Louis-ferdinand céline

– Cât ţi-au dat pentru asta?

– O sută de franci pentru lemn şi două sute cincizeci ca s-o fac şi apoi o mie de franci numai aşa pentru istoria-n sine... Înţelegi... Asta nu-i decât începutul... E o istorie pe care, dacă ştii s-o povesteşti bine, devine o ade­vărată rentă!... Ei, puişorule, acum eşti lămurit?...

Eram lămurit într-adevăr şi nu foarte surprins. Doar parcă şi mai trist. Tot ce le puteai spune oamenilor în aceste cazuri ca să-i faci să renunţe e întotdeauna fără importanţă. Viaţa e oare bună cu ei? Ei de ce şi de cine ar avea milă? Şi de ce-ar face-o? Pentru alţii? Aţi văzut pe cineva vreodată coborând în infern ca să înlocuiască pe un altul? Niciodată. Îl vezi numai cum îl ajută să co­boare. Asta-i.

Vocaţia crimei care pusese stăpânire pe Robinson aşa deodată îmi părea la urma urmei mai degrabă un fel de progres în comparaţie cu ceea ce observasem până acum la ceilalţi oameni, mereu pe jumătate duşmănoşi, pe jumătate binevoitori, plicticoşi întotdeauna prin lipsa de precizie a ţelurilor lor. Evident, învăţasem o mulţime de lucruri urmându-l pe Robinson până-n întunericul în care ajunsesem.

Dar există un pericol: Legea. ,,E primejdioasă Legea, i-am atras atenţia. Dacă te prind, cu sănătatea ta, nu mai scapi... Acolo o să-ţi rămână oasele, în închisoare... Nu vei rezista!..."

– Atâta pagubă, mi-a răspuns el, mi-e lehamite de toate învârtelile astea legale ştiute de toată lumea... Eşti bătrân, şi-ţi mai aştepţi încă rândul la o viaţă mai bună, şi când vine... Răbdare, dacă vine... Crăpat şi îngropat de când lumea... Afacere pentru imbecili, meseria cinstită, cum se zice... Dealtfel, o ştii şi tu la fel de bine ca şi mine...

– Poate... dar celelalte, marile lovituri, toată lumea le-ar încerca dacă n-ar exista riscuri... Şi poliţia nu glu­meşte, ştii...

O vorbă eu, una el... Examinam situaţia...

– Asta zic şi eu, dar înţelege şi tu că să munceşti cum muncesc eu, în starea în care sunt, nedormind, tuşind, trăgând ca un cal, nu mai ţine... Nimic mai rău nu mi se poate întâmpla... Asta-i părerea mea... Nimic...

Nu îndrăzneam să-i zic că avea dreptate în definitiv, din cauza reproşurilor pe care ar fi putut să mi le facă mai târziu, dacă afacerea ar fi eşuat.

Ca să-mi redea cheful, îmi enumeră în cele din urmă câteva solide motive să nu-mi mai bat capul cu bătrâna, mai întâi de toate pentru că oricum nu mai avea mult de trăit, atât de vârstnică cum era. Nu făcea decât să-i aranjeze plecarea în fond şi asta era tot.

De dibace orice ai spune, afacerea era foarte dibace. Cel mai mic amănunt era pus la cale între el şi copii: pentru că bătrâna îşi luase obiceiul de a pleca de acasă, o vor trimite într-o seară să dea de mâncare la iepuri... Petarda va fi bine aşezată... Îi va exploda drept în faţă de cum se va atinge de portiţă... Exact cum se întâmplase şi la fructar... Cum trecea drept nebună în cartier, întâmplarea nu va surprinde pe nimeni..... Vor spune că o preveniseră să nu se ducă la iepuri niciodată... Că nu ascul­tase... Şi la vârsta ei precis nu va scăpa de o petardă, precum cea pe care i-o pregăteau... aşa drept la moacă.

Nimic de zis, frumoasă întâmplare îi mai povestisem lui Robinson.

Ş muzica s-a întors în bâlci, acea muzică pe care o auzi din vremuri tot atât de depărtate pe cât îţi poţi aduce aminte, din cea mai fragedă copilărie, şi pe care o auzi mereu, când ici, când colo, prin ungherele oraşului, pe toloaca de la ţară, pretutindeni unde săracii vin la sfârşit de săptămână ca să afle ce s-a mai întâmplat cu ei. Poftiţi! Paradisul, li se spune. Şi apoi muzica cântă pentru ei, când ici, când colo, de la un anotimp la altul, şi zornăie şi macină muzica tot ce au dansat bogaţii cu un an înainte. E muzica de flaşnetă a cailor de lemn, a auto­mobilelor ce nu sunt automobile, a înălţimilor ce nu sunt tobogane, a ringului în care luptătorul n-are bicepşi şi nu vine de la Marsilia, a femeii care n-are barbă, a iluzionistului încornorat, a orgii care nu-i de aur, a tiru­lui în care ouăle sunt goale. Bâlci de înşelat oamenii la sfârşit de săptămână.

Şi lumea merge să bea berea fără spumă! Dar sub falsele boschete, chelnerului îi pute gura foarte tare. Şi mărunţişul pe care-l dă rest conţine nişte monede cu­rioase, atât de curioase că te uiţi la ele săptămâni în şir şi apoi, le strecori mai departe cu mare greutate, mai ales când dai de pomană. Bâlci, ce mai! Trebuie să te distrezi când poţi între foame şi închisoare şi să iei lucrurile aşa cum vin. Dacă stai jos nu mai trebuie să te plângi. Ai câştigat ceva. „Tirul Naţiunilor", acelaşi, l-am revăzut, cel pe care-l remarcase Lola cu mulţi ani în urmă pe aleile parcului Saint-Cloud. În bâlciuri poţi revedea dealtfel orice, râgâieli ale veseliei, bâlciurile. Era mult timp de când mulţimea se întorsese să se plimbe pe aleea cea mare din Saint-Cloud... Plimbăreţii... Războiul se terminase. Oare era acelaşi proprietar la Tir? Se mai întor­sese oare din război? Vroiam să ştiu totul. Am recunoscut ţintele, dar se mai trăgea acum şi asupra aeroplanelor, o noutate. Progresul. Moda. Nunta mai era şi acum acolo, soldaţii şi Primăria cu drapelul. Totul, pe scurt. Cu mult mai multe obiecte de împuşcat decât înainte.

Dar oamenii se amuzau mult mai bine în manejul cu automobile, invenţie recentă, din cauza a tot felul de accidente care se-ntâmplau mereu acolo şi a scuturăturilor îngrozitoare pe care le simţeai în cap şi în maţe. Veneau mereu alţi aiuriţi şi scandalagii ca să se tamponeze sălba­tic şi să cadă grămadă snopindu-şi splina în aceste harabale. Nu mai puteai să-i opreşti. Nu păreau a obosi, nu păreau a fi fost mai fericiţi vreodată. Trebuia să-i smulgi cu de-a sila din maşinăriile lor catastrofice. Unii delirau. Şi moartea dacă le-ai fi dat-o, pentru cinci franci, şi tot s-ar fi azvârlit şi în această distracţie. Pe la ora patru trebuia să cânte în mijlocul bâlciului orchestra Orphéon. Să-i aduni pe cei din Orphéon era o adevărată bătaie de cap, din cauza cârciumilor care-şi disputau rând pe rând toţi muzicanţii. Totdeauna ultimul lipsea. Îl aşteptau. Îl căutau. Şi aşteptându-l să se întoarcă li se făcea sete, şi iată alţi doi care dispăreau. Şi iar o luau de la capăt.

Purceii de turtă dulce năclăiţi sub praf păreau ade­vărate moaşte şi provocau o sete atroce câştigătorilor.

Familiile aşteptau focurile de artificii ca să se poată duce la culcare. A aştepta e şi asta o distracţie. În umbră tresăreau mii de sticle goale care zăngăneau la fiecare secundă pe sub mese. Picioare agitate, binevoitoare sau potrivnice. Nu mai auzeau muzica pentru că-i ştiau melo­diile, nici cilindrii hârâitori ai maşinilor din spatele bară­cilor unde se frământau lucruri pe care merita să le vezi pentru doi franci. Când eşti prea beat de oboseală, inima îţi bate în tâmple. Bim! Bim! face lovindu-se de catifeaua capului şi a urechilor. Aşa o să pleznească într-o zi. Amin! într-o zi când mişcarea dinăuntru se va uni cu cea din afară şi toate ideile se vor împrăştia şi se vor duce să se distreze cu stelele.

Curgeau multe lacrimi din cauza copiilor pe care-i striveau ici, colo între scaune fără voie şi apoi din cauza celor care erau dăscăliţi să reziste plăcerilor, micilor lor mari plăceri pe care le-ar fi avut să se tot învârtă pe caii de lemn. Trebuie să profiţi de bâlci ca să căleşti un carac­ter. Nu-i niciodată prea devreme să treci la o treabă de genul acesta. Ei nu ştiu încă mititeii că totul se plăteşte. Cred că din bunătate acele persoane mari din dosul tej­ghelelor luminate îi îndemnau să guste din minunile pe care ele le îngrămădesc, le stăpânesc şi le apără cu surâsuri vociferante. Copiii nu cunosc legea. Numai cu palme îi învaţă părinţii legea şi-i apără de plăceri.

Nu există sărbătoare veritabilă decât pentru comerţ şi asta numai pe dedesubt şi în secret. Numai seara se bucură comerţul, când toţi inconştienţii, clienţii, aceste vaci de muls, au plecat, când s-a aşternut liniştea pe esplanadă, şi când în sfârşit ultimul câine a făcut pipi pentru ultima oară pe biliardul japonez. Atunci socotelile pot începe. E momentul când comerţul inventariază forţele şi victi­mele cu ajutorul banilor.

În seara ultimei duminici a bâlciului, slujnica lui Martrodin, cârciumarul s-a rănit destul de adânc la mână, tăind cârnaţi.

În jurul ultimelor ore ale aceleiaşi seri totul deveni destul de clar în jurul nostru, ca şi cum lucrurile se satu­raseră să se tot târască de la un mal la altul al destinului, nehotărâte, şi ieşiră toate în acelaşi timp din umbră ca să-mi vorbească. Dar nu trebuie să te încrezi în oameni şi în lucruri în aceste momente. Crezi numai că lucrurile vor să-ţi vorbească şi de fapt nu-ţi spun nimic reintrând foarte adesea în întuneric înainte ca tu să fi putut în­ţelege ce vroiau să-ţi spună. Eu cel puţin o ştiam din experienţă.

În sfârşit fapt e că l-am văzut pe Robinson în cafe­neaua lui Martrodin chiar în seara aceea, tocmai când o pansam pe slujnică. Mi-aduc exact aminte împrejurările. Alături de noi beau nişte arabi, îngrămădiţi în grupuri pe banchete, moţăind. Nu păreau a se interesa de ceea ce se întâmplă în jurul lor. Vorbind cu Robinson evitam să aduc vorba despre discuţia noastră din seara cealaltă, când îl prinsesem cărând scândurile. Rana slujnicii era greu de suturat şi nici nu vedeam prea bine în fundul dughenii. Concentrarea mă împiedica să vorbesc. De îndată ce terminai, Robinson mă trase într-un colţ şi ţinu să-mi confirme el însuşi că afacerea se aranjase şi încă pentru foarte curând. Iată o confidenţă care-mi dădea bătaie de cap şi de care aş fi dat mult ca să scap.

– Curând ce?

– Ştii doar...

– Tot aia?...

– Ghici cât îmi dau acum?

Nu ţineam să ghicesc.

– Zece mii!... Numai ca să tac...

– E o sumă!

– Uite-mă scos din încurcătură foarte simplu, adăugă, sunt exact cei zece mii de franci care mi-au lipsit dintotdeauna!... Zece mii de franci pentru început!... Înţelegi? Eu n-am avut la drept vorbind o meserie, dar cu zece mii de franci!...

Probabil că deja îi şantaja...

Mă lăsa să-mi dau seama de tot ceea ce ar fi putut realiza, întreprinde cu aceşti zece mii de franci... Îmi dădea timp să reflectez, el, în picioare, lângă zid, în umbră. O nouă lume. Zece mii de franci!

Totuşi gândindu-mă şi iar gândindu-mă la afacerea lui, mă întrebam dacă nu mă expuneam unui risc personal, dacă nu lunecam într-un fel de complicitate, nepărând a-i reproba imediat întreprinderea. Ar fi trebuit poate chiar să-l denunţ. De morala umanităţii mă durea-n cot, ca şi pe ceilalţi dealtfel. Ce aş fi putut să fac? Dar era vorba despre acele mizere istorii, mofturi împuţite pe care le agită justiţia în momentul unei crime, numai pen­tru a-i amuza pe contribuabili, vicioşii!... Atunci nu mai ştii cum să scapi... Am mai văzut eu de-astea... Mizerie pentru mizerie, aş fi preferat-o pe aceea care nu face zgo­mot celei trâmbiţate prin ziare.

Pe scurt eram şi curios, şi plictisit în acelaşi timp. Ajuns aici, curajul îmi lipsea ca să merg cu adevărat până la capăt. Acum când era vorba să deschid ochii în beznă, mi-ar fi plăcut tot atât de mult să-i închid. Dar Robinson ţinea să-i deschid şi să-mi dau bine seama de toate.

Ca să schimb subiectul, mergând mai departe, adusei vorba despre femei. Femeile, el nu le prea iubea.

– Eu, ştii şi tu, nu prea mă sinchisesc de femei, de dosurile lor frumoase, de coapsele lor mari, de gura lor în formă de inimă şi burţile lor în care creşte mereu câte ceva, când prunci, când boli... Nu cu zâmbetul lor îţi plă­teşti chiria! Nu-i aşa! Chiar eu în coliba mea, dacă aş avea o femeie, oricât i-aş arăta fesele ei proprietarului, la fiecare cincisprezece ale lunii, asta tot nu l-ar face să-mi scadă chiria!....

Independenţa era slăbiciunea lui Robinson. O spunea chiar el. Dar patronul Martrodin se săturase de „aparteurile" noastre prin colţuri şi de şuşotelile noastre.

– Robinson, paharele! Dumnezeii mă-sii! comandă el. Vrei să ţi le spăl eu?

Robinson făcu un salt.

– Vezi, mai fac şi eu pe aici câte un „supliment"!

Hotărât, bâlciul era în toi. Cel mai greu pe lume îi era lui Martrodin să facă socoteli, şi asta îl enerva. Arabii plecaseră, în afară de doi care mai moţăiau lângă uşă.

– Ăştia ce aşteaptă?

– Slujnica! îmi răspunse patronul.

– Merg afacerile? îl întrebai ca să zic ceva.

– Aşa şi aşa... Dar e greu! Uite-te şi dumneata, dom­nule doctor, un local pe care l-am cumpărat cu şaizeci de bilete în numerar înainte de criză. Ar fi trebuit să scot cel puţin două sute... Înţelegi?... E adevărat, vine lume, dar mai ales arabi... Ăştia nu prea beau... Nu s-au obişnuit încă... Mi-ar fi trebuit polonezi. Polonezii, ăştia da, doctore, ştiu şi eu că beau... Unde eram înainte, în Ardeni, erau mulţi polonezi care veneau de la cuptoarele de emailat, asta îţi spune totul, nu?... Îi înfierbântau cup­toarele de emailat!... Asta ne trebuie nouă!... Setea!... Şi sâmbăta vindeam totul... Ce mai muncă era! Plata pe loc! Tranc!... Caprele astea de arabi, nu-i interesează băutura, mai degrabă fac amor între ei! Religia lor le interzice băutura, dar nu şi inversiunea... nu...

Îi dispreţuia Martrodin pe arabi. „Nişte nespălaţi!... Se pare că-i fac asta şi slujnicei mele!... Nişte turbaţi!... Ce-o mai fi şi asta, oare, domnule doctor? vă întreb?"

Patronul Martrodin îşi strângea cu degetele lui scurte pungile seroase de sub ochi. „Cum mai stai cu rinichii?" îl întrebai văzându-i gestul. Îl îngrijeam de rinichi. „Cel puţin nu mai mănânci sărat?"

– Tot albumina, domnule doctor! Am făcut analizele alaltăieri la un farmacist... Nu-mi pasă dac-am să crap de albumina sau de altceva, dar scârbă mi-e numai să mun­cesc în halul în care muncesc... aşa la micul câştig!...

Slujnica terminase cu vasele, dar pansamentul se murdărise atât de tare de zoaie c-a trebuit să i-l refac. Îmi oferi o hârtie de cinci franci. N-am vrut să-i primesc cei cinci franci ai ei, dar ţinu cu tot dinadinsul să mi-i dea. Se numea Séverine.

– Ţi-ai tăiat părul, Séverine? am remarcat eu.

– Trebuie! Asta e moda! a zis. Şi apoi părul lung cu bucătăria asta atrage toate mirosurile...

– Fundul tău miroase mult mai urât! o întrerupse Martrodin, deranjat în socotelile lui de vorbăria noastră. Şi asta nu-i împiedică pe clienţii tăi...

– Da, dar nu-i acelaşi lucru, i-o întoarse Séverine, foarte supărată. Fiecare parte cu mirosurile ei... Şi dum­neata, patroane, ai vrea să-ţi spun eu a ce miroşi?... Nu numai undeva, ci peste tot?

Se-nfuriase Séverine. Martrodin nu mai vru s-audă şi restul. Se cufundă grohăind în socotelile lui împuţite.

Séverine nu-şi mai putu scoate pâslarii ca să-şi puie pantofii, din cauza picioarelor umflate de muncă. Rămase deci cu ei în picioare.

– O să şi dorm cu ei! remarcă ea în cele din urmă cu voce tare.

– Du-te şi stinge lumina din spate! îi mai ordonă Martrodin. Nu-mi plăteşti tu electricitatea!

– Vai cum am să mai dorm! mai gemu ea încă o dată ridicându-se. Martrodin nu mai termina cu socotelile. Îşi scoase mai întâi şorţul şi apoi jiletca pentru ca să poată socoti mai bine. Se necăjea. Din fundul întunecat al prăvăliei ajungea până la noi clinchet de farfurii, muncea Robinson şi cu celălalt spălător de vase. Martrodin desena cifre mari copilăreşti cu un creion albastru pe care-l zdrobea între degetele lui groase de asasin. Slujnica moţăia în faţa noastră, lăbărţată pe tot scaunul. Se mai trezea din când în când.

– Ah! Picioarele mele! făcea atunci şi adormea din nou. Dar Martrodin se apucă s-o trezească urlând la ea.

– Ei! Séverine! Cară-ţi caprele de aici!... M-am să­turat!... Cărăbăniţi-vă cu toţii de aici! Dumnezeii mâne-sa! E vremea!

Nu păreau deloc grăbiţi arabii, cu toată ora înaintată. Séverine se trezi în cele din urmă. „E adevărat, trebuie să plec! conveni ea. Mulţumesc, patroane!" Luă cu ea cele două capre de arabi. Puseseră bani amândoi ca s-o plătească.

– Am să-i servesc pe amândoi în seara asta, îmi ex­plică ea plecând. Pentru că duminica viitoare n-am să pot din cauză că trebuie să plec la Achères să-mi văd băiatul. Sâmbăta viitoare e ziua doicii.

Arabii se sculară ca s-o urmeze. Nu aveau deloc un aer neruşinat. Séverine îi privea totuşi un pic cu ciudă din cauza oboselii. „Nu sunt de acord cu patronul, îmi plac mai bine caprele astea de arabi! Nu sunt brutali ca polo­nezii, arabii, dar sunt vicioşi... În sfârşit, facă tot ce vor, numai să mă lase să dorm! – Haideţi! îi chemă ea. Înainte, băieţi".

Şi iată-i pe toţi trei plecând, ea un pic înaintea lor. I-am văzut traversând piaţa pustie, plină de rămăşiţele bâlciului, ultimul bec i-a mai luminat o dată scurt şi apoi noap­tea i-a înghiţit. Le-am auzit un timp vocile şi apoi nimic. Nu mai era nimeni.

Am părăsit şi eu cârciuma fără să mai vorbesc cu Robinson. Patronul mi-a urat o mulţime de lucruri. Un poliţist măsura bulevardul. Trecând, tulbura liniştea. Mai făcea să tresară ici, colo cite un comerciant, înnămolit în socotelile lui, agresiv ca un câine sugându-şi osul. O fa­milie hoinărind ocupa toată strada în colţul pieţii Jean-Jaurès, se oprise pe loc, familia, şovăia în faţa unei stră­duţe ca o escadrilă de pescuit pe furtună. Tatăl trecea mereu de pe un trotuar pe altul ca să urineze.

Noaptea se instalase ca la ea acasă.

Din cauza unor anumite împrejurări îmi mai amin­tesc şi de o altă seară, cam de prin aceeaşi epocă. Întâi, imediat după cină am auzit un zgomot asurzitor de lăzi de gunoaie mutate din loc. Se întâmpla adesea pe scara mea să fie trântite lăzile de gunoaie. Apoi gemetele unei femei, vaiete. Am întredeschis uşa de la palier, dar fără să mă mişc.

Ieşind spontan în momentul vreunui accident, m-ar fi putut considera ca pe un vecin şi ajutorul meu medical ar fi trecut drept gratuit. Dacă mă vroiau, n-a­veau decât să mă cheme după regulă şi atunci i-ar fi costat douăzeci de franci. Mizeria hăituieşte implacabil şi meticulos altruismul şi cele mai amabile iniţiative sunt crunt pedepsite. Aşteptai deci să vină să mă sune, dar nu veni nimeni. Economie fără îndoială.

Totuşi, când aproape că nu mai aşteptam, o fetiţă apăru în faţa uşii mele, încercând să citească numele pe sonerii... Eu eram în cele din urmă cel căutat din partea doamnei Henrouille.

– Cine e bolnav la ei? o întrebai.

– Pentru un domn care s-a rănit la ei...

– Un domn? – mă gândii imediat chiar la Henrouille.

– El?... Domnul Henrouille?

– Nu.... Pentru un prieten care e la ei...

– Îl ştii?

– Nu.

Nu-l văzuse niciodată pe acest prieten.

Afară era frig, copilul galopa, eu mergeam repede.

– Cum s-a întâmplat?

– Nu ştiu nimic.

Am mers de-a lungul unui părculeţ, ultimă rămăşiţă a unei păduri de altădată în care noaptea se agăţau printre copaci nesfârşitele brume de iarnă târându-se domol. Am parcurs străduţele una după alta. Ajunserăm în câteva secunde în faţa casei lor. Copilul îmi zise la revedere. Îi era frică să se apropie mai mult. Nora Henrouille, pe peronul marchizei, mă aştepta. Lampa de petrol tremura în vânt.

– Pe aici, domnule doctor! Pe aici! mă chema ea de departe. Întrebai îndată: „Soţul dumneavoastră s-a rănit?"

– Intraţi, odată! făcu ea destul de brusc, fără să-mi dea timp de gândire. Şi dădui exact peste bătrână care de pe culoar se apucă să schelălăie şi să mă asalteze. O ploaie de înjurături.

– Ah! Puşlamalele! Ah! Bandiţii! Domnule doctor! Au vrut să mă ucidă! Canaliile!

Deci rataseră lovitura.

– Să vă ucidă? făcui, foarte surprins. Şi de ce?

– Fiindcă nu vreau să crap destul de repede, păi! Dumnezeii mă-sii! Şi culmea e că nu vreau deloc să mor!

– Mamă, mamă, o întrerupse nora. Ţi-ai pierdut min­ţile! Spui numai grozăvii, haide, mamă!...

– Grozăvii? Ei bine, putoareo, ştiu că ai tupeu! Mi-am pierdut minţile? Am încă destulă minte ca să vă spânzur pe toţi! S-o ştiţi de la mine!

– Dar cine e rănit? Unde e?

– O să-l vedeţi! îmi tăie vorba bătrâna. E sus, în pat, asasinul! Ţi-a murdărit bine patul, putoareo? Pătat bine cu sângele lui de porc! Nu cu al meu! Sângele lui e ca zoaiele, n-ai să-l mai poţi spăla, nu se mai duce! Şi va puţi a sânge de asasin de acum în vecii vecilor, aşa să ştii! Ah! Sunt unii care se duc la teatru ca să-şi facă emoţii! Dar vă spun eu, teatrul e aici! Şi ce teatru! Adevărat! Nu prefăcătorie! Nu trebuie să pierzi ocazia! Urcaţi repede! S-ar putea să moară, canalia, până ajungeţi sus! Şi n-o să mai vedeţi nimic!

Nora se temea să n-o audă cineva din stradă şi o soma să tacă. În ciuda celor întâmplate, ea, nora, nu părea de­zorientată, era numai foarte contrariată că lucrurile se întâmplaseră pe dos, dar era stăpână pe mintea ei. Era absolut sigură că ea avea dreptate.

– Ascultaţi-o, domnule doctor! Ce nenorocire să stai s-asculţi toate astea! Eu care, din contră, m-am stră­duit să-i fac dintotdeauna o viaţă mai uşoară! Ştiţi doar?... Eu care tot timpul i-am propus să meargă în pensiune la Surori...

Era prea mult pentru bătrână să mai audă iar vorbindu-se de Surori.

– În Paradis! Da, acolo aţi vrut să mă trimiteţi cu toţii, putoare! Ah! Bandito! De asta l-aţi chemat aici, tu şi cu bărbatu-tău, pe târâtura de sus! Ca să mă ucideţi şi nu ca să mă trimiteţi la Surori, sigur! A ratat combinaţia, prost a mai pus-o la cale! Duceţi-vă, domnule doctor, duceţi-vă să-l vedeţi în ce hal s-a aranjat, nemernicul, singur şi-a făcut-o cu mâna lui!... Să sperăm cel puţin că va crăpa! Du-te, doctore! Du-te să-l vezi, cât mai e timp!...

Dacă nora nu părea deloc abătută, bătrâna era şi mai puţin. Fusese cât pe-aci să treacă ea însăşi prin această încercare, dar nu era atât de indignată pe cât vroia să pară. Mofturi. Această crimă ratată o stimulase mai de­grabă, o smulsese din sumbrul ei mormânt în care se în­chisese de atâta vreme în fundul grădinii mucegăite. La vârsta ei fiorul unei tenace vitalităţi o străbătea din nou. Se bucura fără ruşine de victoria ei şi de plăcerea de a avea la dispoziţie un mijloc de-a-şi tracasa la nesfârşit nora neînduplecată. Acum o avea în mână. Nu vroia să mă lase să pierd nici un amănunt al acestui atentat eşuat şi al felului cum se petrecuseră lucrurile.

– Şi apoi, ţi-aduci aminte, continuă adresându-mi-se în acelaşi mod exaltat, la dumneata l-am întâlnit pe asasin, la dumneata, domnule doctor... N-aveam nici o încredere în el totuşi!... Ah, cum îl mai bănuiam!... Ştiţi ce mi-a propus mai întâi? Să-ţi pună ţie pielea pe băţ, fato! Ţie, putoareo! Şi nu pentru prea mult! Fii sigură! Dealtfel el propune asta tuturor! Se ştie!... Atunci, vezi, nemernico, că-i ştiu eu meseria meşterului tău! Sunt informată! Se numeşte Robinson!... Nu-i ăsta numele lui? Spune-mi, nu-i ăsta? De când l-am văzut pe aici frecându-se cu voi am intrat imediat la bănuieli!... Şi bine am făcut! Dacă n-aş fi fost bănuitoare, unde aş fi ajuns acum?

Şi bătrâna-mi povesti încă o dată şi-ncă o dată cum se petrecuseră lucrurile. Iepurele se mişcase în timp ce el ataşa petarda după uşiţa coteţului. În timpul ăsta, ea, bătrâna, îl privea, din adăpostul ei, „din loja întâi", cum zicea ea. Şi petarda cu toată încărcătura de alice i-a ex­plodat drept în faţă, în timp ce pregătea dispozitivul, chiar în ochi. „Nu eşti prea sigur pe tine când pregăteşti asasi­nate, fireşte!" conchise ea.

În sfârşit, culme a stângăciei şi a neputinţei.

– Aşa sunt oamenii din ziua de azi! Perfect! Aşa au fost învăţaţi! îi dădea zor bătrâna. Azi trebuie să ucizi ca să mănânci! Nu le ajunge că-şi fură pâinea... Îşi mai ucid şi bunicile!... Aşa ceva nu s-a mai văzut... Niciodată!... Sfârşitul lumii! N-au nimic în ei decât răutate. Dar iată-vă pe toţi până-n gât băgaţi în drăcia asta!... Şi celă­lalt e şi orb acum! O să vă rămână-n cârcă pentru tot­deauna!... Şi o să puteţi pune potlogării la cale cât oţi vrea!...

Nora nu sufla o vorbă, dar îşi făcuse deja planul cum să scape. Un hoit foarte concentrat. În timp ce noi căzusem pe gânduri, bătrâna se apucă să-şi caute fiul prin camere.

– Şi apoi se pare, doctore, că mai am şi un fiu! Unde e! Ce mai pune la cale?

Şovăia prin culoar scuturată de hohote de râs inter­minabile.

Un bătrân, râzând şi încă atât de tare nu vezi decât la nebuni. Te întrebi încotro s-apuci când auzi. Dar ea ţinea să-şi găsească fiul. Fugise în stradă. „Ei bine! Să se ascundă şi să trăiască încă mult timp de-acum încolo! A găsit exact ce a căutat, să trăiască cu ăla de sus, să trăiască amândoi cu ăla care nu va mai vedea nimic! Să-l hrănească! Petarda i-a explodat exact în moacă! Am văzut! Am văzut! Bum! Tot am văzut! Şi ăla nu era un iepure, te asigur! Ah, drăcia dracului! Unde-mi este fiul, doctore! Unde este? Nu l-aţi văzut? Jigodia asta blestemată, un făţarnic de când îl ştiu, mai rău decât celă­lalt, dar acum ticăloşia a ţâşnit în sfârşit din el, şi asta-i bine! Mult timp îi trebuie naturii ca să scoată la iveală asemenea firi oribile ca a lui. Dar şi când le dă la iveală sunt adevărate puturoşenii! Nimic de zis, doctore, bine a mai ieşit! Nu trebuie să pierzi ocazia!" Şi se amuza continuu. Vroia să mă uimească prin superioritatea ei în faţa evenimentelor şi să ne bage pe toţi în aceeaşi oală, pe scurt să ne umilească.