Louis-ferdinand céline

Era în ele. Nici costume, nici paiete, nici lumini, nici surâs pentru a o înşela, pentru a o iluziona în ceea ce o privea pe ea şi pe ai săi, căci îi găsea pretutindeni pe unde se ascundea pe cei care erau de-ai ei; se distrează doar făcându-i să cânte până le vine rândul, toate tâmpeniile speranţei. Asta o ţine trează, leagănă şi-nfioară, mizeria.

În felul acesta chinul nostru, cel mare, e o distracţie.

Şi atunci cu atât mai rău pentru cel care cântă cântece de dragoste! Dragostea e iarăşi şi iarăşi mizeria însăşi, numai ea, mereu cea care vine să-şi scurgă gunoiul min­ciunii în gura noastră. Asta e. E peste tot mizeria, pu­toarea, nu trebuie răscolită nici măcar în glumă. Pentru că nu există glumă. De trei ori pe zi totuşi englezoaicele mele o luau de la capăt, în faţa decorului şi în cântec de acordeon. Evident avea să se termine foarte rău.

Le lăsam în pace dar pot să spun că am văzut, eu, ve­nind catastrofa.

Mai întâi se îmbolnăvi una dintre ele. Moarte drăguţe­lor care răscolesc nefericirea! Să crape, cu atât mai bine! Şi încă ceva, să nu vă opriţi niciodată, nici măcar în colţul străzii să ascultaţi acordeonul, acolo te poţi ade­sea uşor îmbolnăvi de adevăr. O poloneză veni deci s-o înlocuiască pe cea bolnavă, în riturnela lor. Tuşea şi ea poloneza între timp. O lungană de fată palidă şi vânjoasă. Devenirăm imediat intimi. În două ore ştiui tot ce avea în suflet, în privinţa corpului mai aveam de aşteptat. Mania acestei poloneze era să-şi mutileze sistemul nervos cu pasiuni imposibile. Evident intrase în hora scârboasă a englezoaicelor ca în unt cu durerea ei cu tot. Începea pe un ton agreabil cântecul lor, părea că nimic nu se întâmplă, ca la toate cântecele pentru dans, şi iată că deodată inima ţi se-nmuia fără voia ta, deveneai trist, ca şi cum ţi-ai fi pierdut, auzindu-le, cheful de viaţă, atât era de adevărat că totul nu ducea nicăieri, tinereţea şi toate celelalte şi vorbele îţi rămâneau mereu în minte, chiar şi după ce cântecul se termina şi melodia pleca departe să se cuibărească în patul ei adevărat, cel mai adevărat, în mormânt. De două ori era reluat refrenul şi un fel de nostalgie te copleşea după acea dulce ţară a morţii, o ţară mereu tandră şi alinătoare exact ca o ceaţă. Vocile lor erau pe scurt nişte voci de ceaţă.

Reluau în cor un plâns-reproş împotriva celor care mai erau pe acolo, târându-se, vieţuind, aşteptând de-a lungul cheiurilor, a tuturor cheiurilor lumii, să treacă în cele din urmă viaţa, iluzionându-se, vânzând tot soiul de lucruri şi de portocale altor fantome, ştiri şi monede false, poliţie, vicioşi, necazuri, povestind baliverne în această ceaţă a răbdării care e fără sfârşit.

Tania se numea noua mea prietenă din Polonia. Viaţa ei era acum în fierbere, am înţeles, din cauza unui func­ţionar de bancă cvadragenar pe care-l cunoscuse la Ber­lin. Ar fi vrut să se-ntoarcă în Berlinul ei şi să-l iu­bească cu orice preţ şi împotriva tuturor. Pentru a se-ntoarce acolo ca să-l întâlnească ar fi făcut orice.

Vâna impresarii, aceşti promiţători de angajamente, în întunericul scărilor mizere. O ciupeau de coapse, răii, aşteptând răspunsuri care nu mai veneau. Dar ea abia dacă băga de seamă maşinaţiile lor, atât era de preocupată de amorul ei din depărtare. Nici nu trecu o săptămână în asemenea condiţii şi catastrofa se întâmplă. Îndopase Destinul cu ispite ca pe un tun, luni şi săptămâni la rând.

Gripa îi ucise prodigiosul amant. Aflarăm nenorocirea într-o sâmbătă seară. Îndată ce primi ştirea, mă târî, descreierată, buimacă, să ia cu asalt Gara de Nord. Şi asta nu era nimic, dar în delirul ei pretindea funcţionaru­lui de la ghişeu să ajungă la timp la înmormântare. Îi trebuiră doi şefi de gară ca să i-o scoată din cap, s-o facă să-nţeleagă că era mult prea târziu.

În starea în care ajunsese nici nu mă puteam gândi s-o las singură. Ţinea dealtfel la tragedia ei şi mai mult chiar ţinea să mi-o înfăţişeze în plină transă. Ce ocazie! Amorurile contrariate de distanţă şi de mizerie ca şi amorurile marinarului sunt magnifice şi irefutabile. Mai întâi cum n-ai ocazia să te întâlneşti prea des nu te poţi certa, şi asta e una la mână. Şi apoi cum viaţa nu-i decât un delir îndopat cu minciuni, cu cât eşti mai departe şi poţi să minţi mai mult cu atât eşti mai mulţumit, e firesc. Adevărul nu-i bun la gust.

Odată asiguraţi eu şi Tania că nu exista nici un tren posibil pentru Berlin, ne-am mângâiat cu telegramele. În biroul Bursei am redactat una foarte lungă, dar când s-o trimitem se ivi altă dificultate, nu ştiam de loc cui s-o adresăm. Nu cunoşteam pe nimeni la Berlin în afară de cel mort. Nu mai vorbeam acum decât despre mort. Tot vorbind am mai dat ocol de două sau trei ori Bursei şi cum trebuia să ne gândim la alinarea durerii într-un fel, urcarăm încet spre Montmartre, delirând de amără­ciune.

Din strada Lepic începi să-ntâlneşti oameni care vin în căutare de distracţii în susul oraşului. Se grăbesc. Ajunşi la Sacré-Coeur, privesc în jos spre întunericul pe care-l face acea groapă mare şi miloasă cu toate ca­sele îngrămădite în fundul ei.

În piaţetă, în cafeneaua care ni se păru, după toate aparenţele a fi cea mai puţin scumpă, intrarăm. Tania mă lăsa drept consolare şi recunoştinţă s-o sărut în voie. Îi plăcea şi să bea. Pe banchetele din jurul nostru pe­trecăreţii beţi dormeau deja. Orologiul de deasupra bi­sericuţei începu să bată ore şi ore nesfârşite. Ajunseserăm la capătul lumii, era din ce în ce mai limpede. Nu se putea merge mai departe, pentru că după asta nu mai erau decât morţii.

Începeau din Place du Tertre, de alături, morţii. Eram bine aşezaţi ca să-i putem zări. Treceau pe deasupra ga­leriilor Dufayel, pe la est prin urmare.

Dar oricum trebuia să ştii cum să-i găseşti, adică din­lăuntru şi cu ochii aproape închişi, pentru că marile tu­fişuri de lumină ale publicităţii te împiedicau, chiar prin­tre nouri, să-i zăreşti pe morţi. Morţii, am înţeles imediat, îl luaseră cu ei pe Bébert, chiar ne-am făcut cu ochiul Bébert şi cu mine, şi apoi ceva mai departe de el, cu fata foarte palidă care avortase în sfârşit, cea din Rancy, golită de acum de toate măruntaiele. Era plin de vechi clienţi de ai mei pe ici pe colo, şi cliente deasemeni, la care nu mă mai gândisem niciodată, şi alţii încă, negrul într-un nor alb, singur, cel pe care-l biciuiseră degeaba atunci, îl ştiam de la Topo, şi taica Grappa deci, bătrânul locotenent al pădurii virgine! La ei mă mai gândisem din când în când, la locotenent, la negrul torturat şi de asemeni la spaniolul meu; preotul venise şi el, preotul cu morţii în noaptea aceasta pentru rugile cerului, şi crucea lui de aur îl împiedica să zboare de la un cer la altul. Se agăţa cu crucea de nori, de cei mai murdari şi de cei mai galbeni, şi recunoşteam pe măsură ce treceau şi alţi dispăruţi, mereu alţii... Atât de numeroşi, că ţi-era cu adevărat ruşine că n-ai avut timp să-i priveşti cât au mai trăit acolo alături de tine ani în şir....

N-ai niciodată destul timp, e adevărat, decât atât cât să te gândeşti la tine.

În sfârşit, toate aceste javre au devenit îngeri fără ca eu să bag măcar de seamă! Nouri întregi de îngeri extravaganţi şi obraznici peste tot. Hoinărind deasupra oraşului! O căutai pe Molly printre ei, era momentul, buna mea, singura mea prietenă, dar ea nu venise cu ei... Probabil că avea o bucăţică de cer aparte numai pentru ea, aproape de bunul Dumnezeu, atât fusese întotdeauna de bună Molly... Mă bucuram că n-o vedeam alături de aceste lepădături, pentru că morţii aceştia erau într-a­devăr nişte lepădături, nişte golani, pleavă şi clică de fantome adunate în acea seară deasupra oraşului. Mai ales dinspre cimitirul de alături veneau mereu, fără să-i pot desluşi prea bine. Şi era totuşi un cimitir destul de mic, veneau chiar comunarzi, tot însângeraţi, care-şi deschideau gura mare parcă ar fi vrut să mai înjure şi nu mai puteau... Îl aşteptau comunarzii pe La Pérouse, cel din Iles, care îi convocase pe toţi în noaptea aceea pentru o adunare... La Pérouse nu mai termina cu pregă­tirile din cauza piciorului lui de lemn care i se punea de-a curmezişul... şi pe care îl fixa întotdeauna cu mare greutate şi apoi din cauza lornietei pe care nu i-o mai găseau.

Nu vroia să apară printre nouri fără lornietă atârnată de gât, ideea lui fixă, faimoasa lui lornietă de circumstanţă, o adevărată distracţie care te face să vezi oamenii şi lu­crurile de departe, mereu mai departe şi mereu mai dorite printr-un capăt al ei pe măsură ce şi în ciuda faptului că te apropii de ele. Cazacii îngropaţi pe lângă Moulin nu mai pridideau să iasă din mormintele lor. Făceau efor­turi îngrozitoare, dar mai încercaseră de nenumărate ori. Cădeau la loc în fundul gropilor.... Erau beţi încă din 1820...

Totuşi o rafală de ploaie îi făcu şi pe ei să ţâşnească, răcoriţi în sfârşit deasupra oraşului. Se împrăştiară atunci şi ei la rândul lor umplând noaptea cu turbulenţa lor de la un nor la altul... Opera îi atrăgea mai ales se pare cu marele ei jar de anunţuri din mijloc. Împroşcaţi, strigoii făceau un salt până la celălalt capăt al cerului şi atât de agitaţi şi numeroşi că te apuca ameţeala. La Pérouse în sfârşit echipat ceru să încalece pe ultima bătaie a orei patru, îl susţinură şi-l aşezară moţ deasupra. Instalat, încălecat în sfârşit, el tot mai gesticula şi se mai zbătea... Bătaia orei patru îl făcu să se clatine în timp ce se încheia. În spatele lui La Pérouse se desfăşoară marele iureş al cerului, o neruinată debandadă, fantomele sosesc mereu din cele patru colţuri, toţi strigoii tuturor epopeilor... Se urmăresc, se sfidează şi se-nvrăjbesc secole contra secole. Nordul rămâne mult timp strivit sub îngrozitoarea lor încăierare. Orizontul se eliberează în sfârşit albăstrindu-se şi ziua se arată prin spărtura pe care au făcut-o în noapte ca să fugă.

După asta e foarte greu să-i mai regăseşti. Ar trebui să ieşi din timp.

Îi regăseşti prin părţile Angliei când ajungi pe acolo, dar ceaţa este prin ţinuturile acelea mereu atât de deasă, de compactă, ca nişte adevărate voaluri care se ridică fără încetare unele în faţa altora de la pământ până-n înaltul cerului. Cu rutină şi atenţie poţi ajunge să-i descoperi totuşi, dar niciodată pentru mult timp din cauza vântului care aduce alte rafale şi aburi din larg.

Femeia aceea mare de colo care păzeşte Insula ră­mâne cea din urmă. Capul ei se-nalţă mult deasupra celor mai de sus aburi. Numai ea este vie în Insulă. Părul ei roşu dominând totul, aureşte încă puţin norii, tot ce mai rămâne din soare.

Mi se explică cum că ea încearcă să facă ceai. Trebuie să încerce, pentru că va sta acolo o veşnicie. Nu va ajunge să-şi fiarbă ceaiul din cauza ceţii care a devenit şi mai densă, şi mai friguroasă.

Foloseşte drept ceainic carcasa unui vapor, cel mai frumos, cel mai mare dintre vapoare, ultimul pe care ar mai fi putut să-l găsească la Southameton, s-a obişnuit să-şi încălzească ceaiul mereu pe valuri... Mestecă... Învârte cu o vâslă enormă... Are şi ea o treabă.

Nu vede nimic altceva, mereu serioasă şi aplecată cum e.

Hora a trecut exact pe deasupra ei, dar nu s-a mişcat, s-a obişnuit cu toate fantomele de pe continent care se rătăcesc pe aici... E gata...

Scormoneşte focul sub cenuşă între două păduri moarte, cu degetele, asta îi ajunge.

Încearcă să-l aprindă, totul este numai al ei acum, dar ceaiul nu-i va fierbe niciodată.

Nu mai au viaţă flăcările.

Nu mai e viaţă pentru nimeni în lume, doar un pic pentru ea, în rest totul e aproape pe sfârşite.

Tania mă trezi în camera în care în cele din urmă ajunseserăm să ne culcăm. Era ora zece dimineaţa. Ca să scap de ea i-am îndrugat că nu mă simţeam prea bine şi că aş mai rămâne un pic în pat.

Viaţa reîncepea. S-a prefăcut că mă crede. De îndată ce coborî, o luai şi eu din loc la rândul meu. Aveam în­tr-adevăr o treabă. Sarabanda din noaptea trecută îmi lăsase un gust ciudat de remuşcare. Amintirea lui Robinson mă hărţuia. E adevărat că-l lăsasem în voia sorţii şi, ce era şi mai rău încă, în grija abatelui Protiste. Asta spune tot. Auzisem desigur povestindu-se că totul mergea de minune acolo, la Toulouse, şi că maica Henrouille se purta chiar bine cu el. Numai că în unele cazuri, nu-i aşa, nu auzi niciodată decât ceea ce vrei să auzi şi-ţi convine... Aceste vagi indicaţii nu dovedeau nimic în fond.

Neliniştit şi curios, mă îndreptai spre Rancy în căutare de noutăţi, dar de data asta exacte, amănunţite. Ca să ajung acolo trebuia să trec prin rue des Batignolles pe unde locuia Pomone. Era în drumul meu. Ajungând în apropiere de casa lui, fui uimit să-l zăresc chiar pe el în colţul străzii, pe Pomone, pândind parcă pe un oarecare domn de la distanţă. Un eveniment pentru Pomone, care nu ieşea niciodată. Recunoscui şi pe tipul pe care-l urmărea, era un client, „Cidul", cum se iscălea în corespondenţă. Dar noi ştiam din surse intime că lucra la poştă, „Cidul".

De ani de zile se ţinea scai de Pomone să-i găsească o fată bine crescută, visul lui. Dar domnişoarele care i se prezentau nu erau niciodată destul de bine crescute pentru gustul lui. Făceau gafe, pretindea el. Şi treaba nu mergea. Dacă stai să te gândeşti bine, există două feluri de fete, cele cu „vederi largi" şi cele care au primit „o bună educaţie catolică". Două feluri în care nenorocitele se pot simţi superioare, două feluri de a provoca pe temători şi pe nesătui, genul „deochiat" şi genul „fetiţă".

Toate economiile „Cidului" se topiseră în câteva luni de zile cu aceste căutări. Ajunsese acum cu Pomone la capătul resurselor şi al speranţelor. Aveam să aflu că se sinucisese chiar în acea seară pe maidan. Dealtfel, de îndată ce-l văzui pe Pomone ieşind de la el de acasă, nu m-am îndoit ca se petrecuse ceva neobişnuit. L-am urmărit aşa mult timp prin tot cartierul care-şi risipea prăvăliile de-a lungul străzilor şi culorile, ca să se ter­mine în nişte cârciumi precare exact la marginea accizului. Când nu eşti grăbit, te pierzi uşor pe aceste străzi, derutat mai întâi de tristeţea lor şi apoi de prea mult indiferenţă a locurilor. Dacă ai avea ceva bani, te-ai azvârli într-un taxi ca să scapi, atât e de plicticos. Oamenii pe care-i întâlneşti târâie în urma lor un destin atât de lânced că te simţi stingherit pentru ei. După ferestrele cu perdele e aproape sigur că micii rentieri au lăsat gazul deschis. Nu se poate face nimic! Accidente, se spune, nu-i cine ştie ce.

Şi nici o bancă să te aşezi. Numai cenuşiu şi cafeniu peste tot! Când plouă, plouă din toate părţile, din faţă, din coastă, şi strada lunecă atunci ca spinarea unui peşte cu o şină de ploaie pe mijloc. Nici măcar nu poţi zice că e un cartier dezordonat, e mai degrabă ca o închisoare bine întreţinută, o închisoare care n-are nevoie de porţi.

Hoinărind aşa, l-am pierdut în cele din urmă pe Po­mone şi pe sinucigaşul lui, imediat după rue des Vinai­griers, Ajuns atât de aproape de Garenne-Rancy, nu mă putui stăpâni să nu arunc o privire spre fortificaţii.

De departe, Garenne-Rancy te-mbie, nimic de zis, din cauza copacilor din cimitirul cel mare. Mai că te-ai lăsa înşelat şi ai jura că-i Bois de Boulogne.

Dacă vrei cu tot dinadinsul veşti despre cineva, tre­buie să-ntrebi pe cei care ştiu. Oricum nu pierd mare lucru făcând o scurtă vizită familiei Henrouille, mi-am zis. Ei trebuie să ştie cum stau lucrurile la Toulouse. Şi iată imprudenţa pe care am comis-o. Nu bănuieşti. Nu ştii că ai ajuns şi totuşi te trezeşti de-a dreptul în cele mai întunecoase ţinuturi ale nopţii. O nenorocire te va ajunge curând. E de ajuns un fleac; şi oricum n-ar trebui să mai încerci niciodată să revezi anumiţi oameni, de soiul ăsta mai ales. Că nu mai scapi.

Tot ocolind, mă trezii parcă împins de obişnuinţă în faţa casei lor. Stăteam şi mă tot minunam că se afla în acelaşi loc. Începuse sa plouă. Pe stradă nimeni decât eu, care nu îndrăzneam să merg mai departe. M-aş fi întors din drum fără să mai stărui, când uşa casei se deschise exact atât cât să-mi poată face semn nevasta să intru. Desigur ea vedea tot. Mă zărise şovăind pe trotuarul din faţă. Nu mai vroiam să mă apropii, cu toate că ea mă chema acum pe nume.

– Doctore!... Vino repede!

Aşa mă striga, autoritar... Mi-era teamă să nu fiu remarcat. Mă grăbii să urc până la micul lor peron, să regăsesc coridorul şi soba şi să revăd tot decorul. Şi totuşi eram neliniştit. Apoi se apucă să-mi povestească că soţul ei era foarte bolnav de vreo două luni de zile şi că se simţea din ce în ce mai rău.

Pe loc, desigur, bănuiala.

– Şi Robinson? întrebai precipitat.

Se făcu întâi că nu m-aude. Apoi se hotărî: "O duc bine amândoi... Afacerea le merge şi ea bine la Toulouse", îmi răspunse în cele din urmă, dar aşa, rapid. Şi fără o vorbă în plus mă asaltă din nou în legătură cu soţul ei bolnav. Îmi ceru să mă ocup imediat de el, fără să pierd un minut... „Că sunt atât de devotat... Că-l cunosc bine pe soţul ei... c-o fi, c-o păţi... Că nu vrea să vadă nici un fel de doctor... Că nu mai ştiau adresa mea..." În sfârşit, mofturi.

Dar eu aveam destule motive să mă tem ca această boală a soţului să nu aibă nişte origini bizare. Eram în măsură să-mi cunosc cucoana şi obiceiurile casei. Pe loc, o satanică curiozitate mă făcu să urc în camera lui.

Era culcat exact în acelaşi pat în care-l îngrijisem pe Robinson după accident, numai cu câteva luni mai înainte.

În câteva luni o cameră se schimbă chiar dacă nu se mişcă nimic în ea. Oricât de bătrâne, oricât de şubrede, lucrurile mai găsesc încă, nu se ştie de unde, forţa de a îmbătrâni şi mai mult. Totul era schimbat în jurul meu. Nu obiectele de la locurile lor, desigur, dar lucrurile ele însele, în adâncul lor. Sunt altfel lucrurile când le în-tâlneşti din nou, posedă s-ar zice mai multă forţă pentru a pătrunde în noi cu mai multă tristeţe, mai adânc, mai blând decât altădată, forţa de a se topi în acel fel de moarte care se produce în noi cu încetul, delicat, pe furiş, în faţa căreia în fiecare zi înveţi să te aperi mai puţin decât în ajun. O vezi de la o zi la alta muindu-se, zbârcindu-se in noi înşine, viaţa şi odată cu ea lucrurile şi fiinţele, pe care le-ai părăsit neînsemnate, preţioase sau uneori chiar de temut. Teama sfârşitului a însemnat totul cu ridurile ei, în timp ce alergai prin oraş după pâine sau după plăcere.

Curând nu vor mai exista decât oameni şi lucruri inofensive, demne de milă şi dezarmate în jurul trecutului nostru, nimic decât păcatele amuţite pentru totdeauna.

Nevasta mă lăsă singur cu soţul. Nu prea arăta bine soţul. Circulaţia aproape că i se oprise. Îi suguşa inima.

– Voi muri, repeta, destul de simplu dealtfel.

Aveam un fel de baftă de şacal de a mă afla de faţă întotdeauna în asemenea situaţii. Îi ascultam inima bă­tând, aşa numai ca să fac ceva în situaţia dată, cele câteva gesturi pe care le aştepta. Inima îi alerga, ai fi putut zice, dincolo de coaste, închisă, alerga să prindă din urmă viaţa, în salturi, dar oricât s-ar fi zbătut, tot n-ar mai fi prins-o. Era terminat. Curând, tot poticnindu-se inima va începe să putrezească, mustind toată, roşietică şi băloasă ca o rodie veche strivită. Aşa se va prezenta inima lui flască pe dalele de marmoră, crăpată cu cuţitul după autopsie în câteva zile. Căci totul se va sfârşi printr-o frumoasă autopsie judiciară. Aşa prevedeam, gândindu-mă că toată lumea în cartier va povesti destule amănunte mur­dare în legătură cu această moarte, pe care n-o vor găsi în firea lucrurilor, după cealaltă istorie.

O aşteptau la cotitură oamenii din cartier pe nevastă-sa, cu toate cancanurile adunate încă de la afacerea precedentă, pe care n-o uitaseră. Dar asta va fi ceva mai târziu. Deocamdată, soţul nu ştia nici cum să rămână, nici cum să moară. Parcă trecuse de acum dincolo de viaţă, dar nu reuşea totuşi să se desprindă încă de propriii lui plămâni. Alunga aerul şi aerul revenea. S-ar fi lăsat dus, dar oricum trebuia să trăiască până la capăt. Era un chin cu adevărat atroce, care-l făcea să se uite cruciş.

– Nu-mi mai simt picioarele, gemea... Mi-e frig până la genunchi...

Ar fi vrut să-şi frece picioarele, dar nu mai putea. Nici să bea nu mai putea. Era sfârşit. Dându-i ceaiul preparat de nevastă-sa, mă întrebam ce-ar fi putut să pună-n el. Nu prea mirosea plăcut ceaiul, dar mirosul nu-i o dovadă, şi valeriana miroase foarte urât. Şi apoi când te înăbuşeai cum se înăbuşea soţul, nu mai avea nici o importantă că ceaiul era bizar. Se chinuia mult, se ostenea cu tot ce-i mai rămăsese muşchi sub piele, ca să mai sufere, să mai sufle. Se lupta în acelaşi timp împotriva vieţii şi a morţii. Drept ar fi fost să se facă ţăndări în acest caz. Dar natura, când ţine cu tot dina­dinsul să-şi bată joc de cineva, s-ar spune că nu cunoaşte limite. În spatele uşii nevastă-sa trăgea cu urechea la consultaţia pe care i-o dădeam, dar eu o cunoşteam bine pe nevastă-sa. Tiptil am surprins-o. „Chit, chiţ", îi făcui. Nu se supără deloc şi chiar veni imediat să-mi şoptească la ureche:

– Ar trebui să-l faceţi să-şi scoată proteza... Probabil că-l împiedică să respire... – Şi eu aş fi vrut să-şi scoată proteza....

– Dar de ce nu i-o spuneţi singură! am sfătuit-o. – Era o sarcină delicată în starea în care se afla el.

– Nu! Nu! Ar fi mai bine să vină de la dumnea­voastră! îi da ea zor. De la mine, să nu i se pară ceva, ştiu eu....

– Aha! mă mirai, de ce?

– De treizeci de ani o poartă şi niciodată nu mi-a vorbit despre ea....

– Să i-o lăsăm atunci! propun. Dacă tot s-a obişnuit să respire cu ea...

– Oh! nu, nu mi-aş ierta-o! mi-a răspuns cu o oare­care emoţie în glas...

Mă întorsei fără vorbă în camera lui. Mă auzi întorcându-mă lângă el, soţul. Se bucură că m-am întors. Între două sufocări mai vorbea, încerca chiar să fie amabil cu mine. Îmi ceru veşti despre mine, dacă-mi făcusem o nouă clientelă.... „Da, da" îi răspundeam la toate întrebă­rile. Ar fi fost prea lung şi prea complicat să-i dau amă­nunte. Nu era momentul. Ascunsă după canatul uşii, nevastă-sa îmi făcea semn să-i mai cer încă o dată să-şi scoată proteza. Atunci mă apropiai de urechea soţului şi-l sfătuii în şoaptă să-şi scoată proteza. Gafă! „Am aruncat-o în closet!"... făcu el cu ochii plini de groază. Pe scurt, o cochetărie. Şi horcăi îndelung după aceea.

Eşti artist cum poţi. Toată viaţa, osteneala lui estetică se risipise numai în legătură cu proteza.

Momentul confesiunilor. Aş fi vrut să profit ca să-i cer părerea în legătură cu ceea ce i se întâmplase maică-sii. Dar nu mai putea. Bătea câmpii. Şi balele începură să-i curgă abundent. Sfârşitul. Nici un mijloc de a mai scoate măcar o frază de la el. Îi închisei gura şi coborâi. Nevastă-sa în culoarul de jos nu era deloc mulţumită şi aproape că m-a ocărât din pricina protezei, ca şi cum ar fi fost greşeala mea.

– De aur era, doctore... Ştiu! Ştiu şi cât a plătit-o!... Nu se mai fac în ziua de azi!... O poveste întreagă. „Să urc şi să mai încerc", i-am propus atât eram de stingherit. Dar numai însoţit de ea.

De această dată soţul aproape că nu ne-a mai re­cunoscut. Horcăia mai încet când eram aproape de el, ca şi cum ar fi vrut să audă ce ne spuneam eu şi ne­vastă-sa.

N-am venit la înmormântare. Nici autopsie n-a fost cum mă temeam. Totul s-a petrecut fără zgomot. Dar cu văduva Henrouille am rămas certat de-a binelea din cauza protezei.

Tinerii sunt atât de zoriţi să facă dragoste, se grăbesc atât de mult să apuce tot ce li se oferă drept distracţie, că nu stau să-şi aleagă plăcerile. Sunt într-un fel ca acei călători care se silesc să-nghită la repezeală tot ce li se serveşte la bufetul gării, între două semnale. Numai să le pui la dispoziţie cele două, trei cuplete care-i ajută să-ntreţină o conversaţie de amor, asta le ajunge, sunt fericiţi. E uşor să-i mulţumeşti pe cei tineri, şi apoi de altminteri, se pot distra cum vor, e adevărat!

Se îndreaptă cu toţii spre plaja strălucitoare, la malul apei, acolo unde femeile au aerul că sunt în sfârşit libere, acolo unde sunt atât de frumoase că nu mai au nevoie nici măcar de minciuna visurilor noastre.

Şi atunci desigur odată cu iarna ţi-e greu să te-ntorci, să-ţi spui că totul s-a terminat, să ţi-o mărturiseşti. Rămâi oricum în mijlocul frigului, al vârstei, să mai speri încă. E de înţeles, păcătoşi cum suntem. Nu trebuie să dăm vina pe nimeni. Bucurie şi fericire înainte de toate. Asta e părerea mea. Şi apoi când începi să te ascunzi de ceilalţi e semn că ţi-e teamă să te mai amuzi cu ei. Semn de boală. Ar trebui să ştim de ce ne încăpăţânăm să nu ne vindecăm de singurătate... Un alt tip pe care-l întâlnisem în timpul războiului la spital, un caporal, îmi vorbise cumva despre aceste sentimente. Păcat că nu l-am mai revăzut pe băiatul acela! „Pământul e mort! îmi expli­case... Iar noi viermi, viermi pe hoitul lui cel mare şi împuţit halindu-i mereu măruntaiele, sugându-i otrăvurile... Nimic de făcut. Suntem putrezi din naştere... Asta-i!"