Louis-ferdinand céline

Avea dinţii foarte stricaţi, preotul, râncezi, înnegriţi şi încercuiţi sus de un tartru verzui, pe scurt o adevărată supuraţie alveolară. Eram gata să-i vorbesc despre supuraţia lui, dar era prea ocupat să-mi spună o sumedenie de lucruri. Lucrurile pe care mi le povestea musteau fără încetare, izbindu-se de cioturile lui de dinţi sub îmbrânciturile unei limbi ale cărei mişcări le spionam. În mii de minuscule locuri îşi julea limba de mar­ginile lor sângerânde.

Aveam obiceiul şi chiar plăcerea acestor meticuloase intime observaţii. Când te opreşti de exemplu la felul în care sunt formate şi proferate vorbele, frazele noastre nu mai rezistă deloc decorului lor bălos. E mai complicat şi mai penibil decât defecaţia efortul nostru mecanic de-a vorbi. Această corolă de carne umflată, gura, care se convulsionează să şuiere, aspiră şi se zbate, scoate tot soiul de sunete vâscoase de dincolo de barajul împuţit al cariei dentare, ce pedeapsă! Iată totuşi ceea ce suntem conjuraţi să idealizăm. E greu. Pentru că nu suntem decât nişte îngrădituri de măruntaie calde şi urât putregăite, ne va fi întotdeauna greu cu sentimentele. Să fii îndrăgostit nu-i nimic, să stai împreună e greu. Ordura nu încearcă niciodată nici să dureze, nici să crească. Aici, suntem, în acest punct, mult mai nefericiţi decât ordura, această turbare de a persevera în starea noastră constituie o tortură de necrezut.

Desigur nimic nu-i mai divin pentru noi decât propriul nostru miros. Toată nefericirea ţine de faptul că trebuie să rămânem Jean, Pierre sau Gaston, orice ar fi, atâta amar de ani. Corpul nostru, travestit în moleculele agitate şi banale, se revoltă tot timpul împotriva acestei atroce farse de a dura. Ar vrea, drăguţele, să se piardă cât mai repede în univers, moleculele! Suferă că sunt numai „noi", păcăliţi ai infinitului. Dacă ai avea curaj ai exploda, dar eşti doar gata-gata de la o zi la alta. Scumpa noastră tortură este închisă acolo, atomică, chiar în pielea noastră, alături de orgoliul nostru.

Cum tăceam, consternat de evocarea acestor ignominii biologice, abatele crezu că mă stăpâneşte şi profită pentru a deveni în privinţa mea foarte binevoitor şi chiar fami­liar. Evident că se informase despre mine în prealabil. Cu infinite precauţii aborda subiectul viclean al reputaţiei mele medicale în împrejurimi. Ar fi putut fi mai bună, lăsă el să se-nţeleagă, reputaţia mea, daca aş fi procedat altfel instalându-mă, şi chiar de la primele luni de prac­tică, la Rancy. „Bolnavii, scumpe doctore, să nu uităm niciodată, sunt în principiu nişte conservatori. Se tem, se poate uşor înţelege, să nu piardă pământul şi cerul..."

După părerea lui ar fi trebuit chiar de la început să mă apropii de Biserică. Asta era concluzia lui de ordin spiritual şi practic în acelaşi timp. Ideea nu era rea. M-am ferit să-l întrerup, dar aşteptam cu răbdare să revină la scopul vizitei lui.

Dacă voiai un timp trist şi confidenţial nu puteai să-ţi doreşti mai mult decât vremea de afară. Ai fi zis, atât era de urât timpul, atât de rece, de apăsător, că ieşind n-ai să mai regăseşti restul lumii, că lumea s-a topit dezgustată.

Infirmiera mea îşi terminase în sfârşit de redactat fişele, toate fişele, până la ultima. Nu mai avea nici o scuză ca să rămâie acolo să ne asculte. Plecă deci, dar foarte supărată, trântind uşa în urma ei, într-o furioasă bufnitură de ploaie.

În timp ce vorbeam, preotul se prezentă, se numea abatele Protiste. Mă informă din reticenţă în reticenţă că efectuase de câtva timp cu „fiica" Henrouille demersuri în vederea plasării bătrânei şi a lui Robinson într-o comunitate religioasă nu prea scumpă. Mai căutau încă. Privindu-l bine, abatele Protiste ar fi putut trece la ne­voie drept un fel de băiat de prăvălie, chiar un şef de raion, plouat, mucegăit şi iar uscat de o sută de ori. Era cu adevărat un plebeu prin umilitatea insinuărilor. Şi prin mirosul gurii. Acest miros nu mă-nşela niciodată. Era un om care mânca repede şi bea vin alb.

Nora Henrouille venise să-l caute, îmi povesti, pentru început, chiar în presbiteriu, la foarte puţin timp după atentat, ca să-l roage să-i ajute să iasă din încurcătura în care intraseră. Mi se părea că povestind căuta scuze, explicaţii, parcă i-ar fi fost ruşine de această colaborare. Nu meritam în ceea ce mă priveşte atâta fandoseală. Înţe­legeam. Venise să ni se alăture în noapte. Asta era. Cu atât mai rău pentru preot! Odată cu banii, pusese stăpânire pe el puţin câte puţin un fel de curaj ticălos. Păcat! Cum tot dispensarul era cufundat în linişte şi noaptea învăluise ţinutul, preotul scăzu tonul de tot pentru a-mi face confidenţe numai mie. Dar în zadar se străduia să şuşotească, tot ce-mi povestea mi se părea imens, insu­portabil, din cauza liniştii, fără îndoială, care stăpânea în jurul nostru şi care parcă era plină de ecouri. Poate numai în sinea mea? Şşşşş! Aveam poftă să-i suflu tot timpul, în pauza cuvintelor pe care le pronunţa. Buzele îmi tremurau chiar un pic de frică şi după fiecare frază cădeam pe gânduri. Acum că se întâlnise cu noi în neagra noastră nelinişte, nu mai ştia preotul cum să facă să ne urmeze pe toţi în întuneric. Vroia să ştie cât de departe dusesem aventura noastră? Încotro mergeam? Pentru a putea şi el să apuce mâna noilor prieteni în drum spre acel final pe care trebuia să-l atingem cu toţii. Se-mbarcase pentru aceeaşi călătorie. Învăţa să meargă în întuneric, preotul, cu noi, ca toţi ceilalţi. Se mai împiedica încă. Mă întreba ce să facă să nu cadă. Dacă îi era frică n-avea decât să nu vină! O să ajungem cu toţii la capăt şi atunci o să ştim ce am căutat în această aventură. Asta e viaţa, un fir de lumină care sfârşeşte în întuneric.

Şi s-ar putea să nu ştim niciodată, să nu găsim nimic. Asta e moartea.

Totul era acum să înaintăm pe bâjbâite. De acolo unde ajunseserăm de fapt nu mai puteam da înapoi. N-aveam de ales. Justiţia lor împuţită era peste tot, în orice ungher cu legile ei. Doamna Henrouille îi ţinea de mână pe bătrână şi pe fiul ei, eu îi ţineam de mână pe ei şi pe Robinson. Eram cu toţii împreună. Asta e. I-am explicat imediat preotului. Şi el a înţeles.

Vrând, nevrând, acolo unde ajunseserăm acum, nu era bine să ne lăsăm surprinşi şi demascaţi de către trecători, îi spuneam preotului şi stăruiam. Dacă ne întâlneam cu cineva trebuia să avem aerul că ne plimbăm, că nu se întâmpla nimic. Acesta era consemnul. Să rămânem fireşti. Acum preotul ştia tot, înţelegea tot. Îmi strânse la rândul lui foarte tare mâna, îi era şi lui, inevitabil, frică. Începutul. Şovăia, bâjbâia ca un novice. Nici drum, nici lumină acolo unde ne aflam, iar în locul lor nimic altceva decât tot felul de precauţii pe care ni le treceam unul altuia şi în care noi înşine nu mai credeam prea mult. Vorbele pe care ni le spunem ca să ne liniştim în asemenea cazuri nu se izbesc de nimic. Ecoul nu răspunde, eşti în afara Societăţii. Frica nu-ţi zice nici da, nici ba. Dar ea cuprinde totul, frica, tot ce zici, tot ce gândeşti.

Nu foloseşte la nimic să beleşti în acest caz ochii în întuneric. N-ai de pierdut nimic decât groaza. Noaptea a cuprins totul, chiar şi privirile. Te-ai golit. Dacă nu ne-am ţine de mână am cădea. Oamenii care trăiesc la lumina zilei nu te mai înţeleg. Despărţit de ei prin frica toată, copleşit sub povara ei până-ntr-un moment când sfârşeşti într-un fel sau altul şi atunci ajungi să-i întâlneşti pe toţi ticăloşii lumii în viaţă sau în moarte.

Abatele n-avea decât să ne ajute pentru moment şi să dea din coate, asta era sarcina lui. Şi apoi nu venise decât pentru asta, să se ostenească cu plasarea maicii Henrouille pentru început şi cât mai degrabă, şi cu a lui Robinson în acelaşi timp la Surori în provincie. I se părea posibilă această combinaţie. Numai că trebuia să aştepţi luni în şir un loc vacant şi noi nu puteam aştepta. Basta.

Nora avea dreptate, cu cât mai repede cu atât mai bine. Să plece! Să scape de ei! Atunci Protiste căută alt aranja­ment. Acesta, fui de acord imediat, părea foarte ingenios. Şi apoi mai comporta şi un comision pentru amândoi, pentru preot şi pentru mine. Afacerea trebuia să se-ncheie fără amânare, şi aveam şi eu un rol în ea. Consta în a-l convinge pe Robinson să plece în sud, să-l sfătuiesc eu în acest sens şi-ntr-o manieră foarte amicală, bine­înţeles, dar presantă totuşi.

Nu cunoşteam bine reversul combinaţiei de care-mi vorbea preotul, ar fi trebuit să am câteva rezerve, să obţin pentru prietenul meu câteva garanţii de exemplu... Oricum, era destul de ciudată afacerea abatelui Protiste, dacă stăteam şi mă gândeam bine. Dar noi eram cu toţii atât de grăbiţi de împrejurări, că esenţialul era să nu se tărăgăneze. Promisei tot ce doreau, sprijinul şi tăcerea. Acest Protiste părea foarte obişnuit cu asemenea îm­prejurări delicate şi simţeam că-mi va uşura multe încurcături.

De unde să-ncep? Trebuia să organizăm o plecare discretă către sud. Ce va crede Robinson despre sud? Şi apoi plecarea împreună cu bătrâna pe care fusese gata s-o asasineze... Voi stărui... Aşa era!... Trebuia să treacă şi prin asta, pentru o mulţime de motive, nu foarte clare toate, dar foarte temeinice...

De ciudată era foarte ciudată ocupaţia care li se găsise lui Robinson şi bătrânei în sud. Se afla la Toulouse. Frumos oraş! Vom vizita dealtfel oraşul! Vom merge să-i vedem! Le-am promis că voi fi la Toulouse de îndată ce se vor instala şi vor purcede la treabă.

Şi apoi gândindu-mă bine, eram îngrijorat că pleca atât de repede, Robinson, şi în acelaşi timp mă bucuram mai ales că pentru prima oară avea să-mi iasă şi mie din asta un mic beneficiu. Îmi vor da o mie de franci. Aşa convenisem. N-aveam decât să-i trezesc curiozitatea lui Robinson asupra sudului, asigurându-l că nu există climat mai propice pentru vindecarea rănilor de la ochi, că se va simţi acolo cum nu se poate mai bine şi că-n definitiv avusese mare noroc să iasă atât de bine din încurcătură. Acesta era mijlocul de a-l hotărî.

După ce rumegai cinci minute gânduri de soiul ăsta, devenii eu însumi îmbibat de convingere şi gata pregătit pentru o întrevedere decisivă. Trebuie să baţi fierul cât e cald, asta-i părerea mea. La urma urmei n-o să fie mai rău acolo decât aici. Ideea pe care o avusese Protiste părea, dacă te gândeai încă o dată, evident, foarte rezo­nabilă. Ştiu aceşti preoţi totuşi să-năbuşe cele mai rele scandaluri.

Un comerţ nu mai rău decât altul, iată ce li se oferea lui Robinson şi bătrânei în definitiv. Un fel de pivniţă cu mumii, dacă înţelegeam eu bine. Prezentau vizitatorilor pivniţa, care se afla în subsolul bisericii, primind un obol. Turişti. O adevărată afacere, mă asigura Protiste. Eram aproape convins şi chiar gelos. Nu ţi-e dat în fiecare zi să-i pui la treabă pe morţi.

Am încuiat dispensarul şi iată-ne în drum spre familia Henrouille foarte hotărâţi, eu şi preotul, prin băltoace. Ca noutate era cu adevărat o noutate. De o mie de franci speranţă! Îmi schimbasem părerea despre preot. Sosind la casa lor îi găsirăm pe soţii Henrouille lângă Robinson, în camera de la primul etaj. Dar în ce stare era Robinson!

– Tu eşti, făcu la capătul puterilor, imediat ce mă auzi urcând. Simt că se petrece ceva!... E adevărat? mă întrebă cu sufletul la gură.

Şi iată-l văicărindu-se înainte ca să-i pot răspunde un cuvânt. Ceilalţi, alde Henrouille, îmi făceau semne în timp ce el striga disperat după ajutor. „Frumoasă treabă, îmi zic. Prea grăbiţi ăştialalţi!... mereu prea gră­biţi! I-au zvârlit ideea aşa la rece?... Fără să-l pregă­tească? Fără să mă aştepte?..."

Din fericire putui relua, ca să zic aşa, toată afacerea cu alte vorbe. Nici Robinson nu vroia altceva decât un nou aspect al aceleiaşi situaţii. Era de ajuns. Preotul, pe culoar, nu îndrăznea să intre în cameră. Se clătina de groază.

– Intraţi! îl invită nora în cele din urmă. Intraţi! Nu sunteţi deloc în plus, domnule Abate! Surprindeţi doar o biată familie în plină nefericire!... Asta-i tot... Doctorul şi preotul!... Nu se întâmplă întotdeauna aşa în momentele cele mai dureroase ale vieţii?

Era gata să facă fraze. Noile speranţe care i se dădeau de a ieşi din rahat şi din întuneric o făceau lirică, tică­loasa, în maniera ei împuţită.

Preotul dezorientat îşi pierduse capul şi începu să se bâlbâie rămânând la o oarecare distanţă de bolnav. Bâlbâiala lui emoţionată i se transmise şi lui Robinson care reluă în transă: „Mă mint! Mă mint!" urla el.

Vorbărie şi nimic decât fleacuri. Emoţii. Mereu acelaşi lucru. Dar asta îmi dădu avânt şi curaj. Am tras-o pe doamna Henrouille de o parte şi i-am propus de-a dreptul târgul pentru că vedeam bine că singurul om de acolo capabil de a-i scoate la liman eram în cele din urmă numai eu. „Un acont, îi cerui celei tinere... Şi pe loc!" Când n-ai nici o încredere în cineva nu-i motiv să te jenezi, cum se zice. A înţeles şi mi-a închis în pumn o hârtie de o mie de franci şi apoi încă una, numai să fie sigură. Mă impusesem. Începui să-l conving pe Robin­son cât am stat acolo. Trebuia să-şi ia valea către sud.

Să trădezi, cum se spune, uşor de zis. Numai că trebuie să ştii să prinzi ocazia. A trăda e ca şi cum ai deschide o fereastră într-o închisoare. Toată lumea ar avea poftă de asta, dar rar o poţi face.
Odată Robinson plecat din Rancy, am crezut că-mi va merge mai bine, că voi avea de exemplu mai mulţi bolnavi decât de obicei, şi nimic. Mai întâi în împrejurimi se instala şomajul, criza şi asta fu cel mai rău. Vremea, în ciuda iernii, era blândă şi uscată, în timp ce medicinii îi trebuie umezeală şi frig. Nici o epidemie, nimic, în sfârşit un sezon potrivnic, de-a dreptul falimentar.

Am zărit confraţi care mergeau pe jos, asta spune tot, părând amuzaţi de plimbare, dar în realitate furioşi, şi asta numai ca să nu-şi scoată maşinile, din economie. Eu ca să ies nu aveam decât un impermeabil, din cauza asta să fi căpătat oare o răceală atât de tenace? Sau pentru că mă obişnuisem să mănânc cu adevărat foarte puţin? Tot ce-i posibil. Dar dacă mă prinseseră din nou frigurile? În sfârşit, fapt e că la o adiere de frig, exact înaintea primăverii, începui să tuşesc fără încetare, bol­nav al dracului. Şi-ntr-o dimineaţă nu mai avui putere să mă scol din pat. Mătuşa lui Bébert tocmai trecea prin faţa uşii. O strigai. Urcă. O trimisei imediat să-mi încaseze o notă care mi se datora în cartier. Singura, ultima. Această sumă recuperată pe jumătate mi-a ajuns zece zile, cât am stat la pat.

Ai destul timp, zece zile, să te gândeşti. De îndată ce-mi va fi mai bine o să plec din Rancy, asta era hotărârea mea. Eram dealtfel cu două chirii în întârziere... Adio deci cele câteva mobile ale mele! Fără să anunţ pe nimeni bineînţeles, o s-o iau din loc uşurel şi n-or să mă mai vadă niciodată la Garenne Rancy. Voi pleca fără urmă şi adresă. Când bestia de mizerie, puţind, te hăituieşte, ce să te mai întinzi la vorbă? Nu mai e nimic de zis, cel mai inteligent lucru e s-o ştergi.

Cu diploma mea aş fi putut să mă stabilesc oriunde, e adevărat... Dar nu va fi în altă parte nici mai rău nici mai bine... Ceva mai bine la început, fireşte, pentru că le trebuie un anumit timp oamenilor ca să te cunoască, să prindă curaj şi să le vină la îndemână să-ţi facă rău. Atât timp cât caută locul slab pe unde să te poată lovi mai uşor, ai cât de cât linişte, dar îndată ce ţi-au dat de rost, totul e la fel. Pe scurt, intervalul cel mai plăcut este cel în care nu te cunoaşte nimeni într-un loc. Apoi începe aceeaşi porcărie. Asta li-e firea. Totul e să nu aştepţi prea mult într-un loc, ca să nu-ţi prindă ei, oa­menii, slăbiciunile. Ploşniţele trebuiesc strivite înainte de a intra în cuibul lor, nu?

Cât despre bolnavi, clienţii, în privinţa lor nu-mi fă­ceam nici o iluzie... Nu vor fi în alt cartier nici mai puţin rapaci, nici mai puţin proşti, nici mai puţin laşi decât cei de aici. Acelaşi vin, acelaşi cinematograf, aceleaşi flecăreli sportive, aceeaşi supunere entuziastă la nevoile gurii şi ale fundului, alcătuind aici ca şi acolo aceeaşi hoardă grosolană, murdară, bâjbâind dintr-o speluncă într-alta, fanfaroană, traficantă, răuvoitoare, agresivă între două spaime.

Dar aşa cum bolnavul se-ntoarce în patul lui pe o rână, în viaţă avem şi noi dreptul să ne răsturnăm de pe o coastă pe alta, e tot ce poţi opune ca apărare împotriva Destinului. Să nu speri că-ţi vei putea lăsa undeva sufe­rinţa în drum. Suferinţa ta e ca o femeie urâtă cu care te-ai însurat. E mai bine să încerci până la urmă s-o iubeşti cât de cât, în loc să te osteneşti s-o baţi toată viaţa. Pen­tru că e de la sine înţeles că n-o poţi omorî, nu?

Fapt e c-am şters-o din mezaninul meu de la Rancy. La portăreasa mea se bea vin şi se mâncau castane când am trecut prin faţa odăiţei lor pentru ultima oară. Nevăzut, necunoscut. Ea se scărpina, el aplecat deasupra sobei, topit de căldură, băuse aşa de mult că drojdiile vinului îl făceau să închidă ochii.

Din cauza acestor oameni lunecam eu în necunoscut ca-ntr-un uriaş tunel fără sfârşit. Vor fi trei fiinţe mai puţin care să te cunoască deci să te spioneze, şi să-ţi facă rău, nemaiştiind deloc ce-ai devenit. Era bine. Trei pentru că o puneam la socoteală şi pe fiica lor, copilul lor Thérèse, care era toată numai o rană de furuncule supurând, atâta se scărpina din cauza purecilor şi a ploşniţelor. E adevărat că totul pişcă atât de tare la portarii mei că intrând în odăiţa lor parcă ai fi pătruns din ce în ce mai adânc într-o perie. Degetarul de lumină de la intrare, crudă şi şuierătoare, se proptea de trecătorii din marginea trotuarului făcând brusc din ei nişte fantome buimace şi bete în cadrul întunecat al porţii. Porneau apoi să-şi caute un pic de culoare trecătorii, pe ici pe colo, în faţa altor ferestre şi lampadare ca să se piardă în cele din urmă ca şi mine în noapte, negri şi fleşcăiţi.

Nu eram obligat nici măcar să-i recunosc pe trecători. Mi-ar fi plăcut totuşi să-i opresc din bolânda lor plimbare, o singură secundă numai, atât doar cât să le spun, odată pentru totdeauna, că eu mă duceam la dracul în praznic, că plecam foarte departe, că nu mă mai sinchiseam de ei, că nu mai puteau nimic să-mi facă, nimic să încerce nici unii nici alţii...

Când am ajuns în bulevardul Libertăţii, căruţele de legume urcau hurducăindu-se spre Paris. O luai pe urmele lor. Pe scurt eram ca şi plecat din Rancy. Cald nu era. Şi atunci ca să mă-ncălzesc făcui un mic ocol pe la odăiţa mătuşii lui Bébért. Lampa ei, bumb de lumină în întunericul din fundul culoarului... La urma urmei trebuie să-i spun la revedere mătuşii. Stătea aşezată pe scaunul ei ca de obicei între mirosurile odăiţei, sobiţa încălzindu-le pe toate, chiar şi faţa ei bătrână stând mereu să plângă de când murise Bébert şi apoi pe perete, deasupra cutiei cu lucru de mână, o fotografie de şcoală a lui Bébert cu şorţuleţul lui, bereta şi crucea. Era o fotografie mărită pe care o obţinuse în schimbul unei ceşti de cafea. O trezii.

– Bună ziua, domnule doctor, tresări ea. Mi-aduc aminte şi azi ce mi-a spus. Parcă aţi fi bolnav! a băgat imediat de seamă. Staţi jos... Nici mie nu mi-e prea bine..

– Tocmai făceam o plimbare, i-am răspuns pentru a salva aparenţele.

– E destul de târziu pentru o plimbare, mai ales dacă mergeţi spre piaţa Clichy... Pe bulevard la ora asta bate un vânt foarte rece...

Se ridică şi începu să se poticnească de ici, dincolo ca să-mi facă un grog vorbind în acelaşi timp despre toate, şi de Henrouille şi de Bébert, inevitabil.

Nu puteam face nimic ca s-o împiedic să vorbească despre Bébert, deşi ştia şi ea cât amar şi chin îi răscoleau sufletul. O ascultam fără s-o mai întrerup deloc, parcă amorţisem. Încerca să-mi aducă aminte toate calităţile lui Bébert din care ea închipuia cu multă greutate un fel de vitrină, pentru că nu trebuia uitată nici una din calităţile lui Bébert şi trebuia s-o ia mereu de la capăt şi când totul era gata şi-mi povestise de-acum toate împre­jurările creşterii lui cu biberonul, mai găsea o calitate, mică de tot, pe care trebuia s-o pună alături de cele­lalte, şi atunci relua povestea de la capăt şi iar uita ceva, ajungând în cele din urmă să scâncească de ne­putinţă. Pierdea şirul de oboseală. Adormea printre sus­pine. Nu mai avea forţa de a smulge pentru multă vreme din întuneric firava amintire a lui Bébert pe care-l iubise atât. Neantul era mereu mai aproape de ea, învăluind-o. Un fleac de grog şi oboseala şi amin, adormea fornăind ca un mic avion depărtat pe care-l înghit norii... Nu mai era nimeni pe pământ pentru ea.

În timp ce se prăbuşea printre mirosurile ei, eu mă gândeam că voi pleca şi că fără îndoială n-o voi mai vedea niciodată pe mătuşa lui Bébert, că Bébert se dusese şi el fără mofturi pentru totdeauna şi că mătuşa se va duce pe urmele lui, nu peste mult timp. Inima-i era bolnavă şi foarte bătrână. Împingea şi ea cum putea sângele prin artere, urcându-l cu greu prin vine. Marele cimitir de alături o s-o înghită, acolo unde morţii stau ca o mulţime în aşteptare. Acolo îl ducea pe Bébert să se joace înainte de a se-mbolnăvi, în cimitir. Şi după asta totul se va termina. Or să vină să-i zugrăvească odăiţa şi vom putea spune că ne ajungem din urmă unul pe altul ca bilele la jocul de biliard, şovăind la marginea gropii şi făcând mofturi înainte de a ne rostogoli în ea.

Şi ele o pornesc tot violente şi gălăgioase, bilele, şi până la urmă tot n-ajung nicăieri niciodată. Nici noi, dealtfel, iar pământul întreg nu foloseşte decât ca să ne adune în cele din urmă pe toţi. Pentru mătuşa lui Bébert nu mai era mult de acum, aproape nu mai avea suflu. În viaţă, noi, oamenii dăm greu unii de alţii. Prea multe culori care te zăpăcesc şi prea mulţi oameni care se mişcă-n jur. Ne putem întâlni numai în marea tăcere, când e prea târziu, morţi. Şi eu trebuia să mă mişc mai departe, să plec altundeva... Orice aş fi făcut, oricât aş fi ştiut... Nu puteam rămâne cu ea.

Diploma îmi umfla buzunarul mai mult decât banii şi actele de identitate. În faţa postului de poliţie, agentul de pază aştepta schimbul de la miezul nopţii şi scuipa cât putea. Ne-am dat bună seara.

După vagonul de benzină întunecat din colţul bule­vardului, urma accizul cu funcţionarii lui mucegăiţi în colivia lor de sticlă. Tramvaiele nu mai mergeau. Era un moment prielnic să le vorbesc despre existenţă funcţiona­rilor, despre existenţa care era din ce în ce mai grea, mai scumpă. Erau doi, un tânăr şi un bătrân, mătreţoşi amândoi, aplecaţi peste nişte registre foarte mari. Pe fe­reastra lor se vedea marele chei de întuneric al fortifi­caţiilor care se ridicau înalte în noapte, pentru a aştepta vasele de atât de departe, vapoare atât de nobile, cum nu se vor mai vedea altele la fel vreodată. E sigur. Sunt aşteptate.

Am vorbit îndelung cu funcţionarii şi chiar am băut cu ei o cafea pe care au încălzit-o pe o sobiţă. Mă în­trebară dacă nu cumva plec în vacanţă, aşa ca să glu­mească, noaptea, cu băgăjelul pe care-l aveam în mână. „Chiar aşa", le-am răspuns. Inutil să le explici lucruri ieşite din comun funcţionarilor. Nu mă puteau ajuta să-nţeleg. Şi înfuriat de remarca lor, mă prinse şi pe mine pofta să devin interesant, să-i uimesc, şi începui aşa pe nepusă masă să le vorbesc de campania din 1816, cea care îi adusese pe cazaci exact până-n locul în care ne aflam, la Barrière, pe urmele lui Napoleon.

Totul evocat cu dezinvoltură, bineînţeles. Convingându-i în câteva cuvinte pe aceşti nenorociţi de superiori­tatea mea culturală şi de spontana mea erudiţie, iată-mă plecat ceva mai sigur pe mine spre piaţa Clichy, pe bule­vardul care urcă.

Veţi observa că se află întotdeauna în colţul străzii Dames două prostituate care aşteaptă... Ele acoperă astfel cele câteva ore istovite care despart sfârşitul zilei de zori. Datorită lor viaţa continuă şi în întuneric. Ele stabilesc această continuitate, în mână cu poşeta lor bucşită de reţete, de batiste bune la toate şi de fotografii ale co­piilor lor de la ţară. Când te apropii de ele pe întuneric trebuie să fii foarte atent, pentru că ele abia dacă mai există, aceste femei, atât sunt de specializate, viu a mai rămas în ele numai atât cât e necesar ca să răspundă la cele două sau trei fraze care rezumă tot ce se poate face cu ele. Suflete de insecte în botine cu nasturi.

Să nu le zici nimic, nici să nu te apropii. Sunt rele. Aveam destul loc în faţa mea. O luai la goană printre şine. Bulevardul era lung.