Louis-ferdinand céline

După o oră de incendiu, nu mai rămăsese mai nimic din bordeiul meu. Câteva smocuri de scântei sub ploaie şi câţiva negri năuci care scociorau cenuşa cu capătul lăncii, învăluiţi de adierile acestui miros credincios tutu­ror dezastrelor, exalat de toate derutele lumii, mirosul de praf de puşcă fumegând.

Nu mai aveam decât atâta timp cât s-o iau la sănătoasa. Să mă-ntorc la Fort-Gono pe propriile-mi urme? Să încerc să ajung acolo şi să le explic conduita mea şi îm­prejurările acestei aventuri? Şovăiam... Dar nu mult timp. Nimic nu se poate explica. Lumea nu ştie decât să te ucidă când se năpusteşte peste tine, asemeni unui om dormind care-şi omoară purecii când se-ntoarce pe o coastă. Iată ce-ar însemna să mor prosteşte, îmi zisei, ca toată lumea adică. A te încrede în oameni înseamnă într-un anumit fel a te lăsa ucis.

Hotărâi, cu toată starea în care mă aflam, să iau pădurea în piept în direcţia în care o luase şi acel Robinson al tuturor nefericirilor.

Pe drum, am mai auzit adesea fiarele pădurii, cu văicărelile, tremolo-urile şi fluierăturile lor, dar de văzut nu le-am văzut niciodată, dacă nu pun la socoteală acel porculeţ sălbatic pe care odată era gata să calc în apropierea colibei mele. Auzind aceste ţipete, chemări, urlete, ai fi putut crede că erau, acolo, foarte aproape, anima­lele, cu sutele, cu miile, colcăind. Totuşi de îndată ce te apropiai de locul vacarmului lor, mai nimeni, doar nişte bibilici mari albastre împopoţonate în penajul lor ca pen­tru o nuntă, şi atât de stângace când săreau tuşind de pe o creangă pe alta, c-ai fi zis că li s-a întâmplat o nenorocire.

Mai jos pe mucegaiul tufişurilor fluturi grei şi mari, bordaţi ca nişte ,,faire-part-uri", tremurând de efortul de a se deschide, iar ceva mai jos, noi, înotând în mâlul gal­ben, înaintam cu mare greutate, mai ales că mă purtau pe o brancardă negrii, confecţionată din saci cusuţi cap la cap. Ar fi putut foarte bine să mă zvârle-n mâl în timp ce treceam peste o mlaştină. De ce n-au făcut-o? N-aveam s-o ştiu decât mai târziu. Sau şi mai bine ar fi putut să mă halească, le stătea doar în obicei, nu?

Din când în când îi întrebam câte ceva cu limba cleioasă pe aceşti însoţitori şi mereu îmi răspundeau: Da, da. Pe scurt, nu mă contraziceau. De treabă oameni. Când diareea îmi lăsa un pic de răgaz, febra mă lua în primire ime­diat. De necrezut cum mă putusem îmbolnăvi în halul ăsta. Începusem chiar să nu mai văd foarte limpede, sau mai degrabă vedeam totul în verde. Noaptea când toate fiarele pământului ne împresurau tabăra, aprindeam focul. Şi de ici, de colo, un ţipăt străbătea până la noi în ciuda enormu­lui cort negru al pădurii care ne înăbuşea. O fiară sugru­mată, cu toată oroarea de oameni şi de foc, ajungea totuşi să ni se plângă nouă celor care ne aflam acolo, foarte aproape de ea.

Începând din a patra zi nu mai încercai nici măcar să deosebesc realitatea de lucrurile absurde pe care febra mi le băga în cap, unele peste altele, amestecate cu bucăţi de oameni, resturi de hotărâri şi disperări care nu se mai terminau.

Dar oricum oare să fi existat, îmi spun astăzi, când stau şi mă gândesc, acel alb bărbos pe care-l întâlnirăm într-o dimineaţă pe un promontoriu de pietricele la jonc­ţiunea a două fluvii? Chiar auzeam foarte aproape de mine bubuitul unei cataracte. Era un tip în genul lui Alcide, dar sergent spaniol. Tot rătăcind pe cărări, trecu­sem în colonia Rio del Rio, antic domeniu al Coroanei Castiliei. Acest spaniol, biet militar, avea şi el o coşmelie. A făcut mare haz, mi se pare, când i-am povestit toate nenorocirile şi ce făcusem eu cu a mea! A lui, e adevărat, se prezenta ceva mai bine, dar nu cine ştie ce. Necazul lui special era cu furnicile roşii. Îşi găsiseră să treacă, în migraţia lor anuală, exact prin mijlocul cocioabei lui, afurisitele, şi tot treceau de mai bine de două luni.

Ocupau aproape tot locul; nici nu te puteai întoarce pentru că, deranjate, pişcau foarte tare.

Fu foarte fericit când îi dădui din fasolele mele, pentru că el mânca numai tomate de trei ani. Ce era să mai zic. Consumase deja, mă informă, mai mult de trei mii de cutii numai el singur. Obosit să le mai prepare în vreun fel, le golea acum la modul cel mai simplu din lume ca pe ouă prin două mici orificii pe care le făcea în capac.

Furnicile roşii, de îndată ce aflară că avea noi conserve, schimbară garda în jurul cutiilor lui. Nu puteai să laşi nici măcar o singură cutie aruncată la întâmplare, înce­pută, pentru că atunci toată rasa de furnici roşii intra în colibă. L-ar fi înghiţit şi pe spaniol.

Aflai de la această gazdă că oraşul-capitală a coloniei Rio del Rio se numea San Tapeta, oraş şi port celebru pe toată coasta şi chiar mai departe, pentru armarea galerelor de cursă lungă.

Pista pe care o urmam ducea exact acolo, acesta era drumul, era de-ajuns s-o mai ţinem aşa trei zile şi trei nopţi. Ca să-mi vindec delirul îl întrebai pe acest spaniol dacă nu cunoştea vreo bună doftoroaie indigenă care m-ar fi pus pe picioare. Capul mă chinuia îngrozitor. Dar nici nu vru s-audă de aşa ceva. Chiar pentru un coloniza­tor spaniol era în aşa hal de africanofob, că refuza când mergea la privată să se servească de frunzele de bananieri şi-şi ţinea la dispoziţie un vraf de „Boletin de Asturias" pedant decupate în acest scop. Nici el nu citea jurnalele, ca şi Alcide.

De trei ani de când trăia acolo, singur cu furnicile, cu micile lui manii şi jurnale vechi, cu acest teribil accent spaniol care e atât de puternic că pare un fel de a doua persoană, era foarte greu să-i mai trezeşti interesul pentru ceva.

Când îşi înjura negrii era ca o furtună. Alcide nici nu conta pe lângă el în materie de înjurături. Îi dădui în cele din urmă toate fasolele mele acestui spaniol, atât de mult îmi plăcuse. Drept recunoştinţă îmi întocmi un frumos paşaport pe hârtie granulată cu însemnele Castiliei şi cu una din acele semnături atât de minuţios lucrată că-i răpi migăloasa execuţie zece minute bune.

În ceea ce priveşte San Tapeta, nu se putea să nu-l nimeresc, spusese adevărul, era drept înaintea noastră. Nu ştiu cum am ajuns aici, dar de un lucru sunt sigur, că mă dădură pe mâinile unui preot care-mi păru şi el atât de vlăguit că numai avându-l lângă mine prindeam curaj, prin comparaţie. Nu pentru multă vreme.

Oraşul San Tapeta era aşezat pe o coastă stâncoasă drept în faţa mării şi verde de nu-ţi credeai ochilor. Un spectacol magnific fără îndoială, văzut din rada portu­lui, somptuos de departe, dar de aproape nimic, decât hoi­turi istovite ca şi la Fort-Gono, coapte şi răscoapte la nesfârşit. Cât despre negrii micii mele caravane, într-un mo­ment de luciditate, i-am trimis înapoi. Traversaseră o mare parte de pădure şi se temeau la întoarcere pentru viaţa lor, ziceau. Au plâns înainte de a mă părăsi, dar mie-mi lipsea forţa necesară ca să mai şi plâng. Suferi­sem şi transpirasem prea mult. Nu se mai termina.

Pe cât mi-aduc aminte multe fiinţe croncănitoare de care această aglomeraţie era plină veniră din acest mo­ment să se-nvârtă în jurul patului meu, pe care-l muta­seră special în presbiteriu, distracţiile erau rare la San Tapeta. Preotul mă îndopa cu ceaiuri, o cruce mare de aur i se legăna pe burtă şi din adâncurile sutanei când se apropia de căpătâiul meu se auzea zgomot puternic de mărunţiş, dar nici poveste să fi putut sta de vorbă cu cineva, căci numai delirul mă obosea peste măsură.

Credeam că se terminase cu mine de-a binelea, încer­cam să privesc la ceea ce se mai putea zări din această lume pe fereastra preotului. N-aş îndrăzni să afirm că aş putea astăzi descrie acele grădini fără să comit groso­lane şi fantastice erori. Soarele, cu siguranţă, era tot acelaşi, ca şi cum te-ai fi găsit mereu cu faţa într-un cazan încins şi apoi dedesubt tot soare şi aceşti arbori năstruş­nici şi iarăşi alei, şi soiurile de salate crescute cât stejarii şi păpădiile din care ar fi fost de ajuns trei sau patru la un loc ca să alcătuieşti un frumos şi banal castan de pe la noi. Adăugaţi peste toate o broască râioasă sau chiar două, grele cât prepelicarii şi care, strâmtorate, mărşăluiesc căutându-şi adăpost de la o tufă de flori la alta.

Prin mirosuri se sfârşesc fiinţele, ţările şi obiectele. Toate aventurile pier pe nas. Am închis ochii pentru că-ntr-adevăr nu-i mai puteam ţine deschişi. Atunci mi­rosul acru al Africii s-a estompat, noapte după noapte. Şi-mi fu din ce în ce mai greu să regăsesc greţosul ei amestec de pământ mort, de floci încinşi şi şofran pisat.

Un timp a trecut şi iarăşi un timp şi veni un moment în care am simţit noi şocuri şi revulsii şi zguduituri, de data asta mai ritmice, mai legănate.

Eram încă desigur culcat, dar de astă dată pe ceva miş­cător. Mă lăsam dus, vomam, mă trezeam şi iar adormeam. Eram pe mare. Mă simţeam atât de istovit că abia putui să-mi dau seama de noul miros de cordaj şi de gudron. Era răcoare în colţişorul zdruncinat în care fusesem zvârlit, exact sub un hublou larg deschis. Mă lăsaseră singur. Călătoria continua, era evident... Dar care? Auzeam paşi pe punte, o punte de lemn, exact deasupra nasului meu, şi vocile şi valurile care clipoceau şi se destrămau lovindu-se de bordaj.

Se întâmplă rar ca viaţa să se întoarcă la căpătâiul tău, oriunde ai fi, altfel decât sub forma unei blestemate farse porceşti. Căci numai aşa poate fi socotită farsa pe care mi-o jucaseră oamenii din San-Tapeta. Nu profita­seră ei de slăbiciunea mea ca să mă vândă, istovit cum eram, echipajului unei galere? Frumoasă galeră, pe onoa­rea mea, mărturisesc, cu bordurile înalte, bine legată, încoronată de frumoase pânze purpurii, o teugă toată aurită, un vas cu toate locurile pentru ofiţeri capitonate şi în chip de proră un superb tablou în ulei de ficat de morun reprezentând pe Infanta Combitta în costum de polo. Ea, mi se explică mai târziu, această alteţă, patrona cu numele ei, cu coapsele şi onoarea ei regală vasul care ne purta. Măgulitor.

La urma urmei, în privinţa aventurii mele, să fi rămas la San-Tapeta, bolnav ca un câine cum eram şi istovit, aş fi crăpat sigur la acel preot unde mă plasaseră negrii... Să mă fi întors la Fort-Gono? N-aş fi scăpat de cei „cincisprezece ani" în privinţa conturilor mele... Aici cel puţin eram în mişcare şi asta însemna de-acum o spe­ranţă... Dacă mă gândesc bine, acest căpitan al Infantei Combitta a avut ceva curaj cumpărându-mă chiar la un preţ de nimic de la preotul meu în momentul când ridica ancora. Îşi riscase toţi banii în această afacere căpitanul. Ar fi putut pierde tot... Se bizuise pe acţiunea binefăcă­toare a aerului mării ca să mă pună pe picioare. Merita o răsplată. Deliram încă enorm, dar cu o oarecare logică. Câştigase pentru că mă simţeam de-acum mai bine şi era foarte mulţumit. Din momentul în care deschisei ochii veni adesea să mă viziteze în colţişorul meu retras, împo­dobit cu pălăria lui cu pene, căpitanul. Aşa îmi apărea.

Se distra văzând cum mă căzneam să mă scol de pe rogojina mea, în ciuda febrei care mă-ncleşta. Vomam... „Hai, căcăciosule, curând ai să poţi trage la rame cu cei­lalţi!" îmi prezicea... Frumos din partea lui, şi râdea în hohote, altoindu-mi câteva bastoane, dar pe atunci încă foarte amicale, şi pe ceafă, nu la dos. Vroia să mă amuz şi eu, să mă bucur cu el de afacerea bună pe care o făcuse achiziţionându-mă.

Hrana la bord îmi păru chiar accceptabilă. Deliram însă mereu. În scurt timp, aşa cum îmi prezise căpitanul, mă înzdrăvenii destul ca să pot trage din când în când la rame alături de camarazii mei. Dar unde erau zece eu vedeam o sută: delirul.

Ne osteneam destul de puţin în timpul acestei traver­sări pentru că navigam în majoritatea timpului cu pânze. Condiţia noastră pe vas nu era deloc mai nenorocită decât aceea a unor călători obişnuiţi din clasele de jos într-un vagon duminical şi mai puţin periculoasă decât aceea pe care o îndurasem pe Amiralul Bragueton la ve­nire. Furăm dealtfel din plin purtaţi de vânt în timpul acestei treceri de la estul la vestul Oceanului Atlantic. Temperatura scădea. Pe vas nu se plângea nimeni. Numai că drumul era prea lung. În ceea ce mă privea mă sătu­rasem de spectacolul mărilor şi al pădurilor pentru vecie.

I-aş fi cerut căpitanului amănunte despre scopul şi mijloacele călătoriei noastre, dar de când îmi mergea evi­dent mai bine, încetase să se mai intereseze de soarta mea. Şi apoi băteam totuşi prea mult câmpii pentru o conver­saţie. Nu-l mai vedeam decât de departe, ca pe un adevă­rat patron.

La bord printre galerieni, începui să-l caut pe Robinson şi de mai multe ori noaptea în plină linişte îl strigai cu voce tare, nu-mi răspundeau decât înjurăturile şi ameninţările. Ocnaşii.

Totuşi cu cât mă gândeam mai mult la amănuntele şi împrejurările aventurii mele, cu atât mai probabil mi se părea să i se fi jucat şi lui aceeaşi festă la San-Tapeta. Numai că Robinson trebuia să tragă la vâsle pe altă galeră acum. Negrii pădurii trebuie să fi fost cu toţii înţeleşi în afaceri. Fiecare la rândul lui, asta era regula. Tre­buie să trăieşti şi să scoţi în vânzare lucrurile şi oamenii pe care nu-i mănânci imediat. Relativa gentileţe a negri­lor în privinţa mea se explica la modul cel mai infam.

Infanta Combitta se rostogoli încă săptămâni şi săptămâni străbătând hula atlantică a crizelor de rău de mare până când într-o seară totul s-a calmat în jurul nostru. Nu mai deliram. Foiam în jurul ancorei. A doua zi la trezire am înţeles deschizând hublourile că ajunsesem la destinaţie. Era un spectacol magnific!

Ce surpriză, fu cu adevărat o surpriză. Ceea ce ni se dezvălui brusc prin ceaţă ni se păru atât de bizar, că mai întâi nu ne-a venit să credem, dar când am ajuns în dreptul lui, tot galerianul ce era acolo începu să facă haz văzând cum se ridica aşa oblu-n faţa noastră...

Închipuiţi-vă că oraşul lor stătea-n picioare, absolut drept. New-York-ul este un oraş construit pe verticală. Mai văzuserăm şi noi oraşe, desigur, şi încă din cele frumoase, şi porturi, şi încă din cele faimoase. Dar la noi, nu-i aşa, oraşele stau culcate pe malul mării sau pe fluvii, se-ntind de-a lungul peisajului, îşi aşteaptă călătorul, în timp ce acesta, american, nu se sinchisea, nu, se ţinea drept, foarte ţeapăn, acolo, fără strop de tandreţe, ţeapăn de te apuca frica.

Am făcut deci haz ca nişte netoţi. Evident era caraghios un oraş atât de ţeapăn. Dar nu puteam face haz de spectacol decât din gât, din cauza frigului care venea din larg în tot acest timp, străbătând ceaţa posomorâtă şi roşietică, agilă şi pişcătoare, luându-ne cu asalt pantalonii ca şi crăpăturile acestei zidării, străzile oraşului, spre care se mai năpusteau şi norii călare pe spinarea vântului. Galera noastră îşi ţinea brazda ei îngustă exact la nivelul digurilor, acolo unde se termina o apă căcănie, toată bălăcită de un şir de bărcuţe şi remorchere nesăţioase şi încornorate.

Pentru un neisprăvit nu e niciodată uşor să debarce undeva, dar pentru un galerian e şi mai rău, mai ales că americanilor nu le plac deloc galerienii care vin din Europa. „Sunt toţi nişte anarhişti", zic ei. Nu vor să-i primească decât pe curioşii care le aduc bani, pentru că toţi banii Europei sunt fii ai Dolarului.

Aş fi putut încerca, cum mai încercaseră şi alţii, să tra­versez portul înot şi, odată ajuns la chei, să încep să strig: „Trăiască Dolarul! Trăiască Dolarul!" O şmecherie. O mulţime de oameni au debarcat aşa şi apoi au făcut avere. Nu-i sigur, se povesteşte numai. Se întâmplă să vezi în vis lucruri şi mai rele. Eu aveam în cap cu febra la un loc o altă combinaţie.

La bordul galerei învăţasem să socotesc purecii (nu numai să-i prind, dar să-i adun şi să-i scad, într-un cuvânt statistici), meserie delicată care nu prea pare cine ştie ce, dar care presupune o întreagă tehnică, şi eu vroiam să mă folosesc de ea. Americanii, orice aţi zice, sunt pricepuţi în materie de tehnică. Le-ar fi plăcut la nebunie maniera mea de-a socoti purecii, eram sigur dinainte. După părerea mea nu trebuia să scap ocazia.

Eram gata să le ofer serviciile mele, când dintr-o dată se dădu ordin galerei noastre să intre în carantină într-un golfuleţ de-alături: la adăpost, la o azvârlitură de băţ de un sătuleţ discret, în fundul unui golf liniştit, la două mile est de New-York.

Săptămâni întregi am fost ţinuţi acolo sub observaţie, încât ne înjghebarăm obiceiurile noastre. Astfel în fiecare seară după cină se desprindea de la bord ca să meargă-n sat echipa cu aprovizionarea cu apă... Trebuia să fac şi eu parte din ea pentru ca să-mi ating scopurile.

Camarazii ştiau bine unde vroiam să ajung, dar pe ei nu-i tenta aventura. „E zăltat, ziceau ei, dar nu-i peri­culos". Pe Infanta Combitta nu mâncau prost, îi cam ciomăgea pe băieţi, dar nu prea, pe scurt se putea trăi. Munca nu era din cale-afară de grea. Şi apoi, sublim avantaj, nu-i dădea nimeni afară de pe galeră niciodată, mai mult chiar regele le promisese pentru când vor avea 62 de ani un fel de pensioară. Această perspectivă îi făcea fericiţi, aveau la ce visa şi duminica, pentru a se simţi liberi, pe deasupra, se jucau de-a votul.

Săptămâni de-a rândul cât ţinu carantina, răcneau pe punte, se băteau, se iubeau rând pe rând. Şi apoi ceea ce-n sfârşit îi împiedica s-o şteargă cu mine era mai ales faptul că nu vroiau să ştie nimic despre această Americă după care eu eram nebun. Fiecare cu monştrii lui, şi pentru ei America era dracul. Încercau chiar să mă dezguste de ea. În zadar le spuneam că aveam cunoştinţe în această ţară, pe micuţa Lola mai ales, care trebuia să fie foarte bogată acum şi apoi fără îndoială pe Robinson care trebuie să-şi fi făcut o situaţie în afaceri, nu vroiau să renunţe deloc la aversiunea lor pentru Statele-Unite, la dezgustul şi la ura lor: „Zărghit ai fost de când te ştim!" îmi ziceau, într-o zi m-am prefăcut că mă duc până la caneaua din sat şi apoi le-am spus că nu mă mai întorc pe galeră. Salut!

Ocnaşii erau băieţi de treabă-n fond şi, măcar că mi-au spus de atâtea ori că nu fac bine, mi-au urat drum bun şi noroc şi numai bucurie să dea Dumnezeu, dar în felul lor: „Du-te! mi-au zis. Du-te! Dar nu faci bine! Gustu­rile tale nu-s pentru un păduchios ca tine! Febra te în­nebuneşte! Ai să te-ntorci din America ta mai nenorocit decât noi! Gusturile tale or să te piardă! Vrei să-nveţi? Dar ştii şi aşa prea mult pentru ceea ce eşti!"

În zadar le spuneam că aveam prieteni prin partea locului, care mă aşteptau. Deliram.

– Prieteni? se strâmbau ei, prieteni! Ce se mai sin­chisesc ei de mutra ta, prietenii? Te-au uitat de când hăul şi pârău!!...

– Dar vreau să-i văd pe americani! îi dam eu zor în van. Şi apoi mai sunt pe-aici şi nişte femei fără pereche!...

– Ai face bine să te-ntorci cu noi, găgăuţă! îmi răspundeau. Ţi-am spus doar că nu merită osteneala să te duci la ei! Ai să te-mbolnăveşti mai rău decât acum! Te-nvăţăm noi ce-s americanii, imediat! Genul milionar sau genul hoit! Nu-i cale de mijloc! Sigur că pe milionari n-ai să-i vezi tu în halul în care eşti! Dar hoituri, bizuie-te pe ei, ai să te saturi! Fii liniştit! Şi nu mai târziu decât imediat!

Poftim cum m-au luat camarazii. M-au scos din sărite toţi în cele din urmă, milogii, poponarii, stârpiturile. „Hai, căraţi-vă! le-am răspuns; vă curg balele de ciudă! Dacă or să mă pună americanii cu botul pe labe, rămâne de văzut! Dar voi n-aveţi între picioare decât o plăcintă şi aia foarte moale!"

Bine le-am mai zis-o! Eram mulţumit!

Cum se apropia noaptea îi chemară pe galeră. Începură să tragă cu toţii la vâsle în cadenţă fără unul, acela eram eu. Am aşteptat până nu s-au mai auzit deloc, am numărat apoi până la o sută, şi am luat-o la goană cât am putut de repede spre sat. Satul era un locşor îngrijit, bine luminat, cu case de lemn, care aşteptau să fie folosite, dispuse la stânga şi la dreapta unei capele, şi ea foarte tăcută, numai că eu aveam frisoane, malarie, şi-mi era frică. Pe ici, pe colo se mai vedeau câte un marinar al acestei garnizoane care nu părea să-şi bată prea mult capul şi chiar copii şi o fată foarte bine făcută: America! Sosisem. E o plăcere să priveşti, după atâtea aventuri nefericite! Îţi dă putere ca un fruct! Nimerisem în singurul sat care nu servea la nimic. O mică garnizoana de familii de marinari îl menţinea într-o stare bună cu toate instalaţiile lui pentru eventuala zi în care o ciumă turbată ar sosi pe un vas ca al nostru şi ar ameninţa marele port.

Atunci în aceste instalaţii vor crăpa cât mai mulţi străini posibili pentru ca ceilalţi să nu ia vreo boală. Aveau chiar şi un cimitir foarte aproape în împrejurimi plantat cu flori peste tot. Aşteptau. De şaizeci de ani aş­teptau fără să facă nimic decât să aştepte.

Găsind un mic adăpost gol, m-am strecurat înăuntru şi am adormit pe loc, iar de dimineaţă străduţele erau pline de marinari îmbrăcaţi în pantaloni scurţi, armonioşi şi bine făcuţi, de mai mare dragul, jucându-se cu mătura şi împroşcând căldări de apă în jurul adăpostului meu şi pe la toate răspântiile acestui sat teoretic. În zadar m-am străduit să-mi păstrez un aer nepăsător, mi-era atât de foame că mă apropiai fără să vreau de un loc care mirosea a bucătărie.

Acolo fui descoperit şi înghesuit între doi soldaţi hotărâţi să afle cine sunt şi care se întrebară dacă nu era mai bine să mă-arunce imediat în mare. Dus pe căi rapide în faţa Directorului Carantinei, nu prea eram la largul meu şi cu toate că-mi încropisem eu ceva curaj într-o viaţă mereu potrivnică, mă simţeam încă prea plin de febră pentru a mă azvârli în câteva improvizaţii strălucitoare. Băteam mai degrabă câmpii şi n-aveam inimă pentru asta.

Era mai bine să-mi pierd cunoştinţa. Ceea ce se şi întâmplă. În biroul lui, unde mă deşteptai mai târziu, câteva doamne îmbrăcate în culori deschise înlocuiseră bărbaţii din jurul meu, şi suportai din partea lor un chestionar vag şi binevoitor eu care m-aş fi foarte mulţumit. Dar nici o îngăduinţă nu durează pe lumea asta şi de-a doua zi bărbaţii începură să-mi vorbească de închisoare. Mă folosii de acest moment pentru a le vorbi despre pureci, aşa fără să pară că insist... Că ştiam să-i prind... Să-i număr... Că era meseria mea să grupez aceşti paraziţi în veritabile statistici. Vedeam eu bine că erau interesaţi de vorbele mele, clătinau din cap, paznicii mei. Mă ascultau. Dar de crezut asta era altă brânză în ceea traistă.

În sfârşit, apăru comandantul staţiunii în persoană. Îi ziceau „Surgeon general", ceea ce era un nume prea fru­mos pentru un peşte. Se arătă grosolan, dar mai hotărât decât ceilalţi. „Ce tot îndrugi, băiete? îmi zise, ştii să nu­meri pureci? Aha, aha!..." Se bucura dinainte de o şarlatanie ca asta, ca să mă-nfunde. Dar întorcându-i vorba îi recitai mica pledoarie pe care o pregătisem. „Am încredere în recensământul purecilor! E un factor de civilizaţie pen­tru că recensământul se află la baza unui material statistic dintre cele mai preţioase!... O ţară progresistă trebuie să-şi cunoască numărul purecilor, divizaţi pe sexe, grupaţi pe vârstă, ani, anotimpuri..."

– Haide, haide! Destulă vorbă, tinere! mi-o tăie el, Surgeon-ul general. Au mai venit pe aici mulţi flăcăi înaintea ta din Europa care ne-au îndrugat verzi şi uscate şi nu erau până la urmă decât nişte anarhişti ca şi ceilalţi, mai răi chiar decât alţii... Nu mai credeau nici măcar în anarhie! Vorbărie de fanfaroni!... Mâine o să te punem la încercare pe lângă emigranţii de peste drum la Ellis Island în serviciul duşurilor! Aghiotantul meu Mr. Mischief îmi cere de două luni un agent socotitor de pureci, o să ne spună el dacă ai minţit. Vei merge la el spre încercare! Fuga marş! Şi dacă cumva ne-ai înşelat, în apă cu tine! Fuga marş! Şi păzea!

Am rupt-o de fugă din faţa acestei autorităţi americane cum o mai rupsesem de fugă din faţa altor autorităţi, prezentându-i mai întâi faţa şi apoi dosul printr-o semiîntoarcere agilă, totul însoţit de salutul militar.

Mă gândeam că această cale a statisticilor trebuie să fie tot aşa de bună ca oricare alta ca să mă apropii de New-York. De a doua zi Mischief, maiorul în chestiune, mă puse scurt la curent cu serviciul meu, gras şi galben cum era acest om şi miop fără pereche, purtător de enormi ochelari fumurii. Probabil că mă recunoştea în felul în care fiarele sălbatice îşi recunosc vânatul, după aliura generală, pentru că în privinţa detaliilor era imposibil cu ochelarii pe care-i purta.