Liturghia crestina in biserica veche (pana la formarea Liturghiilor ortodoxe)

3. Sărutarea păcii

Un rit caracteristic acestei părți din vechea Lit. creștină, dispărut azi, este sărutarea sfântă: bărbații se sărutau între ei (ugh!) și femeile între ele (yey!), în semn de împăcare și iubire reciproc. Din cauza tulburării și dezordinii, acest rit a fost înlăturat de mult, păstrându-se numai pentru preoți.

Introducerea pentru 1 oară a Crezului în Lit. e pusă de tradiție pe seama patr. Petru Hnafevs (Fullo) în anul 471 la Antiohia, iar la C-pol, pe vremea patr. Timotei. Crezul era întrebuințat în slujba botezului.

4. Anaforaua / Rugăciunea Sf. Jertfe

Este rugăciunea în timpul căreia se săvârșește jertfa liturgică (sfințirea și prefacerea Darurilor). E centrul și miezul lit. creștine. Aducerea jertfei se exprimă în chip concret prin actul ridicării în sus / legănarea darului de jertfă, arătând că e oferit Divinității. În forma de azi, numim anaforă tot complexul de rituri și rugăciuni citite de preot, care, în Lit. Sf. Ioan se cuprind între: „Cu vrednicie...” și ecfonisul „Și ne dă nouă...”. Cuprinsul anaforalelor se poate diviza în 4 părți:

a) Rugăcuiunea de laudă și de muțumire de la început (mare rugăciune euharistică), în care se exprimă recunoștința față de Dumnezeu; în ea se înșiră sau se recapitulează toate momentele principale ale istoriei mântuirii, de la creație până la Înălțare.

b) Anamneză este a 2a parte; în ea, luându-se ca punct de plecare porunca dată de Hristos Apostolilor, de a săvârși pomenirea lucrării Sale, se face o scurtă enumerare a faptelor / momentelor principale din istoria Răscumpărării, considerate ca temei a aducerii Darurilor din jertfa liturgică.

c) Epicleza este a 3a și cea mai importantă parte a anaforalei, pentru că în timpul ei se săvârșește sfințirea și prefacerea Darurilor. Are forma unei rugăciuni adresate lui Dumnezeu-Tatăl, ca El să-L trimită pe Sf. Duh, prin puterea Căruia Darurile să se prefacă în Sf. Trup și Sânge.

d) Ultima parte o alcătuiesc rugăciunile de mijlocire generală pentru întreaga Biserică (diptice). Această parte are forma unei rugăciuni fierbinți de mijlocire pentru toată Biserica.

Din sec. 5-6, anaforaua începe să fie citită în taină, cu excepția unor mici fragmente, așa-numitele ecfonise:

a) Formula pentru introducerea imnului trisaghion: „Cântarea de biruință, cântând, strigând...”;

b) și c) Cuvintele rostite de Hristos la Cina cea de Taină: „Luați, mâncați...” și „Beți dintru acesta...”;

d) Ecfonisul pentru ultima oferire a Darurilor, înainte de sfințire: „Ale Tale dintru ale Tale...”;

e) Formula pentru pomenirea Sf. ecioare: „Mai ales pentru Preasfânta...”;

f) Formula pentru pomenirea nominală a epiescopului locului: „Întâi pomentește, Doamne...”.

Aceste ecfonise, rostite în auzul credincioșilor sunt pentru auzul acestora. Partea aceasta din rânduială a luat forma unui serviciu dublu: unul cu caracter mistic, săvârșit în taină, în altar, reprezetând substratul vechi al formularului liturgic, și cel alcătuit din răspunsurile credincioșilor în biserica, reprezentând contribuția pietății credincioșilor în acest moment central.

Așa s-au născut toate acele răspunsuri, care sunt intercalate în Liturghierul ortodox în textul anaforalei și care întrerup cursivitatea acestei mari rugăciuni. Aceste răspunsuri sunt:

a) „Cu vrednicie și cu dreptate...”; b) „Sfânt, Sfânt, Sfânt...”; c) Cei doi „Amin”; d) „Pe tine te lăudăm”; e) Axionul; f) „Pe toți și pe toate”.

Ele reprezintă adaose posterioare textului inițial al anaforalei. De origine ceva mai târzie sunt cele 2 adaose: troparul Ceasului al treilea și Axionul.

Troparul ceasului 3 și stihurile respective din Psalmul 50, rostite înainte de episcleză, apar pentru prima dată sporadic, dar se generalizează în sec. 15-16. Ele au fost intercalate în textul liturgic ca un mijloc de pregătire sufletească a preoților, în apropierea clipei supreme a invocării și pogorârii Sf. Duh. Se păstrează doar în Liturghierul rusesc și românesc!

Axionul / imnul în cinstea Sf. Fecioare, își are originea în diferite imne care însoțeau pomenirea nominală a Sf. Fecioare în cursul rugăciunii de mijlocire (mai ales după Nestorie), ca o manifestare a sentimentelor de supravenerație față de ea.

Axionul obișnuit astăzi s-a întrebuințat în această calitate mai întâi ca partea doua a sa („Ceea ce ești mai cinstită...”), care nu e altceva decât irmosul cântării a 9a din Canonul de la denia din Joia Patimilor. A fost întrebuințat mai întâi în Utrenie și apoi, după sec. 10, el s-a amplificat cu partea de la început („Cuvine-se cu adevărat”), a cărei origine e în pietatea monahală a Athosului.