Let’s make it better! Raising the awareness of the triad
Care este implicaţia antioxidanţilor în
Yüklə 0,61 Mb.
|
Care este implicaţia antioxidanţilor în păstrarea sănătăţii şi bunăstării? Antioxidanţii luptă contra efectului distrugător al radicalilor liberi şi ajută la menţinerea sistemului imunitar. De asemenea ajută la evitarea răcelii, gripei şi altor infecţii. Ce alimente conţin antioxidanţi? Ei se găsesc mai ales în fructe şi legume., astfel încât este recomandată incorporarea lor în dieta zilnică cât mai mult popsibil. Dar nu toate fructele şi legumele au aceiaşi cantitate de antioxidanţi. Cele mai multe se găsesc în fructele şi legumele colorate, mai ales în cele violet, albastre, roşii, portocalii şi cu nuanţe galbene. Beta carotenul şi alţi carotenoizi se găsesc în caise, asparagus, sfeclă, brocoli, grâu, ardei verde, morcovi, varză. mango, napi, nectarine, piersici, grapefruits, dovleci, spanac, cartofi dulci, mandarine, roşii, pepeni verzi. Vitamina C se găseşte în brocoli, varza de Brussel, conopidă, grapefruits, mango, nectarine, portocale, papaia, ardei coloraţi, cartofi dulci, căpşuni şi roşii. Cel mai mare conţinut de vitamina E se găseşte în brocoli, muştar, napi, mango, nuci, papaia, dovleci, ardei roşu, spanac şi seminţe de floarea soarelui. Ce sunt bifidobacteriile? Bifidobacteriile, cunoscute şi sub numele de Lactobacillus bifidus sunt microorganisme care există în colon şi au un rol important în digerarea carbohidraţilor din lapte şi afectează direct metabolismul. Mai precis aceste microorganisme sunt dominante în intestinul sugarilor, unde se găsesc în proporţie de peste 95% din totalul microbiotei. Care este implicaţia bifidobacteriilor în păstrarea sănătăţii şi bunăstării? Bifidobacteriile inhibă creşterea a numeroase virusuri şi bacterii periculoase, acţionează ca imunomodelatori (absorb carconogeni şi atacă celulele maligne), reduc nivelul de colesterol, poduc vitamine din complexul B, acid folic, enzime digestive, îmbunătăţesc absorbţia de minerale. Consumul de cantităţi mari de carne şi puţine alimente bogate în fibre determină descreşterea cantităţii de bifidobacterii intestinale şi proliferarea de bacterii patogene ca Clostridium, Bacteroides, care au enzime care determină creşterea degradării şi fermentaţiei nutrienţilor, leziuni canceroase ale celulelor intestinale. Ce alimente conţin bifidobacterii? Lactobacillus rhamnosus GG este folosit în iaurt, brânzeturi, sucuri şi alte produse lactate. Streptococcus thermophilus se găseşte în produse lactate fermentate folosite în producţia de iaurt şi preparate probiotice. Ce sunt acizii graşi polinesaturaţi? Acizi graşi polinesaturaţi sunt acizi organici care au una sau mai multe legături duble şi lanţuri lungi de carbon. Aceşti acizi sunt esenţiali pentru activitatea vitală a organismului. Pot fi produse de orgine vegetală sau animală. Acizii graşi polinesaturaţi sunt împărţiţi pe baza poziţiei primei duble legături în: omega-3 (linolenic, eicosapentaenoic, docosahexaenoic, etc.), omega-6 (linoleic, arachidonic, etc.), omega-9 (erucic, etc.). Cei mai importanţi sunt acizii graşi omega-3 şi omega-6. Care este implicaţia acizilor graşi polinesaturaţi în păstrarea sănătăţii şi bunăstării? Acizii graşi omega-3 şi omega-6 sunt importanţi pentru funcţiile membranelor creierului şi activitatea cerebrală, pentru funcţionarea normală a pielii, rezistenţa organismului, vâscozitatea şi coagularea sângelui (reduc aglutinarea plachetelor sanguine), presiunea arterială. Reglarea proceselor celulare depinde de aportul alimentar de acizi graşi omega-3 şi omega-6 şi de raportul lor şi de raportul produselor lor de metabolism. Raporturi anormale ale acizilor graşi omega-3 şi omega-6 sunt asociate cu modificări vasculare în compoziţia lipidelor membranare şi predispoziţie crescută la ateroscleroză ş boli inflamatorii. Deficienţe în acizi graşi omnega-6 esenţiali deterină retard de creştere, leziuni ale pielii, deteriorarea sistemului reproducător, ficat gras. Ce alimente conţin acizi graşi polinesaturaţi? Acizi graşi esenţiali se găsesc în plante (în special acidul linoleic) şi în alimente de origine animală (în special acidul linolenic). Acidul linoleic este principalul component al majorităţii uleiurilor vegetale (de floarea soarelui, soia, porumb). Acidul alfa-linolenic se găseşte în seminţele de in, de rapiţă, plante cu frunze verzi. Nu toate grăsimile vegetale sunt la fel de valoroase. Cu cât conţin cantităţi mai mari de acid linoleic (omega-6) şi acid linolenic (omega-3) sunt mai valoroase. Peştele marin şi alte uleiuri marine au un lanţ de carbon lung care conţine acizi graşi polinesaturaţi (eicosapentaenoic şi docosahexaenoic). Cele mai mari cantităţi de acizi graşi omega-3 se găsesc în peştele marin din zonele nordice. Cantitatea de acizi graşi omega-3 în peşte este diferită şi depinde de tipul şi originea sa (de exemplu, crecuţi în ferme sau sălbatici). Ce sunt peptidele şi proteinele? Peptidele sunt polimeri scurţi de aminoacizi (compuşi sub formă de lanţuri) conectaţi prin legături peptidice (-CO-NH-). Peptidele şi polipeptidele sunt cunoscute ca proteine incomplete. Peptidele şi polipeptidele sunt apoi combinate într-o proteină. Fiecare proteină are propriile aranjamente de compoziţie a aminoacizlor. Cele mai importante peptide şi proteine sunt proteinele din zer, peptidele din lapte (casomorfina, lactoferinele), proteinele din soia (globulina din soia). Care este implicaţia peptidelor şi proteinelor în păstrarea sănătăţii şi bunăstării? Peptidele şi proteinele sunt caracterizate prin funcţii fiziologice vaste în organismul uman: îmbunătăţesc absorbţia de minerale, reglează activitatea stomacală şi intestinală, scad tensiunea arterială, acţionează ca imunomodulatori şi antitrombotice, ajută la prevenirea cariilor dentare, promovează dezvoltarea microbiotei intestinale utile, reglează metabolismul proteic. Proteinele din zer sunt importante pentru nutriţie pentru că au o compoziţie echilibrată în aminoacizi. Concentratele de proteine din zer (CPZ) şi izolatele de proteine din zer (IPZ) au proprietăţi în consolidarea sistemului anticancerogenic şi imunitar. Unele peptide din lapte (casomorfina, lactoferinele) îndeplinesc funcţii de ajustare a tubului digestiv. Proteinele din soia (soia globulina) reduc riscul de boli cardiovasculare, de colesterol total şi a nivelului de colesterol cu densitate scăzută. Ce alimente conţin peptide şi proteine? Pepteide şi proteine sunt conţinute în lapte şi produsele lactate, carne, peşte, ouă, legume şi altele. Ce sunt extractele naturale din plante? Un extract este o substanţă produsă prin extragerea unei părţi a unei materii prime, adesea prin utilizarea unui solvent cum ar fi etanolul, eterul sau apa. În consecinţă, există diferite tipuri de extracte: extracte alcoolice şi extracte apoase. După consistenţă extractele sunt împărţite în lichide (de exemplu esenţe), lichide groase (cu un conţinut de apă de numai 25%) şi pulberi (conţinut de apă maxim 5 % ). Parfumuri concentrate, substanţe tămăduitoare şi alte substanţe active valoroase care erau în materii prime rămân în extract . Compuşii chimici din plante care au proprietăţi de vindecare sunt numite componente active. Plantele pot avea câteva sau mai multe componente active. Ele se acumulează în întreaga plantă sau doar într-o parte din ei în diferite organe: rădăcini, frunze, scoarţa de copac, flori, fructe sau seminţe. Cantitatea şi calitatea lor depinde de speciile de plante, habitate, modul de colectare, uscare şi depozitare. Principalele componente active ale extractelor din plante sunt bioflavonoidele, saponinele , compuşii fenolici, vitaminele şi mineralele, uleiurile esenţiale, clorofila, polizaharidele, glicozidele, terpenele, taninurile. Care este implicaţia extractelor naturale de plante în păstrarea sănătăţii şi bunăstării? Unul dintre compuşii activi din plante cel mai mult investigaţi dunt antocianii. Antocianinele sunt pigmenţi naturali din familia flavonoidelor, care sunt metaboliţi ai plantelor cu proprietăţi antioxidante. Flavonoidele pot proteja de daune cauzate de colesterol în celulele sanguine. Compuşii fenolici au proprietăţi antioxidante, antitumorale şi antiradiaţii, protejează organismul de răceli şi inflamaţii. Uleiurile esenţiale sunt folosite pentru a trata tractusul respirator. Substanţele tanante sunt utilizate în tratamentul mucoaselor bicală sau intestinaăl a diareei, a bolilor de piele şi în tratamentul în caz de otrăvire. Ce alimente conţin extracte naturale din plante? În prezent, ţările străine folosesc frecvent aceste plante: ghimbir, scorţişoară, cardamom, lemn dulce, mentă, ginseng, gumbo sau „degetele doamnelor“, ştevia (în Statele Unite ale Americii, Lituania a interzis-o). A fost de asemenea începută utilizarea de plante rare din China, plante şi ciuperci indiene. Flavonoidele se găsesc în legume, fructe şi băuturi (ceai, vin, suc de fructe). O cantitate mică de saponine sunt în fasole, usturoi, ceapă şi alte plante. Uleiuri esenţiale se găsesc în principal în umbela Lamiaceae-lor şi plante de familie Asteraceae. Materiale tanante sunt în coaja şi lemnul de stejar, „cinci degete“, Polygonum ssp., flori de cireş, afine şi alte plante. Ce sunt oligozaharidele? Oligozaharidele sunt carbohidraţi complecşi compuşi din 2-10 molecule de monozaharidă. Cea mai simplă formă de carbohidraţi complecşi sunt dizaharidele. Ele constau în două molecule de monozaharidă identice sau diferite. În natură nu există multe dizaharide de sine stătătoare. Cele mai frecvente dizaharidele sunt: maltoza, celobioza, lactoza, zaharoza, trehaloza. Mult mai des în natură apar fragmente dizaharidice care fac parte din mai multe plante şi glicozide de origine bacteriană. Care sunt implicaţiile oligozaharidelor în păstrarea sănătăţii şi bunăstării? Oligozaharidele joacă un rol important în intestinul uman. Acestea creează condiţii favorabile pentru dezvoltarea microbiotei intestinale, hrănind bacteriile probiotice şi promovează creşterea lor. Recent, studiile au arătat că oligozaharidele pot elimina direct bacterii sau virusuri periculoase din organism. În intestin, moleculele de oligozaharide se leagă de proteina membranei microbului pentru a le păstra în lumenul intestinal şi a nu le permite să intre în peretele intestinal. Astfel virusurile şi bacteriile periculoase împreună cu oligozaharidele sunt eliminate din intestine. Oligozaharidele de asemenea se pot conecta şi pot elimina din organism enterotoxina bacteriei Escherichia coli cancerigenă, bacterii care sunt ataşate la peretele intestinal şi cauzează diaree. Ce alimente conţin oligozaharide? In natură oligozaharidele se găsesc în anghinare, cicoare, praz, ceapă, sparanghel şi de asemenea în laptele matern . Ce sunt alcoolii din zahăr (poliolii)? Structura chimică a alcoolilor din zahăr este un hibrid între o moleculă de zahăr şi o moleculă de alcool, de unde şi numele, dar ele nu sunt nici una, nici alta. Alcoolii din zahăr sunt cunoscuţi ca polioli. Cel mai adesea ei sunt consumaţi în produsele alimentare fără zahăr şi produse sărace în zahăr. Principalii polioli care se găsesc în produsele alimentare sunt sorbitolul, xilitolul, eritritolul, izomalţul, lactitolul, maltitolilul, manitolilul. Dulceaţa poliolilor variază de la 25 % la 100% , comparativ cu zahărul alimentar (zaharoza). Care sunt implicaţiile poliolilor în păstrarea sănătăţii şi bunăstării? Deşi sunt incluşi în majoritatea produselor fără zahăr, poliolii nu au o valoare calorică. Această valoare este în general jumătate din cea a zahărului şi este foarte scăzută în ceea ce priveşte indicele glicemic care este mare în controlul nivelului de zahăr din sange. Poliolii de asemenea nu fermentează în gură atunci când vin în contact cu bacteriile orale, fapt care este un alt avantaj pentru sănătatea orală. Compuşii biologic activi ai alimentelor şi implicaţiile lor în păstrarea sănătăţii Obiective generale ale lucrării: Multe fructe şi legume conţin vitamină C, dar gătirea distruge vitaminele, astfel încât citricele crude şi sucurile lor sunt cele mai uzuale surse de acid ascorbic pentru cei mai mulţi oameni. Obiectivul acestei lucrări de laborator estesă evidenţieze conţinutul de vitamina C în diferite sucuri şi să determine diferenţele în diferite sucuri în funcţie de prepararea lor. Obiective:
Problematizare: Ce este vitamina C? Ce rol are vitamina C în corpul uman? Ce fructe sau legume conţin cantitatea cea mai mare de vitamină C? Ce tip de suc conţine cea mai mare cantitate de vitamină C? Cât de multă vitamină C trebuie consumată zilnic? Identificarea conţinutului de vitamină C în sucuri Introducere: Această metodă determină concentraţia de vitamina C într-o soluţie printr-o titrare redox folosind iod. Vitamina C, numită mai exact acid ascorbic, este un antioxidant esenţial necesar organismului uman. Vitamina C, sau acidul ascorbic, este un antioxidant solubil în apă, care joacă un rol vital în protejarea organismului de infecţii şi boli. Ea nu este sintetizată de organismul uman şi, prin urmare, trebuie să fie procurată din surse alimentare - în primul rând fructe şi legume. Deoarece se adaugă iod în timpul titrării, acidul ascorbic este oxidat la acid dehidroascorbic, iar iodul se reduce la ioni de iodură. Acid ascorbic + I2 → 2 I− + acid dehidroascorbic Datorită acestei reacţii, iodul format este imediat redus la iod, atâta timp cât este prezent acid ascorbic. Odată ce tot acidul ascorbic a fost oxidat, excesul de iod este liber să reacţioneze cu indicatorul de amidon, formând complexul - amidon iod negru-albastru. Acesta este punctul final al titrării. Echipament şi materiale:
Modul de lucru:
Pentru sucuri proaspete de fructe: Se strecoară sucul prin tifon pentru a îndepărta seminţele şi pulpa care pot bloca pipetele. Pentru sucuri preambalate: Şi acestea pot necesita strecurarea print tifon dacă conţin pulpă şi seminţe. Pentru fructe şi legume: Se taie o probă de 100 g în bucăţi mici şi se pisează într-un mojar cu pistil. Se adaugă în porţiuni de câte 10 ml apă distilată de mai multe ori în timpul rectificării probei. De fiecare dată se decantează extractul lichid într-un balon cotat de 100 ml. În cele din urmă, se strecoară pulpa de fructe/legume prin tifon, se clăteşte pulpa cu câteva porţiuni a câte 10 ml de apă şi se colectează tot filtratul şi spălările în balonul cotat. Se aduce soluţia extrasă până la 100 ml cu apă distilată.
1. Se pipetează 20 ml soluţie de probă într-un vas conic de 250 ml şi se adaugă cca. 150 ml apă distilată şi 1 ml de soluţie indicator de amidon (figura 1). 2. Se titrează proba cu soluţie de iod 0,005 mol l−1. Sfârşitul titrării este indicat de prima urmă permanentă de coloraţie albastru-negru închis care indică apariţia complecului amidon-iod (figura 2). 3. Se repetă titrarea cu alte soluţii de probă până se obţin rezultate corespunzătoare (titrări acceptabile până la 0,1 ml)
Identificarea punctului final în această titrare este semnificativ afectată de coloraţia soluţiei de probă utilizată. În cazul în care soluţiile sunt incolore sau sunt deschise la culoare nu există nici o problemă de identificare a punctului final. Pentru sucuri puternic colorate poate fi o problemă în identificarea punctului final şi se recomandă să se efectueze o titrare "brută", în scopul de a ne familiariza cu orice modificare de culoare distinctă care are loc la final, (poate fi doar o întunecare a culorii). Acest lucru va ajuta, de asemenea, la stabilirea unui volum aproximativ de soluţie de iod necesară. 
Suc de fructe din comerţ. Balon stânga: înainte de final, culoarea soluţiei reflectă culoarea galben pal a sucului de fructe. Balon Centru: La finalul titrării tot acidul ascorbic a reacţionat şi orice exces de iod reacţionează cu indicatorul de amidon pentru a forma un complex negru-albastru închis. În acest caz, rezultatul este o întunecare de culoare a soluţiei de la galben la maro-gri. Balon drepta: Acesta ilustrează efectul adăugării doar a unui ml sau doi de soluţie de iod după ce punctul final a fost atins, ducând la formarea în continuare de complex iod – amidon cu intensificarea culorii închise. 
Suc de portocale proaspăt stors: Balon stânga: înainte de final, culoarea soluţiei reflectă culoarea portocalie strălucitoare a sucului de portocale proaspăt stors şi această culoare nu este afectată de adăugarea de iod. Balon Centru: După ce tot acidul ascorbic a fost oxidat, apare o coloraţie uşor verde dată de un uşor exces de complex iod-amidon. Acesta este punctul final al titrării. Balon dreapta: Dacă în continuare s-ar adăuga soluţie de iod, soluţia de culoare verzuie ar deveni mai întunecată. Calcul Se calculează ml de soluţie titrată folosită pentru fiecare balon. Se face o medie a tuturor titrărilor efectuate. Volum mediu = volum total / număr de probe Se determină ce cantitate de soluţie de titrare a fost necesară pentru proba martor. Dacă a fost nevoie de o medie de 10,00 ml de soluţie de iod pentru a reacţiona cu 0,250 grame de vitamina C, atunci se poate determina cât de multă vitamina C a fost într-o probă. De exemplu, dacă a fost nevoie de 6,00 ml pentru a reacţiona cu sucul (o valoare exemplificativă - nu vă faceţi griji dacă aveţi ceva total diferit): 10,00 ml soluţie de iod / 0,250 g Vit C = 6,00 ml soluţie de iod / x ml Vit C 40,00 x = 6,00 x = 0,15 g Vit C în această probă Reţineţi volumul probei lucrate astfel încât să puteţi face calculele în grame per litru. Pentru o probă de 25 ml suc de exemplu: 0,15 g / 25 ml = 0,15 g / 0,025 l = 6.00 g/l de vitamin C în această probă
Alimentele pot conţine anumite substanţe potenţial periculoase. Aceste substanţe pot fi compuşi naturali ai alimentelor, sau pot fi adăugate intenţionat în aliment. Cu alte cuvinte, aceste substanţe sunt un rezultat al contaminării alimentelor cauzată de factori externi sau pe alte căi. Hazardul (riscul) reprezintă tot ceea ce cauzează efecte dăunătoare asupra sănătăţii consumatorilor. Tipurile de hazarde în alimente pot fi: microbiologice, chimice şi fizice. Pericole chimice
Toxine Toxine din compoziţia alimentelor a) Toxine vegetale Cucurbitacine - Producţia naturală de cucurbitacină are loc în plantele care aparţin familiei castraveţilor. Ca şi castraveţii, acestea includ dovlecei, zuchini, pepeni şi dovlecei. Aceste substanţe sunt responsabile pentru gustul amar. Ele sunt potenţiale toxine cu proprietăţi de insecticide şi/sau fungicide naturale. Cucurbitacinele sunt toxice la concentraţii ridicate. Dar ele sunt atât de amare încât este imposibil ca cineva să consume o cantitate suficient de mare încât să-i provoace daune semnificative. Sunt puţine posibilităţi de a reduce nivelul de cucurbitacină o dată ce planta a început s-o producă. Stabilitatea la temperaturi ridicate şi slaba solubilitate face ca gătirea legumelor în apă să aibe o influenţă mică. Glicozide cianogenice - Glicozidele cianogenice sunt compuşi chimici care apar în mod natural în numeroase plante ca: cireş sălbatic, soc, migdale şi bambus. Aceşti compuşi sunt potenţial toxici deoarece sunt uşor descompuşi prin hidroliză enzimatică cu eliberare de acid cianhidric atunci când planta suferă deteriorări fizice. Toxicitatea unei plante cianogene depinde în mare măsură de cantitatede de acid cianhidric care poate fi eliberată la consumul plantei. O pocesare sau preparare adecvată este necesară pentru a asigura o detoxifiere completă a alimentului înainte de consum. Acidul cianhidric este citotoxic şi blochează activitatea citocrom oxidazei - o enzimă cheie pentru respiraţia celulară. Cu toate acestea, cianura este detoxifiată deja la animale deoarece toate ţesuturile animalele conţin enzima rodonază – o tiosulfat sulfur transferază, enzimă care converteşte cianura în tiocianat, care este apoi eliminat prin urină. Intoxicaţii acute apar numai dacă acest mecanism de detoxifiere este copleşit. Simptomele unei intoxicaţii acute cu cianură includ respiraţie accelerată, căderi de tensiune arterială, rată crescută a pulsului, ameţeli, dureri de cap, dureri de stomac, vărsături, diaree, confuzie, spasme şi convulsii. Efectele cronice ale consumului de cianură sunt asociate cu un consum îndelungat şi regulat de alimente contaminate cu glicozide cianogenice la persoane cu alimentaţie deficitară. O procesare adecvată a plantelor trebuie să fie suficientă pentru a reduce seminificativ sau pentru a îndepărta agenţii toxici înaine de consum. Proceduri de procesare precum coacerea, fierberea sau frigerea le înlătură din alimene.
Legume deteriorate conţin, de asemenea, un nivel semnificativ mai mare de furocumarine decât produsele intacte. Furocumarinele sun carconogeni fotoactivaţi. Acest lucru înseamnă că ele absorb radiaţiile ultraviolete cu lungime de undă mare la expunerea pielii la lumina soarelui şi sunt activate de lumină, pentru a forma agenţi cancerigeni. Ele sunt produse de multe plante ca răspuns la solicitări, cum ar fi lovituri sau prejudicii cauzate de ruinare. Plantele răspund la deteriorările cauzate prin ajustarea producţiei de pesticide naturale pentru a preveni atacul insectelor sau infecţii fungice. Furocumarinele sunt relativ stabile la temperaturi ridicate şi gătirea nu reduce concentraţia lor semnificativ. Evitarea prejudicierii recoltelor în câmp şi în timpul recoltării poate ajuta la reducerea nivelului de furocumarine. Deşi furocumarinele nu sunt inactivate de căldură, ele sunt solubile în apă. Astfel, dacă legumele sunt gătite în apă, poate fi redus semnificativ nivelul de furocumarine.
Depozitarea la temperaturi foarte scăzute (0-5oC) induce gust mai amar în cartofi şi astfel un conţinut mai ridicat de glicoalcaloizi decât în cazul depozitării la temperaturi mai ridicate (până la 20°C). Orice tip de accidentare sau de deteriorare a tuberculilor va duce la acumularea de glicoalcaloizi. Bolile, atacurile de insecte sau manipularea brutală în timpul sau după recoltare, vor iniţia toate sinteza de glicoalcaloizi (ca răspuns de apărare). Cartofii deterioraţi din magazinele de desfacere cu amănuntul conţin în general niveluri ridicate de glicoalcaloizi. Cel mai eficient mod de a obţine un nivel scăzut este de a selecta soiurile care au iniţial un conţinut scăzut de glicoalcaloizi. În tuberculi normali, glicoalcaloizii cartofilor par a fi concentraţi într-un strat subţire de 1,5mm imediat sub coajă. Prin urmare, la tuberculii normali, cojirea va elimina intre 60-95% din glicoalcaloizii prezenţi. Cu toate acestea, în cazul în care tuberculii sunt foarte mari cojirea va elimina doar până la 35% din cantitatea de glicoalcaloizi deoarece în cartofii cu un nivel ridicat de glicoalcaloizi apare difuzia în ţesuturile mai profunde. Din păcate, cojirea sau feliere provoacă, de asemenea, un răspuns de stres în tuberculi şi astfel o creştere lentă a nivelului glicoalcaloizilor. Dacă apar întârzieri prelungite înainte de prelucrare, glicoalcaloizii se pot acumula. Stabilitatea termică a glicoalcaloizilor înseamnă că doar o prelucrare la temperaturi ridicate, cum ar prăjirea nu are nici un efect semnificativ asupra conţinuturilor din cartofi. Alte procese determină o reducere slabă sau nicio reducere a concentraţiei acestor compuşi. Yüklə 0,61 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
