Louis-ferdinand céline

Şi apoi, cât mai stătu pe acolo, îmi dădu şi alte câteva informaţii atrăgătoare: „Ziua, căldura, noaptea, zgo­motul e cel mai greu de suportat... De necrezut... Fiarele acestor ţinuturi care se fugăresc să se iubească sau să se mănânce între ele, nu ştiu, aşa mi s-a spus... Vorba e că fac un adevărat vacarm... Şi dintre toate cele mai zgomo­toase sunt hienele!... Vin foarte aproape de colibă... Le auzi... Nu te poţi înşela... Nu seamănă cu zgomotele chi­ninei... Păsările, bărzăunii, ţiuitul chininei în urechi, mai pot fi confundate... Se întâmplă... În timp ce hienele hohotesc... Îţi adulmecă carnea... Şi le vine să râdă... Gră­bite, cum sunt, să te vadă crăpând, fiarele!... Le poţi chiar vedea ochii sticlind, se zice... Le place hoitul... Dar eu nu le-am privit niciodată în ochi... Într-un fel îmi pare rău..."

– Plăcut mai e pe aici! îi răspund.

Dar cu asta nu se terminau amuzamentele nopţii.

– Mai e şi satul pe deasupra, adăugă el... Nu-s nici o sută... dar fac un zgomot cât zece mii, poponarii dracu­lui!... O să mai stăm noi de vorbă! Ah! Dacă ai venit pentru tam-tam, nu te-ai înşelat în privinţa coloniei!... Ăştia joacă pentru că e lună şi apoi pentru că nu mai e lună... Şi pentru că aşteaptă luna... În sfârşit, mereu pen­tru ceva! Ai zice că se-nţeleg cu fiarele ca să te năucească! Să crăpi, nu alta! Aş mântui cu toţii deodată dacă n-aş fi prea obosit... Prefer să-mi pun nişte bumbac în urechi... Înainte cât mai aveam ceva vaselină în farmacia mea. ungeam bumbacul cu ea, acum folosesc untură de banană în loc. E bună şi untura de banană... Se pot distra şi cu trăznetele lui Dumnezeu dacă le place, puii de căţea! Nu mă mai sinchisesc cu bumbacul meu uns cu untura dintr-asta! Nu mai aud nimic! Negrii, o să-ţi dai seama imediat, sunt toţi vlăguiţi şi putregăioşi!... Ziua stau pe vine, ai zice că nu se pot duce măcar să urineze după un copac, dar imediat ce vine noaptea, ţin'te nene! Numai desfrâu! Nervi! Isterie! Aşchii de întuneric prefăcute în isterie! Ăştia-s negrii, ţi-o spun eu! Nişte nemernici!... Nişte degeneraţi, ce mai!

– Vin adesea să cumpere de la dumneata?

– Să cumpere? Glumeşti! Trebuie să-i furi înainte de a te fura ei pe dumneata, ăsta-i comerţul! De mine, dealtfel, nu se ruşinau, în timpul nopţii, evident, cu bumbacul meu în urechi bine uns! Nici nu era cazul să facă pe manieraţii, nu?... Şi apoi după cum vezi n-am uşă la colibă, şi atunci poţi spune că se serveau singuri... E plăcută viaţa pentru ei pe aici...

– Dar inventarul? întrebai, absolut năucit de aceste precizări. Directorul general mi-a recomandat să stabilesc inventarul de îndată ce sosesc, şi încă minuţios!

– În ceea ce mă priveşte, îmi răspunse atunci foarte calm, mă doare-n cot de Directorul general... Cum am onoarea să vă zic...

– Dar n-ai să te duci la Fort-Gono să-l vezi la în­toarcere?

– Nu, nu voi mai vedea niciodată nici Fort-Gono, nici pe Directorul general... E mare pădurea, frate...

– Unde ai să te duci, atunci?

– Dacă or să te-ntrebe să le spui că nu ştii nimic! Dar pentru că eşti curios, dă-mi voie, cât mai sunt pe aici, să-ţi dau un sfat bun şi sfânt! Nu te sinchisi de afacerile Companiei Pordurière, cum nici ea nu se sinchiseşte de ale dumitale, şi dacă ai s-o iei la sănătoasa tot atât de repede pe cât de repede se leapădă Compania de dum­neata, poţi spune de pe acum că ai să câştigi cu siguranţă „Marele Premiu"!... Fii deci fericit de-ţi las un pic de numerar şi nu-ntreba mai mult!... În ceea ce priveşte marfa dacă e adevărat că ţi-a recomandat s-o iei în stăpânire... răspunde-i Directorului că nu mai era nimic şi gata!... Dacă n-o să vrea să te creadă, tot n-are nici o importanţă!... Şi aşa ne consideră neclintit nişte hoţi, orice ai face!... Nu se va schimba cu nimic opinia publică şi măcar o dată ne vom alege şi noi cu ceva... Directorul se pricepe, dealtfel, fii fără grijă, la şarlatanii mai bine ca oricine şi nu merită osteneala să-l contrazici! Asta-i părerea mea! Nu crezi tot aşa? Se ştie că pentru a veni aici, nu-i aşa, trebuie să fii gata să omori şi pe mama şi pe tata! Atunci!

Nu eram prea sigur că tot ce-mi îndruga el acolo era adevărat, fapt e că pe moment acest predecesor al meu îmi lăsă impresia unui şacal fără pereche.

Nu eram deloc liniştit. „Încă o poveste scârboasă în care am intrat", îmi mărturisii mie însumi, şi asta din ce în ce mai convins. Încetai să mai vorbesc cu acest bandit, într-un colţ, grămadă, descoperii într-un talmeş-balmeş mărfurile pe care vroia să mi le lase, nişte stămburi fără importanţă... Alături, paniole, încălţări cu duzinele, piper în cutii, felinare, o seringă pentru injecţii, şi mai ales o cantitate dezarmantă de conserve de fasole „à la Bordelaise" şi în sfârşit o carte poştală în culori repre­zentând Piaţa Clichy.

– Lângă stâlp ai să găseşti cauciucul şi fildeşul pe care le-am cumpărat de la negri... La început, m-am străduit, pe urmă... poftim trei sute de franci... socoteala dumitale,..

Nu ştiam despre ce socoteală e vorba, dar renunţai să-l mai întreb.

– Ai să mai faci poate şi câteva schimburi în natură, mă preveni el, pentru că ştii, banii, aici, nu prea ai ce face cu ei, nu-ţi pot folosi decât ca să ştergi putina.

Şi începu să râdă. Nevrând să-l contrariez pentru mo­ment, făcui la fel, izbucnii în râs odată cu el, ca şi cum aş fi fost foarte mulţumit.

În ciuda acestei sărăcii lucii în care lâncezea de luni întregi, se-nconjurase de o servitorime foarte complicată, compusă din băieţi mai ales, foarte grăbiţi să-i aducă fie unica lingură de bucătărie, fie paharul desperecheat, fie să-i scoată din talpa piciorului, fin, numeroşii şi cla­sicii pureci tropicali înfigăreţi... În schimb, el le trecea, binevoitor, mâna printre coapse la fiecare moment. Sin­gura muncă pe care l-am văzut prestând-o singur era să se scarpine, dar atunci, ca dughengiul de la Fort-Gono, o făcea cu o uimitoare agilitate, cum hotărât nu se poate vedea decât în colonii.

Mobilierul pe care mi-l lăsa moştenire îmi relevă tot ce ingeniozitatea poate obţine, din cutii de săpun sfârtecate, în materie de scaune, măsuţe şi fotolii... Mă mai învăţă acest tenebros cum se pot azvârli dintr-o lovitură, scurtă, departe, ca să te distrezi, din vârful piciorului agil, scârboasele omizi cu valtrapi, care veneau fără înce­tare, mereu altele, fremătătoare şi băloase, să ia cu asalt coliba noastră de pădure. Să te ferească sfântul să le stri­veşti neîndemânatec! Eşti pedepsit opt zile-n şir cu o putoare insuportabilă care se degajă lent din terciul lor de neuitat. Citise în cărţi că aceste scârboase orori repre­zentau în materie de viaţă tot ce era mai vechi în lume... Datau, pretindea el, din era secundară! ,,Când noi vom fi ajuns tot atât de departe ca şi ele, prietene, nu vom puţi şi noi la fel?" Întocmai.

Asfinţiturile în acest infern se dovediră a fi fără pe­reche. De necrezut... Tragice de fiecare dată ca nişte enorme asasinate ale soarelui... O imensă paradă. Numai că era prea mult de admirat pentru un singur om. Timp de o oră, cerul se fudulea împroşcat tot de la un capăt la altul de un roşu delirant. După aceea verdele izbucnea în mijlocul copacilor şi urca de la pământ în dâre tumul­tuoase până la stele. Şi apoi cenuşiul acoperea tot orizon­tul şi iar se făcea roşu, dar de data aceasta un roşu stins care nu ţinea mult. Aşa se termina. Toate culorile cădeau pleoştite în zdrenţe peste pădure ca nişte paiete roase de purtare. Şi asta în fiecare zi, exact în jurul orei şase.

Şi noaptea cu toţi monştrii ei intra în dans acompa­niată de miile de orăcăituri ale neamului broscar.

Pădurea nu aştepta decât ţignalul lor ca să-nceapă să tremure, să şuiere, să mugească din toate măruntaiele. O enormă gară amoroasă, neluminată, gata să plesnească. Copaci întregi încărcaţi de cheflii entuziaşti, de doruri neîmplinite, de oroare. În cele din urmă, am ajuns să nu ne mai auzim unul pe altul, în colibă... Trebuia să urlu la rândul meu pe deasupra mesei ca o cucuvaie pentru ca tovarăşul meu să mă poată înţelege. Găsisem ce căutasem, mie care nu-mi plăcea la ţară.

– Cum te cheamă? Parcă Robinson mi-ai spus? îl întrebai.

Dar el tocmai atunci îmi repetă că indigenii sufereau pâna la marasm de toate bolile posibile şi că nu erau capa­bili aceşti nenorociţi să se ocupe de vreun comerţ, oricare ar fi el. În timp ce noi vorbeam despre negri, ţânţarii şi insectele, atât de mari, atât de numeroase, se abătură în jurul lămpii în rafale aşa de dense că trebui să stingem lumina.

Figura acestui Robinson îmi mai apăru o dată, înainte de a stinge, voalată de reţeaua de insecte. Poate tocmai de aceea trăsăturile sale se impuseră mai adânc memoriei mele, în timp ce până atunci nu-mi spuseseră nimic precis. În întuneric el continuă să vorbească, în timp ce eu mă întorceam căutând în trecutul meu însoţit de sunetul vocii lui ca de o chemare în faţa porţilor anilor, lunilor şi zile­lor mele, pentru a mă întreba unde mai putusem întâlni această fiinţă. Dar nu descoperii nimic. Nu mi se răspun­dea. Te poţi pierde mergând pe bâjbâite printre formele revolute. E înfricoşător să ai în trecutul tău oameni şi lucruri care nu se mai mişcă.

Fiinţele vii pe care le-ai pierdut prin criptele timpului dorm atât de bine la un loc cu morţii că aceeaşi umbră îi învăluie de pe acum.

Şi aşa, nu mai ştii îmbătrânind pe cine trezeşti, pe morţi sau pe vii.

Încercam să-l identific pe acest Robinson, când un săl­batic hohot de râs, nu departe în noapte, mă făcu să tre­sar. Şi tăcu. Mă avertizase, hienele fără îndoială.

Şi apoi nimic altceva decât negrii satului şi tam-tam-urile lor, această percuţie trăncănitoare în lemn găunos, termite ale vântului.

Numele de Robinson mă tracasa evident din ce în ce mai mult. Începuserăm să vorbim despre Europa în întu­nericul în care ne găseam, de mesele pe care le poţi lua acolo când ai bani şi de băuturi desigur! Atât de răcori­toare! Nu vorbeam deloc însă despre ziua de mâine când trebuia să rămân acolo singur, pentru ani întregi poate, acolo cu toate aceste cutii de fasole... Era mai bine să fi rămas în război? Era mai rău, desigur!... Mult mai rău!... Era şi el de aceeaşi părere... Fusese şi el în război... Şi totuşi pleca de aici... Se săturase de pădure, cu toate aces­tea... Încercai să aduc iarăşi vorba despre război. Dar el era cel care ocolea acum subiectul.

În sfârşit, când ne culcarăm fiecare într-un colţ al acestei ruini de frunze şi pereţi despărţitori, îmi mărturisi fără menajamente că, totul fiind foarte bine cântărit, prefera riscul de-a fi înhăţat de un tribunal civil pentru furt decât să mai îndure mult timp viaţa asta cu cutii de fasole pe care o ducea de mai bine de un an. Eram lămurit.

– N-ai bumbac pentru urechi? mă mai întrebă... Dacă nu ai, fă-ţi din câteva fire de cuvertură şi untură de banană. Or să-ţi iasă nişte tampoane foarte bune... Nu vreau să-i mai aud păcănind pe porcii ăştia!

Existau de toate în această nebunie, în afară de porci, dar ţinea la acest termen impropriu şi generic.

Şmecheria cu bumbacul mă tulbură, ca şi cum ar fi trebuit să ascundă vreo josnică viclenie din partea lui. Nu-mi puteam stăpâni frica imensă că mă va asasina acolo, pe „demontabilul" meu, înainte de a pleca, ducând cu el ce mai rămăsese din caserie... Ideea asta mă năucea. Dar ce să fac? Să strig? Pe cine? Pe antropofagii din sat? Dispărut? Aproape că eram de-adevăratelea! Chiar la Paris, fără avere, fără datorii, fără moştenire, abia dacă exişti, cu mare greutate nu eşti un dispărut... Şi atunci, aici? Cine şi-ar bate capul să vie până la Bikomimbo, măcar să scuipe în apă, nu mai mult, în amintirea mea? Nimeni, evident.

Orele trecură una după alta alternând răgazul cu neliniştea. El nu sforăia. Toate zgomotele, toate fluieră­turile care se auzeau din pădure mă împiedicau să-i aud respiraţia. Nu era nevoie de nici un bumbac. Numele de Robinson îmi relevă în cele din urmă, tot stăruind, un corp, o înfăţişare, o voce chiar, pe care o cunoscusem... Şi apoi în momentul în care cedam de-a binelea somnu­lui, individul întreg răsări în faţa patului meu, îi fixai amintirea, nu a lui desigur, dar precis amintirea acelui Robinson, omul de la Noirceur-sur-la-Lys, de acolo, din Flandra, pe care-l însoţisem pe ţărmurile acelei nopţi în care căutam împreună o gaură ca să scăpăm de război şi apoi mai târziu la Paris... Îmi amintii totul. Anii mi se perindau acum brusc prin faţa ochilor... Fusesem bolnav de cap, mi-era greu... Acum că ştiam, că-l descoperisem şi tot mi-era frică. Mă recunoscuse şi el? In orice caz, se putea bizui pe tăcerea şi complicitatea mea.

– Robinson! Robinson! îl strigai vesel ca pentru a-i da o veste bună. Hei, bătrâne! Hei, Robinson!... Nici un răspuns.

Cu inima bătând nebuneşte, mă ridicai şi mă pregătii să primesc tâlhăreasca lovitură în ţeastă... Nimic. Atunci destul de curajos, mă aventurai până la celălalt capăt al colibei, orbecăind, acolo unde îl văzusem culcându-se. Plecase.

Aşteptai ziua aprinzând din când în când câte un chibrit. Ziua sosi într-o trâmbă de lumină şi apoi negrii servitori răsăriră să-mi ofere, hilari, enorma lor inutilitate, în afară totuşi de faptul că erau veseli. Încercau să mă-nveţe ce-i nepăsarea. Mă străduii printr-o serie de gesturi foarte bine gândite să-i fac să înţeleagă cât de mult mă neliniştea dispariţia lui Robinson, dar nu păreau că s-ar sinchisi câtuşi de puţin. Era o nebunie, asta aşa-i, să te ocupi de altceva decât de ceea ce se vedea. În sfârşit în aceasta istorie cel mai mult regretam banii. Dar foarte rar se întâmplă să vezi şi a doua oară pe oamenii care au fugit cu banii... Această împrejurare mă făcu să bănuiesc că Robinson va renunţa să se întoarcă aşa numai ca să mă asasineze. Era până una alta un bun câştigat.

Deci numai pentru mine tot peisajul! Aveam de acum încolo tot timpul să mă-ntorc spre el, mă gândeam eu, la suprafaţa sau în adâncimea acestei imensităţi de frunze, a acestui ocean de roşu, dungat cu galben, vine de foc, magnifice fără îndoială pentru cel ce iubeşte natura. Hotărât, n-o iubeam deloc. Poezia tropicelor mă dezgusta. Privirea, gândul numai la aceste ţinuturi îmi venea pe gât ca thonul. Orice s-ar spune, va fi întotdeauna un ţinut pentru ţânţari şi pantere... Fiecare cu locul lui.

Preferam să mă-ntorc în coliba mea şi s-o pun pe pi­cioare în aşteptarea furtunii care nu mai putea să întârzie mult. Dar şi acolo trebui să renunţ repede la încercarea mea de consolidare. Firesc pentru ea ar fi fost să se pră­buşească încă, nici într-un caz să fie refăcută... Bordeiul invadat de insecte se destrăma din toate părţile, hotărât n-ai fi putut face din locuinţa mea nici măcar o privată mai de doamne-ajută.

După ce am descris vlăguit vreo câteva cercuri prin junglă, a trebuit să mă-ntorc şi să mă prăbuşesc tăcând, din cauza soarelui. Mereu el. Totul tace, totul, de frica de a nu arde sub soarele amiezii, ar fi fost de ajuns o scânteie pentru aceste ierburi, animale şi oameni, totul încins peste măsură. Apoplexia de amiază.

Puiul meu de găină, singurul, care se temea şi el de această oră, intra cu mine în colibă, el unicul bun moştenit de la Robinson. A trăit cu mine aşa vreo trei săptămâni, plimbându-se, urmându-mă ca un câine, piuind la tot pasul, zărind şerpi peste tot. Într-o zi de mare plictiseală l-am mâncat. N-avea nici un gust carnea lui decolorată de soare ca o stambă. Poate că din cauza lui m-am îmbolnăvit atât de rău. În sfârşit, fapt e că a doua zi după acest prânz nu m-am mai putut scula. Spre amiază, vlăguit, m-am târât până la cutiuţa de medicamente. Nu era nimic înă­untru decât tinctură de iod şi un plan al nord-sudului. Cli­enţi nu mai văzusem deloc să vie pe la factorie, numai nişte gură-cască negri gesticulând interminabil şi mestecând Kola, erotici şi plini de friguri. Acum se adunaseră în cerc în jurul meu, negrii, aveau aerul că vorbesc des­pre figura mea foarte nelalocul ei. Bolnav, eram pe de-a-ntregul, în aşa hal încât aveam senzaţia că picioarele nu-mi mai trebuiesc, spânzurând pe marginea patului ca nişte obiecte fără rost şi într-un fel comice.

De la Fort-Gono, de la Director, nu-mi ajungeau prin curier decât scrisori murdare de ocări şi de prostii, şi tot atât de ameninţătoare. Comercianţii care se dau drept mai mici sau mai mari şmecheri de profesie se dovedesc cel mai adesea în practică nişte gafeuri neîntrecuţi. Mama mea, din Franţa, mă încuraja să veghez asupra sănă­tăţii mele, ca şi-n război. Sub ghilotină, mama m-ar fi certat că mi-am uitat fularul. Nu pierdea nici un prilej, mama, să încerce să mă facă să cred că lumea era bună şi că făcuse mare bine că mă adusese pe lume. Era marele şiretlic al nepăsării materne această presupusă Provi­denţă. Mi-era dealtfel foarte uşor să nu răspund tuturor acestor palavre ale patronului şi ale mamei şi nici nu răs­pundeam vreodată. Totuşi această atitudine nu îmbună­tăţea situaţia.

Robinson furase aproape tot conţinutul acestei insti­tuţii comerciale fragile şi cine m-ar fi crezut dacă aş fi spus-o? Să scriu? La ce bun? Cui? Patronului? În fie­care seară pe la ora cinci dârdâiam de febră şi eu la rândul meu, şi încă de o febră atât de puternică încât patul mi se clătina scârţâind ca un hamac... Negrii satului îmi luaseră locul în serviciu şi în coliba mea; nu le cerusem, dar să-i dau afară de acum era pentru mine un efort prea mare. Se certau pe ce mai rămăsese din factorie, şterpelind tutunul din butoiaşe, încercând ultimele paniole, apreciindu-le, luându-le cu ei, mai adăugând dacă se mai putea adăuga ceva la debandada generală a întreprinderii mele. Cauciucul zvârlit pe jos şi risipit îşi amesteca sucul cu al pepenilor de junglă, cu acele papaie dulcege cu gust de pere mălăieţe a căror amintire, cincisprezece ani mai târziu, mă îngreţoşa încă, atât de multe mâncasem în loc de fasole.

Încercam să-mi dau seama la ce nivel de neputinţă ajunsesem, dar nu reuşeam. „Toată lumea fură", îmi re­petase de trei ori Robinson înainte de-a dispărea. Era şi părerea Agentului general. În timpul febrei aceste vorbe îmi dădeau fiori. ,,Trebuie să te descurci" îmi mai spusese, încercam să mă scol. Nici asta nu puteam. În ceea ce priveşte apa pe care trebuia s-o beau, avusese dreptate, noroi era, mai rău, mâl băltit. Negroimea îmi aducea multe banane, mari, mici, portocalii, roşii şi mai ales papaie, dar mă durea atât de tare burta de ele şi de toate! Aş fi vomat întreg pământul.

De îndată ce mă simţeam mai în putere, mai puţin năucit, oribila frică mă cuprindea din nou din cap până-n picioare, frica de-a trebui să dau socoteală Societăţii Pordurière. Ce le voi spune acestor diabolici? Mă vor crede oare? Mă vor aresta fără doar şi poate! Cine mă va judeca? Tipi speciali înarmaţi cu legi teribile pe care le deţin nu se ştie de unde, asemeni Consiliului de răz­boi, dar ale căror intenţii adevărate nu ţi le descoperă niciodată şi care se distrează făcându-te să urci cu ele, sângerând, pe cărarea spre Infern, drumul care-i duce pe săraci la moarte. Legea este marele Luna Park al durerii. Când nenorocitul se lasă prins de ea, îl auzi ţipând secole de-a rândul după aceea.

Preferam să rămân acolo năuc, tremurând dezgustător la 40 de grade decât să fiu obligat, lucid, să-mi imaginez ce mă aşteaptă la Fort-Gono. Ajunsesem să nu mai iau chinină ca să las febra să-mi ascundă realitatea. Te îmbeţi cu ce ai la îndemână. În timp ce eu mocneam aşa zile şi săptămâni, mi se terminară chibritele. Nu mai aveam. Robinson nu-mi lăsase cu adevărat în urma lui decât fasole „à la Bordelaise". Din astea chiar că puteam zice că-mi lăsase. Vomam cutii întregi. Şi ca să ajungi la acest re­zultat trebuia să le mai şi încălzeşti.

Această penurie de chibrite îmi prilejui o mică distrac­ţie, aceea de a privi pe bucătarul meu aprinzându-şi focul între două pietre în formă de amnar cu nişte ierburi uscate. Privindu-i îndeletnicirea îmi veni o idee. Cu febra pe care o aveam, ideea prinse o ciudată consistenţă. Cu toate că din fire neîndemânatec, după o săptămână de exerciţiu, ştiam şi eu tot ca şi negrul meu să-mi fac focul între două pietre ascuţite. Pe scurt începeam să mă descurc în starea mea primitivă. Focul e principalul, rămâne vânătoarea, dar nu aveam nici o ambiţie, focul pietrei de silex îmi ajungea. Mă exersam foarte conştiincios. Nu aveam decât asta de făcut zi de zi. Şmecheria cu omorâtul omizi­lor din ,,era secundară" o deprinsesem mult mai puţin. Nu dobândisem încă dibăcia necesară. Pe cele mai multe le storcoşeam. Nu mă interesa. Le lăsam să intre libere în coşmelia mea, ca prietene. Surveniră două furtuni succe­sive, a doua dură trei zile şi mai ales trei nopţi. Băui în sfârşit apa de ploaie din bidon, caldă adevărat, dar oricum... Stocul de pânzeturi începu să se topească sub averse, fără împotrivire, amestecându-se unele cu altele, marfă împuţită

Negrii foarte săritori îmi căutară în pădure tufe de liane ca să-mi ancorez coliba de pământ, dar în zadar, frunzişul pereţilor la cel mai mic vânt începea să bată nebuneşte deasupra acoperişului ca nişte aripi rănite... Nimic nu ajuta. Numai aşa de amuzament.

Negrii mari şi mici se hotărâră să trăiască, în deruta mea, într-o completă familiaritate cu mine. Erau veseli. Mare distracţie. Intrau şi ieşeau de la mine, dacă se poate spune aşa ceva, când vroiau. Libertate. Ne făceam semne de mare înţelegere. Fără febră m-aş fi apucat să le-nvăţ limba. Timpul îmi lipsi. Cât despre focul de piatră, cu toate progresele mele, nu învăţasem încă cea mai bună metodă pentru a-l aprinde, cea expeditivă. Multe scântei îmi săreau încă în ochi şi asta-i făcea pe negri să râdă cu poftă.

Când nu zăceam de febră pe „demontabilul" meu sau nu-mi scăpăram amnarul primitiv, nu mă mai gândeam decât la conturile de la „Pordurière". E curios cât de greu te eliberezi de teroarea socotelilor în neregulă. De­sigur moştenisem această teroare de la mama care mă contaminase cu tradiţia ei: „Furi azi un ou... mâine un bou... şi apoi îţi omori mama până la urmă". Ne trebuie multă osteneală ca să scăpăm de toate acestea. Le înveţi când eşti mic şi apoi te-nspăimântă fără încetare, mai târziu, în momentele importante. Ce slăbiciuni! Şi nu te poţi bizui ca să scapi decât pe forţa împrejurărilor. Din fericire, această forţă a împrejurărilor este enormă. Aşteptând, noi, eu şi factoria, ne scufundam. Dispăream în noroi după fiecare aversă, mai cleioasă, mai compactă. Sezonul ploilor. Ceea ce ieri părea a fi încă o stâncă, astăzi nu mai era decât o melasă flască. Crengile atârnau ude, apa caldă te urmă­rea în cascade, se răspândea prin colibă şi peste tot în împrejurimi ca în vadul unui vechi fluviu părăsit. Totul se topea într-un terci de mărfuri proaste, de speranţe, de socoteli, de febră tot jilavă şi ea. O ploaie atât de densă că-ţi închidea gura ca un căluş cald când se abătea asupra ta. Acest potop nu împiedica animalele să se-ntâlnească, privighetorile începură să facă tot atâta zarvă cât şacalii. Anarhie peste tot, şi în arcă eu, Noe, vlăguit. Mi se năzări că venise momentul să le pun capăt la toate.

Mama mea nu avea numai dictoane pentru cinste, mai zicea, îmi amintii la timp, când ardea acasă pansamentele vechi: „Focul purifică totul". La mama găseşti de toate pentru toate întâmplările sorţii. E de ajuns să ştii să alegi.

Momentul se ivi. Silexurile mele nu erau prea bine alese, nici prea ascuţite, scânteile îmi rămâneau în pumni... În sfârşit, totuşi, primele mărfuri luară foc, în ciuda ume­zelii. Era un stoc de şosete foarte ude. Totul se întâmpla după apusul soarelui. Flăcările se ridicară repede, năval­nice. Indigenii satului se adunară în jurul focului, cron­cănind furioşi. Cauciucul natural pe care-l cumpărase Robinson sfârâia la mijloc şi mirosul lui îmi aminti fără putere de împotrivire incendiul celebru al Societăţii de Telefoanele de pe cheiul Grenelle pe care-l privisem cu unchiul meu Charles, cel ce ştia să cânte atât de bine ro­manţe. Se petrecea în anul dinaintea Expoziţiei, celei mari, când eu eram încă foarte mic. Nimic nu obligă amintirile să apară ca mirosurile şi flăcările. La fel mirosea şi coşmelia mea. Cu toate că foarte udă, a ars în întregime fără nazuri, cu marfă cu tot. Socotelile erau făcute. Pă­durea tăcu pentru un moment. Linişte deplină. Văzuseră multe la viaţa lor bufniţele, leoparzii, broaştele şi papa­galii. Nu era uşor să-i epatezi. Ca pe noi războiul. Pădurea se putea întoarce acum să apuce ce mai rămăsese sub potopul ei de frunze. Nu-mi salvasem decât băgăjelul meu, patul pliant, cei trei sute de franci şi bineînţeles câteva cutii de fasole, vai! pentru drum.