Louis-ferdinand céline

Când m-am întors la Laugh Calvin, cu toate că l-am salutat, portarul nu catadicsi să-mi dea bună seara, tot ca cei de pe la noi, dar oricum nu-mi păsa de dispreţul portarului. O viaţă interioară puternică îşi ajunge sieşi şi ar putea chiar să topească douăzeci de ani de gheaţă. Asta-i.

În camera mea, cum închisei ochii, blonda de la cinema veni să-mi cânte iar şi imediat, numai pentru mine singur, melodia disperării ei. O ajutai, ca să zic aşa, să m-adoarmă şi reuşii destul de bine... Nu mai eram singur... E cu ne­putinţă să dormi singur...

Ca să te hrăneşti ieftin în America poţi să-ţi cumperi un corn cald cu un cârnat în el, e mai comod, nu-i scump deloc, se vinde la colţul străduţelor. Să mănânc în cartierul săracilor nu mă ruşinam deloc, desigur, dar să nu mai întâlnesc niciodată creaturile acelea frumoase destinate bogaţilor, iată ce-mi venea foarte greu. Nu mai merită atunci nici măcar osteneala să haleşti.

La Laugh Calvin pe covoarele lui groase mai puteam să mă prefac a căuta pe cineva printre frumoasele femei de la intrare şi să mai prind niţel curaj în ambianţa lor echivocă. Gândindu-mă la asta, îmi mărturisii că avu­seseră dreptate ceilalţi, cei de pe Infanta Combitta, îmi dădeam seama, din experienţă, nu aveam gusturi potri­vite pentru un nenorocit ca mine. Făcuseră bine că mă ocărâseră colegii de pe galeră. Totuşi curaj nu prinsei deloc. Înghiţeam doze peste doze de cinematograf, de ici de colo, dar nu mă-nsufleţeam decât atât cât aveam nevoie pentru o plimbare sau două. Nimic mai mult. În Africa cunoscusem un gen de solitudine destul de brutală, dar izolarea în acest furnicar american lua o întorsătură şi mai copleşitoare.

M-am temut mereu să nu ajung să mă golesc de tot, să nu mai am nici un motiv serios să mai trăiesc. Acum mă găseam în faţa faptelor, foarte sigur de neantul meu individual. În acest mediu prea diferit de cel în care-mi făcusem măruntele obiceiuri, eram acum ca şi dizolvat. Mă simţeam pur şi simplu mult prea aproape de inexistenţă. Astfel am descoperit că de îndată ce nu mi se mai vorbea despre lucrurile familiare nimic nu mă mai putea împiedica să nu cad într-o irezistibilă plictiseală, într-un fel de dulceagă, îngrozitoare catastrofă sufletească. Dez­gustat. Cu o zi înainte de a-mi cheltui ultimul dolar în această aventură, mai eram încă plictisit. Şi atât de profund că refuzai chiar să mă ocup de cele mai urgente nevoi. Suntem prin natura noastră atât de neserioşi, că numai distracţiile ne împiedică să nu murim. În ceea ce mă priveşte mă agăţăm de cinematograf cu o fervoare disperată.

Ieşind din tenebrele delirante ale hotelului meu, mă avântam pe străzile cu case înalte de prin jur, carnaval insipid de faţade ameţitoare, monotonie plină de pavaje, cărămizi şi traverse nesfârşite şi comerţ şi iar comerţ, acest şancru al lumii, izbucnind într-o spuzeală de re­clame promiţătoare, care-mi agravau oboseala. Tot atâtea minciuni goale.

De-a lungul râului, am bătut alte şi alte străzi ale căror dimensiuni deveneau destul de obişnuite, adică aş fi putut, de pildă, de pe trotuarul pe care mă aflam să sparg toate ferestrele imobilului de pe partea opusă.

Duhorile unor prăjeli interminabile stăpâneau aceste cartiere, magazinele nu mai aveau vitrine de frica furturi­lor. Totul îmi amintea împrejurimile spitalului meu de la Villejuif, chiar şi copiii cu picioarele în X risipiţi pe trotuare şi flaşnetele de bâlci. Aş fi rămas acolo, dar nici ei, săracii, nu m-ar fi putut hrăni şi i-aş fi tot văzut pe toţi mereu, şi prea multa lor mizerie mă-nfricoşa. Aşa că-n cele din urmă m-am întors în partea bogată a oraşului. „Nemernicule! mi-am zis atunci. N-ai într-adevăr nici un fel de virtute-n tine"! Trebuie să accepţi să te cunoşti în fiecare zi mai bine din moment ce curajul îţi lipseşte să termini odată pentru totdeauna cu văicărelile.

Un tramvai mergea de-a lungul fluviului Hudson îndreptându-se spre centrul oraşului, un vehicul bătrân care tremura din toate roţile şi din toată şubreda lui carcasă. Îi trebuia o oră bună ca să-şi facă traseul. Călătorii lui se supuneau fără grabă unui ritual complicat de plată printr-un fel de râşniţă de cafea plasată exact la intrarea vagonului. Controlorul îi privea executându-se îmbrăcat, ca şi unul de-ai noştri, în uniformă de ,,soldat balcanic prizonier".

În sfârşit soseam istovit, treceam la întoarcerea din aceste plimbări populiste prin faţa inepuizabilului şi du­blului rând de frumuseţi din vestibulul meu tantalian, treceam şi retreceam mereu visător şi doritor.

Sărăcia mea era atât de mare că nu îndrăzneam să-mi scotocesc buzunarele ca să-mi dau seama ce mai am. Numai Lola de n-ar lipsi tocmai acum! mă gândeam... Şi apoi o vrea să mă primească? Am s-o pot tapa de vreo cincizeci, o sută de dolari pentru început?... Şovăiam, simţeam că nu voi avea curaj decât dacă voi dormi şi voi mânca o dată bine. Şi apoi dacă aş reuşi s-o tapez aş începe pe loc să-l caut pe Robinson, adică după ce îmi voi fi recăpătat forţele. Robinson nu era ca mine! Era un om hotărât! Curajos! Ştia el multe şpiluri şi şme­cherii despre America! Avea el poate un mijloc de-a dobândi acea certitudine, acea linişte care-mi lipsea atât de mult mie...

Dacă şi el debarcase tot de pe o galeră cum îmi în­chipuiam, desigur că la ora asta îşi aranjase situaţia lui americană! Imposibila agitaţie a acestor loviţi de streche probabil că pe el nu-l supăra. Eu însumi dacă mă gândesc bine aş fi putut căuta un servici într-unul din aceste birouri ale căror pancarte strălucitoare le citeam pe afară... Dar numai gândul de a pătrunde într-una din aceste case mă îngrozea şi mă topea de sfială. Hotelul îmi ajungea. Mormânt gigantic şi odios de însufleţit.

Poate că celor obişnuiţi nu le făceau aceeaşi impresie ca mie aceste mormane de marfă şi alveole comerciale? Aceste ansambluri de şasiuri nesfârşite? Poate că pentru ei asta însemna siguranţa, tot acest potop în suspensie, în timp ce pentru mine nu era decât un infernal sistem de constrângere, de cărămidă, de culori, zăvoare, ghişee, o tortură arhitecturală gigantesca, neiertătoare.

A filozofa nu-i decât un alt fel de a-ţi fi frică şi nu duce decât la nişte laşe simulacre.

Neavând decât trei dolari în buzunar, mergeam să mă uit la ei în podul palmei la lumina reclamelor din Times Square, această piaţetă uimitoare unde publicitatea împroşca mulţimea ocupată să-şi aleagă un cinematograf. Căutai un restaurant foarte ieftin şi intrai într-una din acele cantine raţionalizate în care serviciul era redus la minimum şi ritualul, alimentar simplificat pe măsura exactă a nevoii naturale.

De la intrare ţi se-nmânează o tavă şi te aşezi în rând la coadă. Aştepţi. Vecinele, agreabile candidate la cină, nu-mi adresau nici o vorbă.

Ce impresie ai face asupra lor, dacă ţi-ai putea per­mite s-o abordezi pe una din aceste domnişoare cu nasul bine desenat şi cochet: „Domnişoară, sunt bogat, să-i zici, sunt foarte bogat... Spuneţi-mi ce v-ar face plăcere să serviţi..."

Atunci totul devine simplu imediat, divin fără îndoială, tot ce era atât de complicat numai cu o secundă mai înainte... Totul se schimbă într-o secundă şi lumea peste măsură de ostilă până atunci se rostogoleşte la picioarele tale ca un bulgăre viclean, docil şi catifelat. Pierzi atunci poate dintr-o dată obiceiul istovitor de a visa fără înce­tare la fiinţele ajunse, la destinele fericite poate pentru că poţi atinge totul cu mâna. Viaţa oamenilor săraci nu e decât o continuă renunţare într-un nesfârşit delir şi nu cunoşti cu adevărat bine, nu te eliberezi decât de ceea ce ai. În ceea ce mă priveşte, tot făcându-mi iluziii şi tot pierzându-le, ajunsesem cu conştiinţa în vânt, pleznită-n mii de locuri şi respingător de viciată.

Aşteptând nu îndrăzneam să încep cu aceste tinere din restaurant nici cea mai banală discuţie. Îmi ţineam tava mea foarte cuminte, tăcut. Când îmi veni rândul să trec prin faţa adânciturilor de faianţă, pline de caltaboşi şi fasole, luai tot ce mi se dădu. Cantina era atât de curată, atât de luminoasă că te simţeai purtat pe mozaicul ei ca o muscă-n lapte.

Chelneriţele gen infirmiere se ţineau drepte în spatele tăiţeilor, orezului şi compotului. Fiecare cu specialitatea ei. Mă servii de la cele mai drăguţe. Spre regretul meu ele nu surâdeau clienţilor. De îndată ce erai servit tre­buia să te aşezi şi să laşi locul altuia. Păşeai uşor, cu tava-n echilibru ca-ntr-o sală de operaţie. Asta mă făcea să uit de Laugh Calvin-ul meu şi de cămăruţa de abanos mărginită cu dungi aurii.

Dar dacă clienţii erau îmbiaţi cu atâta lumină îmbelşu­gată, dacă erau scoşi pentru moment din întunericul obişnuit al condiţiei noastre, asta făcea parte dintr-un plan. Proprietarul îşi avea socotelile lui. Eram bănuitor. Ce impresie ciudată făcea asupra mea după atâtea zile de întuneric să fiu scăldat dintr-odată într-un torent de lumini. Îmi crea un fel de delir suplimentar. Nici nu-mi trebuia mult, e adevărat.

Sub măsuţa la care nimerisem, imaculată, nu reuşeam să-mi ascund picioarele; se vedeau din toate părţile. Aş fi vrut măcar o secundă să nu le mai am, pentru că de cealaltă parte a vitrinei, eram studiaţi de şirul de oameni pe care-i lăsasem în stradă. Aşteptau să terminăm de halit ca să se aşeze şi ei. Cu acest scop şi pentru a le întreţine pofta de mâncare eram noi atât de bine luminaţi şi puşi în valoare, cu titlul de publicitate vie.

Căpşunile de pe prăjitura mea erau copleşite de atâtea reflexe strălucitoare că nu mă puteam hotărî să le înghit.

Nu scapi cu una cu două de comerţul american.

Cu toată năuceala luminilor aprinse şi a stânjenelii, zăream acel neîncetat du-te-vino din preajma mesei noastre al unei chelneriţe foarte drăguţe şi mă hotărâi să nu pierd nici unul din frumoasele ei gesturi.

Când îmi veni rândul să-mi schimbe tacâmul am băgat de seamă cu plăcere forma neprevăzută a ochilor al căror unghi extern era mult mai ascuţit, mai ascendent decât cel al femeilor de pe la noi. Pleoapele se ondulau uşor spre coada sprâncenelor. Arătau cruzime-n fond, dar aşa trebuia, o cruzime pe care o poţi săruta, insidioasă amărăciune ca aceea a vinurilor de Rhin, plăcute cu toate acestea.

Când fu aproape de mine mă apucai să-i fac semne de înţelegere dacă le pot numi aşa, chelneriţei, ca şi cum aş fi recunoscut-o. Ea mă examina fără bunăvoinţă ca pe un animal dar cu curiozitate totuşi. ,,Iată, îmi ziceam, prima femeie americană obligată să mă privească."

Odată terminată tarta mea luminoasă, trebuia să las locul altuia. Atunci, bâjbâind, în loc să-mi urmez drumul clar care ducea spre ieşire, drept înainte, prinsei curaj şi lăsând deoparte pe omul cu casa care ne aştepta pe toţi cu părăluţele, mă îndreptai spre ea, spre blondă, detaşându-mă foarte obraznic în valurile de lumină disciplinată.

Douăzeci şi cinci de chelneriţe postate în spatele fierbăturilor îmi făcură semn toate în acelaşi timp că greşisem drumul, că mă rătăcisem. Zării o mare agitaţie de forme dincolo de vitrină unde oamenii aşteptau, iar cei care trebuiau să înceapă a hali în urma mea şovăiră un moment să se aşeze. Stricasem ordinea lucrurilor. Toată lumea-n jur se mira cu voce tare: „Poftim încă unul picat din lună"! ziceau.

Dar eu o singură idee aveam, fie ce-o fi, nu mai vroiam să-i dau drumul frumoasei mele care mă servise. Mă privise, cu atât mai rău pentru ea. Mă săturasem să fiu singur! Nu mai vroiam iluzii! Dragoste! Înţe­legere! „Domnişoară, mă cunoaşteţi foarte puţin, dar eu vă iubesc, vreţi să ne căsătorim?..." Aşa am abordat-o, cel mai cinstit.

Răspunsul ei nu mai ajunse până la mine vreodată, pentru că un paznic uriaş, îmbrăcat şi el în alb, apăru exact în acel moment şi mă împinse afară, corect, simplu, fără să-njure, fără violenţă, ca pe un câine necuviincios.

Totul se desfăşurase conform regulamentului, nimic de zis.

M-am întors la Laugh Calvin.

În camera mea aceleaşi bubuituri izbeau ecoul, în trombe, mai întâi trăznetele metroului care părea a se arunca spre noi din zarea depărtată, la fiecare trecere luând cu el toate apeductele ca să zdrobească oraşul cu ele şi între timp apelurile incoerente ale maşinilor de jos care urcau strada şi la care se mai adăuga pe deasupra flasca rumoare a mulţimii, şovăitoare, plicti­coasă, gata mereu s-o ia din loc şi apoi ezitând şi întorcându-se. Marele terci al oamenilor de la oraşe.

De sus, de unde eram, puteam să le strig tot ce vroiam. Am încercat. Toţi mă dezgustau. N-aveam curaj să le zic ziua, când eram în faţa lor, dar de acolo de unde eram nu riscam nimic, le-am strigat „Ajutor! Ajutor!" numai ca să văd dacă avea vreun efect asupra lor. Numai de asta nu le ardea! Oamenii împing viaţa înainte zi şi noapte. Iar ea, viaţa, le ascunde totul oameni­lor. Asurziţi de propriul lor zgomot nu aud nimic. Îi doare-n cot. Şi cu cât un oraş e mai mare cu atât se sinchisesc mai puţin. V-o spun eu. Am încercat. Nu me­rită osteneala.

Numai şi numai împins de nevoia banilor, dar cât de urgentă şi imperioasa nevoie, am început s-o caut pe Lola! Să nu fi fost această jalnică nevoie, cum aş fi lăsat-o să îmbătrânească şi să dispară fără s-o mai revăd vreodată, ţoapa! Mai la urma urmei, faţă de mine, dacă mă gândeam bine, nu mai părea să existe vreo îndoială, se purtase cu o dezgustătoare uşurinţă.

Egoismul fiinţelor care au fost amestecate în viaţa noastră, când te gândeşti la ele, bătrân, se dovedeşte in­contestabil, aşa cum a fost dealtfel, de oţel, de platină, şi mult mai trainic decât timpul chiar.

Când eşti tânăr, celor mai aride indiferenţe, celor mai cinice bădărănii, ajungi să le găseşti întotdeauna scuza unor ciudăţenii pasionale sau nu ştiu căror semne ale unui inexpert romantism. Dar mai târziu, când viaţa ţi-a arătat de câtă şiretenie, de câtă cruzime şi răutate are nevoie numai ca să se menţină de bine de rău la 37 de grade, îţi dai seama, eşti pe deplin lămurit şi bine plasat pentru a înţelege toate murdăriile de care e plin un trecut. E de ajuns în toate şi pentru toate să te contempli scrupulos pe tine însuţi şi starea de ticăloşie în care ai ajuns. Nici mister, nici candoare, ţi-ai halit toată poezia pentru că ai trăit prea mult. Mare neghiobie, viaţa asta.

Pe putoarea de amică am descoperit-o în cele din urmă cu chiu cu vai, la al douăzeci şi treilea etaj al unei străzi cu numărul 77. Ciudat cât te pot dezgusta oamenii cărora eşti gata să le ceri un serviciu. Casa-i era bogată şi exact cum mi-o imaginasem.

Îndopat cum eram dinainte cu mari porţii de cinema mă simţeam aproape bine dispus, eliberat de marasmul în care mă zbăteam de când debarcasem la New-York şi primul contact fu mai puţin dezagreabil decât mă aşteptasem. Nu păru mirată Lola văzându-mă, ci doar neplăcut surprinsă.

Încercai într-un fel de preambul să schiţez un soi de conversaţie anonimă în jurul subiectului trecutului nostru comun şi asta bineînţeles în termeni pe cât posibil de prudenţi, aducând vorba între altele, dar aşa fără să insist, de război ca de un episod al acestui trecut.

Aici am comis o gafă de neiertat. Nu mai vroia să audă vorbindu-se de război, absolut deloc. O îmbătrânea. Furioasă, ca să-mi închidă gura, îmi mărturisi că întâlnindu-mă pe stradă nu m-ar fi recunoscut deloc, atât de tare mă ridase şi mă buhăise vârsta, făcând din mine o caricatură. Schimb de vorbe curtenitoare. Îşi închipuia puşlamaua că mă ating asemenea mofturi! Mă făceam că nici nu bag de seamă neruşinata ei obrăznicie.

Mobilierul nu se fălea cu nu ştiu ce graţie neprevăzută dar era plăcut totuşi, suportabil, aşa mi se păru cel puţin, comparat cu cel de la Laugh Calvin.

Metoda, detaliile unei rapide îmbogăţiri îţi dau întot­deauna o impresie de magie. De la ascensiunea Musynei şi a madamei Herote ştiam ce mină de aur e fundul săracului. Aceste bruşte schimbări la faţă feminine mă distrau şi aş fi dat de pildă ultimul dolar portăresei Lolei numai ca s-o fac să vorbească.

Dar nu exista portăreasă în casa ei. Oraşul întreg era lipsit de portărese. Un oraş fără portărese e un oraş fără istorie, fără gust, insipid ca o supă fără piper şi sare, o bălmăjeală. Oh! Delicioase lături! Firimituri şi resturi prelingându-se din alcov, din bucătării, din mansarde, revărsându-se în cascade prin odăiţa portăresei, în mijlocul vieţii, ce infern savuros! Unele portărese de pe la noi mor la datorie, le vezi laconice, tuşind, amuzante, aiurite şi asta pentru că le-a abrutizat adevărul, le-a consumat, bietele martire.

Împotriva ticăloasei sărăcii, mărturisesc, e o datorie să-ncerci totul, să te-mbeţi cu orice, cu vin de cel ieftin, masturbare sau cinematograf. Numai să nu fii năzuros, „particulier", cum se zice în America. Portăresele de pe la noi, asta aşa e, furnizează celor care ştiu s-o primească şi s-o încălzească lângă inima lor acea ură bună la toate şi la nimic, destulă pentru a dinamita o lume. La New-York eşti îngrozitor de lipsit de acest condiment vital ple­beu şi dătător de viaţă, irefutabil, fără care spiritul se înăbuşă, se condamnă a nu mai bârfi decât la întâmplare şi a nu mai bâlbâi decât nişte nesărate calomnii. Nimeni care să muşte, să taie, să lovească, să hăituiască, să obse­deze, fără portăreasă, şi să mai adauge cu siguranţă ceva la ura universală, s-o aprindă cu ale sale mii de amănunte de netăgăduit.

Decepţie cu atât mai mare cu cât Lola surprinsă în mediul ei îmi provoca pe drept cuvânt un nou dezgust, pofteam să vărs pe toată vulgaritatea succesului ei, a orgoliului fără pereche de trivial şi respingător, dar cu ce? Prin efectul unei contagiuni bruşte, amintirea Musynei îmi deveni pe loc tot atât de ostilă şi nesuferită. O ură puternică se născu în mine pentru aceste două femei, mă ţine şi acum, s-a încorporat în raţiunea mea de a fi. Ar fi trebuit să ştiu totul pentru a mă elibera la timp şi pentru totdeauna de orice indulgenţă prezentă şi vi­itoare faţă de Lola. Viaţa n-o trăieşti decât o dată.

Curajul nu înseamnă să ierţi, iertăm şi aşa prea mult. Şi nu foloseşte la nimic, s-a dovedit. Au fost aşezaţi cei buni pe ultima treaptă, în urma tuturor fiinţelor omeneşti. Nu-i un fleac. Să nu uităm niciodată! Va trebui să-i adormim într-o zi de-a binelea pe cei fericiţi şi în timp ce dorm, vă spun, să terminăm cu ei şi cu fericirea lor pentru totdeauna. A doua zi nu se va mai vorbi despre fericirea lor şi vom fi liberi să fim nefericiţi şi buni în acelaşi timp. Bat câmpii: Lola măsura camera în lung şi în lat, sumar îmbrăcată, şi corpul ei îmi putea stârni pofte. Un corp luxos îţi oferă întotdeauna ispita unui viol, o descindere preţioasă, directă, intimă în inima bogă­ţiei, a luxului dar şi o neostoită teamă.

Poate că nu aştepta decât gestul meu ca să mă dea afară. Dar până la urmă tot afurisita de foame îmi inspiră prudenţă. Să mănânc mai întâi. Şi ea nu mai termina tot povestindu-mi nimicurile existenţei ei. Ar trebui poate să opreşti lumea în loc timp de cel puţin două sau trei generaţii dacă n-ar mai fi minciuni de povestit. Oa­menii n-ar mai avea nimic sau aproape nimic ce să-şi spună unii altora. Mă întrebă ce credeam despre America, îi mărturisii că ajunsesem în aşa hal de slăbiciune şi de frică încât orice sau aproape orice mă putea îngrozi, iar în ceea ce priveşte ţara ei, mai mult decât toate amenin­ţările directe, oculte sau imprevizibile luate la un loc, pe care le întâlneam mă înfricoşa pur şi simplu mai ales prin enorma ei indiferenţă faţă de mine, şi care era chiar esenţa acestei ţări după părerea mea.

Trebuia să-mi câştig pâinea, îi mărturisii şi ar trebui în cel mai scurt timp să depăşesc toate aceste sensiblerii. În această privinţă eram chiar în mare întârziere, şi o asi­guram de via mea recunoştinţă dacă ar fi vrut să mă re­comande unui patron eventual... printre relaţiile ei... Dar asta cât mai degrabă posibil... Un foarte modest salariu m-ar mulţumi întrutotul... Si i-am mai debitat multe alte dulcegării şi stupidităţi. Primi destul de prost propunerea mea modestă dar oricum indiscretă. Mă descurajă din capul locului. Nu cunoştea absolut pe nimeni care ar putea să-mi dea ceva de lucru sau să mă ajute, îmi răs­punse. De voie de nevoie am adus iar vorba despre viaţă în general şi apoi în special despre viaţa ei.

Ne spionam aşa fizic şi moral când cineva sună la uşă. Şi aproape năvălind, patru femei pătrunseră în ca­meră, fardate, coapte, cărnoase, musculoase şi pline de bijuterii, cât se poate de familiare. Prezentat foarte sumar, Lola foarte încurcată (se vedea bine) încerca să le atragă atenţia în altă parte, dar ele începură, dimpo­trivă, profitând cu toatele de amabilitatea mea, să-mi povestească tot ce ştiau despre Europa, acest bătrân ţinut plin de nebuni desueţi, erotici şi hrăpăreţi. Ştiau pe dinafară Chabanais şi Invalides.

În ceea ce mă priveşte nu vizitasem niciodată aceste două locuri. Primul era prea scump pentru mine, al doilea prea departe. Drept replică fui invadat de un val de patriotism automat şi trenţăros, mult mai neghiob decât îţi este dat să auzi în asemenea împrejurări. Le-o întorsei răspicat că oraşul lor mă dezgusta. Un soi de târg ratat, le-am spus, scârbos, pe care se încăpăţânează să-l facă strălucitor cu orice preţ.

Tot perorând astfel nesincer şi convenţional nu m-am putut stăpâni să nu observ încă o dată mai clar că, în afara paludismului, mai existau multe alte motive ale depresiunii morale şi fizice care mă copleşea. Era vorba, între altele, de o schimbare de obiceiuri, trebuia încă o dată să mă deprind cu feţe noi într-un nou mediu, cu alte feluri de a vorbi şi de a minţi. Lenea este tot atât de tare ca şi viaţa aproape. Banalitatea noii farse pe care trebuie s-o joci te zdrobeşte şi ai nevoie în consecinţă de mai multă laşitate decât de curaj pentru a o lua de la capăt. Acesta e exilul şi aceasta străinătatea, inexora­bilă percepţie a existenţei adevărate în timpul acelor lungi ore lucide, excepţionale în ţesătura vieţii unui om, când obiceiurile ţării precedente te părăsesc, fără ca celelalte, cele noi, să te fi abrutizat suficient.

Totul în aceste momente vine să-ţi crească ticăloasa ta disperare obligându-te, slab cum eşti, să discerni lu­crurile, oamenii şi viitorul aşa cum sunt, adică nişte schelete, nimic decât nimicuri pe care va trebui totuşi să le iubeşti, să le îndrăgeşti, să le aperi, să le dai viaţă ca şi cum ar exista. Altă ţară, alţi oameni în jurul tău, agitându-se într-un fel bizar, lipsa câtorva mici vanităţi, risipite de acum, puţinul orgoliu care nu-şi mai găseşte raţiunea de a fi, iluzia, ecoul lui familiar, şi nu-ţi trebuie mai mult, capul îţi vâjâie, îndoiala te stăpâneşte, infinitul se deschide numai pentru tine, un mic şi ridicol infinit care te prinde în capcana lui.

Călătoria este această căutare a neantului, a acestei mici ameţeli pentru imbecili....

Făceau mult haz cele patru vizitatoare ale Lolei auzindu-mă cum mă confesez aşa în gura mare şi cum fac pe imbecilul în faţa lor. Mă tratară cu o grămadă de nume pe care le înţelegeam greu din cauza deformărilor ameri­cane, a felului lor de a vorbi unsuros şi indecent. Nişte pisici în călduri.

Când servitorul negru intră să servească ceaiul, tă­curăm.

Una dintre aceste vizitatoare avea probabil ceva mai mult discernământ decât celelalte, pentru că am auzit-o spunând cu voce tare că aveam febră şi că probabil su­feream de o sete neobişnuită. Cu tot tremuriciul meu ceea ce se servi ca gustări îmi plăcu. Aceste sandvişuri mi-au salvat viaţa, vă spun drept.

O conversaţie despre meritele comparative ale borde­lurilor pariziene urmă apoi fără ca eu să mă mai ostenesc să particip. Frumoasele mai gustară încă multe lichioruri complicate şi apoi deodată intime sub influenţa lor se înfierbântară pe chestiunea „căsătoriilor". Cu toate că foarte ocupat cu crăpelniţa, am observat în trecere că era vorbă de căsătorii foarte speciale, probabil despre cupluri foarte tinere, între copii, pentru care încasau comisioane.

Lola băgă de seamă că aceste vorbe mă făcuseră foarte atent şi curios. Mă cerceta destul de dur. Nu mai bea. Bărbaţii pe care-i cunoştea Lola, americani, nu păcătuiau prin curiozitate ca mine, niciodată. Cu greu m-am putut sustrage supravegherii ei. Aş fi vrut să pun acestor femei mii de întrebări.

În sfârşit vizitatoarele ne părăsiră, cu mişcări grele, exaltate de alcool şi sexual revigorate. Se amuzau perorând despre un erotism curios de elegant şi cinic. Presimţeam eu ceva de epocă elisabethană, ale cărei vibraţii, desigur foarte preţioase şi concentrate, aş fi vrut şi eu să le încerc... Dar această comuniune biologică, decisivă în timpul unei călătorii, acest mesaj vital l-am ghicit numai cu mari regrete şi cu o şi mai adâncă tristeţe. Incurabilă melancolie. Lola se arătă, de îndată ce ele, prietenele, trecură pragul, de-a dreptul exasperată. Acest divertisment îi displăcuse foarte tare. Nu sufla o vorbă.