, pe când mergeam spre masa de prânz împreună cu o tânără colegă de serviciu, am ochit un grup de indivizi care păreau a fi poliţişti, apoi l-am recunoscut între ei pe ofiţerul meu de supraveghere şi apoi pe altul, care fusese unul dintre cei care îmi percheziţionaseră maşina cu ani în urmă, când cu „bomba logică”. Ştiam că nu au venit în vizită de curtoazie. La naiba! Nivelul adrenalinei mi-a crescut brusc şi am început să-mi simt pulsul. Nu puteam să o iau la goană fără să atrag atenţia. Aşa că m-am lipit de perete, am strâns-o pe tânără în braţe şi i-am şoptit că am văzut un prieten vechi şi că nu vreau ca el să mă vadă. Am intrat în maşina ei, încă în raza de observaţie a grupului de poliţişti.

M-am ghemuit în scaun şi am rugat-o să plece în grabă, pentru că trebuie să dau un telefon important. Am sunat de la un telefon public la secţia de poliţie din West Valley şi am cerut să fiu transferat la registratură. „La telefon detectivul Schaffer”, am spus eu. „Trebuie să verific o persoană – dacă are vreun mandat local sau naţional. „Mitnick, adică M-I-T-N-I-C-K, Kevin David. Subiectul are data de naştere 6 august 1963.”

Ştiam al naibii de bine care va fi răspunsul.

„Da, apare în sistem. Se pare că are un mandat de arestare pentru încălcarea condiţiilor de eliberare sub supraveghere, emis de Autoritatea pentru Tineret a Statului California.”

Paştele mă-sii!!! Dar bine măcar că n-au apucat să mă aresteze.

Am sunat-o pe mama şi i-am spus: „Bună, sunt la magazinul ăla din colţ, trebuie să discutăm”.

Era un cod pe care îl stabilisem împreună cu ea. Ea ştia care e „magazinul din colţ”, iar faptul că trebuia să discutăm însemna că am dat iar de necazuri. Când a apărut, i-am spus că am nevoie de un loc în care să stau până când mă hotărăsc ce să fac în continuare.

„Buni” s-a înţeles cu prietena ei Donna Russell, doamna care mă angajase la Fox, să dorm câteva nopţi în camera ei de zi.

Mama m-a dus cu maşina acolo, oprindu-se pe drum ca să pot cumpăra o periuţă de dinţi, un aparat de ras şi câteva perechi de chiloţi şi ciorapi. Îndată ce m-am cazat, am căutat în Yellow Pages cea mai apropiată Facultate de drept, unde am petrecut următoarele câteva zile căutând prin legile securităţii sociale şi ale instituţiilor. Dar nu-mi făceam prea mari iluzii.

Oricum, ştiţi cum se spune: dacă vrei, poţi. Am descoperit o prevedere care spunea că pentru o infracţiune nonviolentă, jurisdicţia Tribunalului pentru Minori expiră fie când acuzatul împlineşte douăzeci şi unu de ani, fie la doi ani după comiterea infracţiunii, condiţie care nu era încă îndeplinită în cazul meu. Pentru mine, asta însemna doi ani după februarie 1983, când fusesem condamnat la trei ani şi opt luni închisoare.

Am stat să mă gândesc. Aritmetica mi-a spus că asta se va întâmpla peste aproximativ patru luni. Şi m-am gândit: ce-ar fi să dispar până când le expiră jurisdicţia?

Mi-am sunat avocatul, ca să aflu ce părere are despre ideea asta. Mi-a răspuns destul de iritat: „Absolut greşit. Un principiu fundamental al dreptului spune că dacă un acuzat dispare atunci când s-a emis un mandat de arestare, mandatul este prelungit până când acuzatul este descoperit, chiar dacă asta se întâmplă după mulţi ani”.

Apoi a adăugat: „Nu te mai juca de-a avocatul. Eu sunt avocatul; lasă-mă să-mi fac treaba”.

L-am implorat să analizeze ideea, iar asta l-a supărat şi mai tare, dar în final a căzut de acord. L-am sunat peste alte două zile. Vorbise cu ofiţerul meu supraveghetor Melvin Boyer, acel ins milos care mă transferase din jungla de la închisoarea comitatului Los Angeles. Boyer i-a spus: „Kevin are dreptate. Dacă dispare până în februarie 1985, noi nu-i mai putem face nimic. În acel moment, mandatul expiră şi Kevin va fi liber ca pasărea cerului”.

Unii oameni au îngerii lor păzitori. Donna Russell a luat legătura cu părinţii ei, care aveau o casă în Oroville, California, la cam 250 de kilometri nord-est de San Francisco. Şi, da, erau dispuşi să ia un chiriaş care să-i ajute prin casă, chiria fiind plătită lunar de mama chiriaşului.

A doua zi, eram deja într-un autocar⁹, gata pentru lunga călătorie. Avusesem suficientă vreme ca să-mi asum un nume fals temporar: Michael Phelps (numele de familie fiind luat din serialul TV Misiune: Imposibilă).

A circulat un zvon, lansat probabil de unul din acei hackeri „de încredere” şi „prieteni buni”, cum că aş fi fugit în Israel. De fapt, nici atunci şi nici mai târziu nici măcar nu am trecut graniţa în Canada sau în Mexic, iar de traversat oceanul, nici vorbă. Dar era una din acele poveşti care aveau să facă parte din legendă, încă un „fapt” neadevărat al istoriei mele, care ulterior avea să fie folosit pentru a convinge judecătorii să nu-mi acorde eliberarea pe cauţiune.

Jessie şi Duke, gazdele mele din Oroville, erau pensionari şi locuiau într-o proprietate care ocupa un sfert de hectar într-o zonă agricolă. Oameni foarte simpatici, dar obişnuiţi cu ale lor. Zilele lor erau o rutină precisă. Se trezeau în fiecare dimineaţă la ora 5:00 şi îşi luau micul dejun care consta în pâine intermediară cu lapte. După cină, se uitau la emisiunile de jocuri de la televizor. Nu tu computer, nu tu modem, nu tu radio de amatori. Eram încă puşti şi mă plictiseam de moarte; dar era mult mai bine decât în spatele gratiilor, la vreo închisoare a Autorităţii pentru Tineret.

Cei doi creşteau găini şi porci şi aveau şi doi câini. Mie mi s-a părut că totul seamănă cu serialul de comedie Green Acres (Hectare verzi). Jur că unul dintre porci semăna perfect cu Arnold, râtanul din serial!

Evident, nu mai puteam conduce nici maşina, pentru că unicul permis de conducere pe care îl posedam era pe numele meu real, iar pe numele meu fusese emis un mandat de arestare. Ca să mă pot totuşi mişca prin partea locului, am cumpărat o bicicletă.

Pedalam până la biblioteca locală şi petreceam multe ore citind. Pentru a-mi ocupa mintea cu ceva, m-am înscris la un curs la colegiul local. Un curs de drept infracţional. Profesor era judecătorul rezident al tribunalului comitatului Butte. În timpul cursului, el a adus benzi audio care conţineau mărturisiri. Apoi ne-a arătat cât de naivi erau suspecţii, care vorbeau cu poliţiştii fără a fi prezent un avocat. Într-un rând, el ne-a spus: „Cei mai mulţi infractori cred că pot să scape pur şi simplu convingând poliţia”. Am zâmbit, ştiind că este un sfat foarte util. M-a amuzat să mă gândesc la reacţia lui dacă ar fi ştiut că unul dintre studenţii lui din primul rând al amfiteatrului era un fugar pentru care se emisese un mandat de arestare.

Am respectat acel stil de viaţă de tip Green Acres timp de patru luni, până când mi-am sunat avocatul şi acesta mi-a confirmat că a primit o copie a actului de ridicare a urmăririi din partea Autorităţii pentru Tineret a Statului California, în care se spunea că autoritatea nu mai are jurisdicţia cazului meu. Avocatul a subliniat că este o eliberare „nedemnă”. Am râs. Mi se rupea dacă e demnă sau nu. Oricum era o chestie „nedemnă” din capul locului. Nu era ca şi cum m-ar fi dat afară în şuturi din armată.

Peste doar câteva zile, eram înapoi la Los Angeles, plin de entuziasm. Lenny DiCicco pusese mâna pe un job la producătorul aeronautic Hughes Aircraft, ca operator de calculator, şi abia aştepta să vin în vizită. Ba, mai mult, Lenny mi-a spus că are ceva să-mi spună, dar nu prin telefon. M-am întrebat ce putea fi.