Ligurda he sontineolovella

MARTUPICIU

Călătoria noastră a durat cam 80 de zile. Ziua dormeam, iar noaptea mergeam pentru a ne putea orienta după stele. În a treia zi de călătorie ne-a apărut înainte un fel de flacără ce ne arăta drumul. Având flacăra drept călăuză, am început să dormim noaptea şi să călătorim ziua. După 30 de zile de drum am întâlnit prima aşezare luciferică. Ogoarele erau pline de sclavi în mijlocul cărora se umblau şi îi îndemnau la lucru nişte satrapi cu bastoane de fier. În mijlocul aşezării am văzut şi noi statuia lui Martupiciu, zeul groazei şi al sângelui vărsat pentru nesupunere. Statuia înfăţişa un om plin de ţepi având capul asemenea unui monstru cu gura deschisă. Avea limba scoasă afară şi străpunsă de un pumnal. Am trecut liniştiţi prin acea aşezare şi, la marginea ei, dădurăm peste un om de-al nostru care primise ordin în vis să vină în întâmpinarea noastră. Şi el fusese călăuzit de o făclie. Satrapii ar fi vrut să ne oprească, dar o forţă nevăzută îi ţinea la distanţă.

Până la capitala luciferienilor, Raprokrexax, am mai trecut prin două oraşe. Într-unul am văzut o platformă ridicată în mijlocul pieţei cu trei oameni spânzuraţi, plus că mai erau vreo 7-8 spânzurători libere. Omul nostru ne-a explicat că spânzurătoarea este pentru cei ce nu se supun şi refuză munca. Ne-a povestit că auzise de la patronul său că sclavii s-au răsculat în câteva rânduri şi atunci s-au făcut spânzurătorile, ca să amintească celor nesupuşi ce-i aşteaptă.

În cele din urmă am ajuns şi în capitala luciferienilor, Raprokrexax . În întâmpinarea noastră au ieşit cu mult alai împăratul şi consilierii lui, în veşminte de ceremonial, negre. Dacă i-ai fi văzut, te îngrozeai de aceşti reprezentanţi ai morţii şi ai cruzimii. Ei ştiau de sosirea noastră de la preotul nostru Mantumonedes, care avea vise profetice. Mantumonedes era deja cunoscut chiar de marele împărat, care îl avea în graţie pentru că devenise vestit în traducerea şi interpretarea viselor. El depăşise starea de maistru în mobilă şi devenise un fel de proiectant de mobilier şi realizase pentru un consilier o vastă garnitură pentru vila acestuia. Astfel, în alai, am mers până în centrul oraşului unde era o gigantică statuie a lui Martupiciu turnată într-un metal necunoscut poporului aztec. Ei erau foarte avansaţi în industrie. Aveau sticle la ferestrele camerelor, care pe noi ne-au uimit.

Din punct de vedere al civilizaţiei erau foarte avansaţi, aveau case pe 2 şi 3 nivele, magazine cu vitrine cu tot felul de minunăţii. Statuia lui Martupiciu era flancată lateral cu 9 rânduri de spânzurători care simbolizau puterea lor absolută de a ucide în cinstea lui Martupiciu. Aveau mult metal şi sticlă de toate culorile care îţi lua ochii. Femeile erau îmbrăcate în culori stridente, cu brăţări şi coliere, având frunţile şi obrajii coloraţi.

Ne-am oprit carele în faţa marii statui a lui Martupiciu şi ne-am supus ceremonialelor lor... tot felul de comedii şi figuri făceau în faţa statuii. Când s-au potolit, am oferit împăratului două care pline cu aur, trei care pentru consilieri şi două care am spus să fie pentru săraci şi orfani. Ei erau înnebuniţi de plăcere. Erau 4 consilieri principali şi încă vreo 20 secundari.

În fine, am terminat cu împărţitul darurilor şi ei ne-au condus într-un mare salon de recepţie, unde era o masă încărcată cu tot felul de mâncăruri. Erau nişte aprigi mâncători de carne, numai purcei tăiaţi şi fripţi. Norocul nostru a fost că pe masă erau şi fructe, astfel că am putut şi noi mânca. S-au mirat foarte tare când au văzut că noi nu mâncăm carne.

După masă s-au sculat toţi în picioare şi au făcut un fel de rugăciune adresată lui Martupiciu, pentru aurul ce le-a trimis...Hm! Ei credeau că venim în numele lui Martupiciu... Să vezi însă surpriză atunci când ne-au condus într-o măreaţă vilă unde aveam să locuim. Ce credeţi? În camera fiecăruia ne aştepta câte o femeie tânără care ne-a sărit de gât trăgându-ne spre pat. Noi le-am mulţumit zâmbind dar le-am făcut să înţeleagă că pe noi acest capitol nu ne interesează.

Prin traducătorul nostru, preotul Mantumonedes, i-am transmis împăratului dorinţa noastră de a discuta probleme importante şi că dorim să convoace consilierii şi oamenii lor de ştiinţă la un fel de sfat comun, chiar în ziua următoare.

Menthotep, Ormoghen şi cu mine ne-am închis într-un dormitor splendid şi ne-am aşezat pe cercetare. Am chemat în ecran pe împăratul luciferienilor, Prakrot-Ka-Makut. Era negru lucitor -diavol pur. Consilierii lui erau la fel - negri complet. Am cerut apoi Tronului de Lumină să ne ajute să prindem în ecran pe oamenii lor de ştiinţă. Aici am avut plăcuta surpriză să-i găsim buni şi curaţi. Cam 8 persoane erau gri semideschis, două erau gri luminos iar unul dintre ei, Pontenes, avea un guler alb, deci speranţa noastră era în oamenii de ştiinţă. Doar ei erau curaţi. După ce ne-am lămurit cum stau lucrurile, ne-am dus la culcare. Înainte de a adormi, mi-a apărut în ecran Marele Spirit Necunoscut, în care eu vedeam trimisul direct al Tronului, al Sferei. Mi-a spus că am puteri desăvârşite asupra celor cu culori deschise şi mai ales asupra celor gri. Mi-a spus că razele Tizian 6 sunt ineficace la negri... „Negrul” ca si culoare respingea radiaţia tizianică.

Mi-a mai spus că, deocamdată, să nu fac uz de puterile mele supranaturale. Să provocăm pe luciferieni la o discuţie filosofică mai întâi şi, în caz că nu vom reuşi prin discuţii, să apelez la razele tizianice...

Urmă o pauză...

- Ştii că m-am cam plictisit? Ce-ar fi să-mi pui ceva muzică? ...Ştii ce? Pune-mi ceva din Wagner ca să mă conving şi eu de cele spuse de tine. Hai, pune ceva!

- Păi, spune-mi ce ai vrea. Am uvertura la „Tristan şi Isolda”, am două arii din „Inelul Nibelungilor”, „Aurul Rhinului”şi „Walkiria”, am marşul funebru al lui “Siegfried”, dureros şi macabru... am toată opera iubitului meu Tanhauser care prin iubirea faţă de Venus a reuşit să facă să înverzească şi să înflorească un baston dat de Papa de la Roma, am uvertura de la opera „Olandezul”...

Densi: Ia stai! Dacă-l iubeşti pe acela, cum i-ai spus?

Teofilact: Tanhauser...

Densi: Aşa, Tanhauser, pune-mi ceva care să mă facă să înţeleg ceva din el!

- Pune-i uvertura, pentru că aia e frumoasă tare, spuse sora cea bună...
M-am ridicat de la masa mea de lucru şi am pus opera „Tanhauser”, interpretată de Capela de Stat din Berlinul de Est, sub bagheta lui Franz Konwitschny.

...................................................
Densi: -Splendid!

...................................................
Densi: -Magistral!

Densi era entuziasmat de tumultul orchestral wagnerian. Atunci când oboiul rămase solo şi tema o preluară viorile, Densi îşi plecă capul şi-l sprijini în mâini. Se scufundase în miraculosul univers sonor al lui Wagner.

..................................................
Densi:-Câtă vigoare, ce forţă! Ce grandios este Wagner! Numai în Opal ascultăm aşa o muzică...

- Ce zbucium, ce furtună, exclamă sora cea bună.

Furtuna se potoli şi instrumentele reluară calm tema corului pelerinilor. Violonceii reintrară în primul plan, iar trompetele şi cornii izbucniră, incendiind spaţiul cu calmul lor zdrobitor.

- Pune mai încet, să nu sculăm vecinii, spuse sora mea cea bună.

Într-adevăr, afară se făcuse noapte. Mă uit la ceas: ora zece şi jumătate. Am dat muzica mai încet. Între timp uvertura se terminase şi începuse prima scenă. Tumultul orchestral se stinse brusc făcând loc „cântecului sirenelor”:

„Nacht euch dem Strande, nach euch dem Lande”

„Wo in dem Armen gluhender Liebe”

„Selig Erwaren still eure Triebe”

Urmă splendida intervenţie a harpei, dialogul între sirene şi viori şi liniştita încheiere a secţiunii.

Densi: Care este povestea lui Tanhauser ăsta?

Teofilact: Opera se bazează pe un personaj- zice-se fi real -care ar fi trăit în sec. al-XIII-lea. Un vechi cântec popular povesteşte că Tanhauser s-a urcat pe muntele Venus(Venusberg) unde, timp de 1 an, a trăit încântătoare clipe de iubire cu zeiţa Venus. Cuprins de remuşcări, el invocă puterea Fecioarei Maria şi părăseşte muntele şi pe iubita lui, plecând la Roma, la Papă, să ceară iertare pentru „nelegiuirea sa”. Papa avea în mână un baston uscat şi-i zise:„Ia acest toiag şi cere îndurare de la Dumnezeu! Când acest baston va înverzi, atunci să ştii că eşti iertat”. Cavalerul plecă de la Papă deznădăjduit, cu inima plină de durere, convins că bastonul nu va înverzi niciodată. El se reîntoarce la iubita lui, Venus. Trăind extazul iubirii, nu mică i-a fost mirarea când, a treia zi, bastonul dădu lăstari... înverzise sub radiaţiile binefăcătoare ale celor două iubiri. Cam asta este povestea...

Densi: Minunată poveste! Îmi place.. demonstrează atotputernicia Iubirii...

Teofilact: Un poet de-al nostru, Voiculescu, spune într-un sonet: „Minunile iubirii n-au stavilă pe lume”.

Densi: E adevărat... nimic nu întrece iubirea... Am iubit şi eu pe pământ ...şi în Egipt şi în Bizanţ am cunoscut şi eu splendorile iubirii...N-o uit nici acum pe Emalina, vestala templului Afroditei din Efes... a fost şi singura mea iubire în Bizanţ...iubire totală... dăruire totală... vis... dar, hai să reluăm povestea!

Teofilact: Emalina în ce strat este acum?

Densi: În VII... e cu discul ei Mentha-Arud-Şeim, mare gânditor. Şi acuma vorbesc eu cu Emalina în ecran ...când şi când. Nu mă poate uita niciodată, cu toate că am făcut-o să sufere mult de pe urma mea. Am să vă povestesc eu drama acestei iubiri. Acum să revenim la povestea noastră!
Densi îşi sprijini din nou capul în mâini şi tăcu. Apoi reluă firul povestirii.
-Chiar a doua zi, dimineaţă, a avut loc prima şedinţă, într-o sală mică, cu circa 80 de locuri, în fotolii... Împăratul Prakrot-Ka-Makut era şi el de faţă. La catedra prezidenţială am luat loc noi trei, adică Menthotep, Ormoghen şi eu, precum şi traducătorul nostru Mantumonedes.

În faţa noastră stătea Împăratul cu ceilalţi 4 consilieri. Era aşteptată „eminenţa sa Marele Preot, Brabis-Karak”, însoţit de colaboratorii săi intimi. Ştiam deja de la ai noştri că acest Brabis-Karak era de o cruzime feroce şi de un fanatism fără pereche. La sărbătoarea lui Martupiciu, el, cu propria sa mână, îi înjunghia pe cei trei sclavi sortiţi să-l adape cu sânge pe Martupiciu. Aşteptam în tăcere. Pentru că tot nu aveam altceva de făcut, l-am chemat în ecran pe Brabis-Karak. Era negru scânteietor şi purta semnul şefiei supreme. În acel moment, o voce s-a detaşat în mintea mea: „Brabis-Karak este însuşi Lucifer”.

Deci aveam să ne întâlnim cu însuşi Lucifer, cel care, cu 6 milenii în urmă, ceruse umilit ajutor de la Opal.

Sosi şi Brabis-Karak păşind sigur de el, sever, cu ochi de foc încins. Emana nişte săgeţi care mă făceau să simt o greutate în respiraţie. Se aşeză în dreapta împăratului. Culmea a fost că împăratul s-a înclinat înaintea lui şi nu el în faţa împăratului. Brabis-Karak era ca de 70-80 de ani, dar viguros şi zvelt. Era foarte impunător şi atât de sigur pe el, atât de maiestuos, încât şi noi ne-am înclinat.

Ne făcu semn să luăm loc şi ne dădu cuvântul. I-am spus lui Mantumonedes să explice filosofia noastră.

Mantumonedes începu să expună. Culmea e că înţelegeam şi eu ceva din ceea ce spunea, cu toate că nu cunoşteam limba lor. Nu a apucat să intre bine în subiect, pentru că Brabis-Karak l-a oprit spunând:

-„Ştiu şi cunosc filosofia voastră, am citit şi eu tăbliţele lui Topteoxenes, dar e un naiv şi un bleg pentru că crede că există viaţă dincolo de mormânt. Nu există nimic altceva decât zeul nostru Martupiciu, cel care i-a învăţat pe părinţii noştri să folosească biciul şi să preţuiască aurul şi confortul. Martupiciu ne-a dat nouă ştiinţă să făurim metalul tare şi sticla ce nu se sparge. Aceste descoperiri se datorează lui Martupiciu care este mulţumit de sângele ce i-l dăm noi să bea. Voi sunteţi firi slabe fiindcă vă este milă de sclavi şi de proşti. Cine e „milos” e slab! Cine e „crud” e puternic! Noi suntem puternici, demni de a stăpâni pământul! Ş-il vom stăpâni şi-l vom conduce pe drumul civilizaţiei şi al progresului! Este drept că sclavii merită şi ei condiţii de trai mai bune... deocamdată însă, ei trebuie să muncească pentru noi, cei ce vrem să făurim o lume nouă, a belşugului şi bunăstării, în care oricine din cei vrednici să poată trăi în lux şi confort. Aceasta este deviza noastră: “LUX şi CONFORT, PLĂCERI şi DISTRACŢII MAI PRESUS DE ORICE”.

- Minciună! Eroare! Confuzie! am urlat ca un ieşit din minţi. Martupiciu al vostru este un monstru! O hidoasă creaţie a voastră!...

Brabis-Karak s-a ridicat în picioare vrând să arunce cu bastonul în noi, dar o flamă s-a coborât în mâna lui şi l-a paralizat. Brabis era uluit. Scăpase toiagul din mână şi însuşi împăratul l-a ridicat şi i l-a dat, dar cu mâna dreaptă nu mai putea prinde. Mi-a fost milă de el şi i-am spus:

- Iată, Brabis-Karak, Tronul de Lumină pe care tu îl negi ţi-a paralizat mâna dreaptă! Ce semn mai mare vrei? Hai, cedează! Recunoaşte că viaţa este veşnică, recunoaşte că mila şi iubirea sunt singurele care pot crea o lume nouă, dar nu cum vrei tu, nu prin exploatarea sclavilor...

- Sunt bătrân şi sufăr de o boală necunoscută. N-are nici un amestec paralizarea mâinii mele cu Tronul de Lumină, zise Brabis, la care eu i-am răspuns:

- Iată, eu mă voi ruga la Sferă să-ţi redea sănătatea şi vei vedea că Tronul este Atotputernic.

Am ridicat mâinile la cer, dar mai înainte de a-mi formula eu invocarea, o rază de lumină coborî din plafon şi intră în mâna paralizată. În aceeaşi clipă, mâna era sănătoasă şi Brabis putu să-şi reia toiagul de mare preot în mână.

-Eh, o întâmplare! Mi s-a mai întâmplat aşa ceva, nu-i prima dată, zise Brabis, minţind cu neruşinare.

- Uite, eu îţi propun o experienţă clară, i-am spus eu lui Brabis. Alege şi du în piaţa publică 3 bolnavi în stare gravă. Tu să te rogi cu preoţii tăi lui Martupiciu al vostru să-i facă sănătoşi şi, dacă reuşiţi, eu mă voi închina zeului vostru. Iar dacă noi vom putea să-i vindecăm, atunci treci tu de partea noastră şi accepţi legile Tronului de Lumină.

Brabis-Karak a fost de acord cu propunerea mea, astfel că, a doua zi, am fost invitaţi în piaţa spânzurătorilor, unde trona Martupiciu cel sângeros. Toţi preoţii împreună cu Brabis au început să invoce pe Martupiciu pentru a-i vindeca pe bolnavi, doi bătrâni şi o femeie pe care doctorii nu-i mai puteau vindeca. Au stat vreo 3 ore în faţa statuii lui Martupiciu şi bolnavii erau tot bolnavi. Atunci, lui Brabis-Karak i-a venit ideea de a sacrifica un sclav, pentru că spunea el, că Martupiciu numai atunci când vede sânge e puternic. Au adus aşadar un sclav care se zbătea ştiind ce-l aşteaptă. Am vrut să-i opresc, dar un glas interior mi-a spus: „Lasă-i să facă orice”. Cu propria sa mână, am văzut cum Brabis-Karak a ucis sclavul acela. A fost o scenă groaznică. Toţi preoţii l-au sărutat pe Martupiciu, stropind soclul statuii cu sângele sclavului... dar, nici un rezultat.

Noi am reuşit să vindecăm bolnavii în câteva minute. Brabis-Karak şi preoţii lui au văzut acest lucru, s-au convins, şi ne-a spus:

- Recunosc că Tronul vostru de Lumină este mai puternic decât Martupiciu al nostru!,

Şi au plecat.

Au trecut câteva zile fără ca nimeni să vină pe la noi. A patra zi am fost înştiinţaţi să mergem în mica sală unde mai fusesem. Când am ajuns acolo, Brabis-Karak şi împăratul, cu suitele lor, erau deja în discuţii aprinse. La intrarea noastră au tăcut. Împăratul ne întrebă ce vrem noi ca ei să facă. Noi am formulat mai multe puncte:

1. să elibereze sclavii şi să le dea drepturi egale cu cei liberi;

2. să modifice toate legile şi să desfiinţeze pedepsele;

3. să dărâme statuia lui Martupiciu şi în locul ei să clădească o piramidă cu un Tron sus pe ultima treaptă;

4. să desfiinţeze casele de toleranţă şi orgiile cu desfrânări combinate;

5. să aplice legea retribuţiei corespunzătoare cu munca efectuată;

Brabis-Karak vorbi în şoaptă cu împăratul şi cu consilierii şi respinseră propunerea noastră.

În clipa aceea cerul se acoperi cu nori negri şi izbucni o furtună nemaivăzută.