Louis-ferdinand céline

La capăt, statuia mareşalului Moncey. Apără piaţa Clichy din 1816 împotriva amintirilor şi a uitării şi a nimicului, cu o coroană de perle destul de ieftină. Ajun­sei şi eu lângă el alergând pe bulevardul pustiu cu o sută doisprezece ani întârziere. Nici ruşi, nici bătălii, nici cazaci, nici soldaţi, nimic în piaţă decât o bucată de soclu sub o coroană de care să te sprijini. Numai focul unei sobiţe cu mangal cu trei dârdâitori în jurul ei care se uitau chiorâş prin fumul înecăcios. Nu era a bună.

Câteva automobile fugeau din toate puterile spre ie­şirea din piaţă.

Îţi aminteşti la nevoie de marile bulevarde ca despre un loc mai puţin friguros decât altele. Din cauza febrei mintea nu-mi mai mergea decât cu mari eforturi de voinţă. Încălzit de grogul mătuşii, am coborât alergând pe direcţia vântului care e mai puţin rece când îl primeşti din spate. O bătrână doamnă cu bonetă, lângă metroul Saint-George, plângea soarta unei nepoţele bolnave la spital de meningită, zicea ea. Profita ca să cerşească. Nimerise prost.

Nu i-am dat decât vorbe. I-am vorbit şi eu de micul Bébert şi de o altă fetiţă pe care o îngrijisem în oraş şi care murise în timpul studiilor mele, tot de meningită. Trei săptămâni a durat agonia şi maică-sa în patul de alături nu putea să doarmă de durere, şi atunci s-a mastur­bat trei săptămâni cât a durat agonia şi apoi n-au mai putut s-o oprească nici după ce totul s-a terminat.

Asta dovedeşte că nu poţi să trăieşti fără plăcere nici chiar o secundă şi că e foarte greu să suferi cu adevărat. Asta-i viaţa. M-am despărţit de bătrâna amărâtă în faţa Galeriilor. Avea de descărcat la Hale nişte morcovi. Mergea şi ea ca şi mine pe drumul legumelor, acelaşi. Dar cinematograful „Tarapout" m-a atras. Aşezat cum e, ca o prăjitură uriaşă în lumină. Şi oamenii vin de peste tot, grăbiţi ca muştele. Roată-mprejur oamenii răsar din noapte cu ochii gata beliţi ca să şi-i umple cu imagini. Un extaz fără sfârşit. Sunt aceiaşi din metroul de dimi­neaţă. Dar acolo în faţă la „Tarapout" sunt mulţumiţi, întocmai ca la New-York, se scarpină pe burtă în faţa ghişeului, preling ceva mărunţiş şi iată-i cum, hotărâţi, se precipită veseli nevoie mare spre găurile de lumină. Parcă îi dezbrăca lumina, atât de multă cădea peste ei, peste lucruri, peste mişcări, şir de ghirlande şi lampadare. Nu puteai să vorbeşti despre o afacere intimă în acest hol, era contrariul nopţii.

Năucit şi eu de-a binelea intrai într-o cafenea de ală­turi. La masa vecină, mă uit şi-l văd pe Parapine, care bea o bere, fostul meu profesor, cu veşnica lui mătreaţă cu tot. Ne recunoaştem, suntem bucuroşi. Au survenit mari schimbări în viaţa lui, îmi spune. Îi trebuie zece minute ca să mi le povestească. Nimic neobişnuit. Profesorul Jaunisset devenise atât de rău cu el, atât îl perse­cutase, că Parapine trebuise să plece în cele din urmă, să demisioneze, şi să-şi părăsească laboratorul şi apoi şi mamele fetelor de la Liceu veniseră la rândul lor să-l aştepte la poarta Institutului să-i spargă capul. Poveşti. Anchete. Nelinişti.

În ultimul moment, datorită unui anunţ ambiguu dintr-un periodic medical, putuse să se agaţe de un alt soi de subsistenţă. Nu mare lucru, evident, dar în orice caz ceva nu prea obositor şi pe gustul său. Era vorba de aplicarea vicleană a recentelor teorii ale profesorului Baryton asupra dezvoltării mintale a micilor cretini cu ajutorul cinematografului. Un faimos pas înainte în sub­conştient. Nu se vorbea în oraş decât despre asta. Era la modă.

Parapine îi însoţea pe micii cretini la „Tarapout"-ul modern. Trecea să-i ia de la sanatoriul modern al lui Baryton, din împrejurimile Parisului, şi-i reconducea după spectacol, ramoliţi, ghiftuiţi de imagini, fericiţi, să­nătoşi şi ceva mai moderni. Asta era tot. Odată aşezaţi în faţa ecranului, nu mai era nevoie să te ocupi de ei. Un public de aur. Toată lumea mulţumită, acelaşi film văzut de zece ori îi fermeca. Nu aveau memorie. Se bucu­rau continuu de surpriză. Familiile încântate. La fel Para­pine şi eu. Făceam haz de mulţumire şi beam bere după bere pentru a celebra această reconstituire materială a lui Parapine pe plan modern. Nu pleca decât la ora două dimi­neaţa, după ultimul spectacol de la „Tarapout", aşa se hotărâse, când îşi căuta cretinii, îi aduna şi-i ducea în cea mai mare grabă cu maşina la sanatoriul doctorului Baryton de la Vigny-sur-Seine. O afacere.

Pentru că eram fericiţi şi unul şi altul că ne întâlnisem, începurăm să vorbim numai din plăcerea de a ne spune tot felul de goange, de a ne povesti călătoriile pe care le făcusem şi unul şi altul şi în sfârşit despre Napoleon, aşa, pomenind despre statuia lui Moncey din piaţa Clichy. Totul devine o plăcere de îndată ce ai ca unic scop numai să fii împreună cu cineva, pentru că-ţi vine a zice în sfârşit că eşti aproape liber. Uiţi viaţa, adică pro­blema banului.

Din una în alta, am povestit anecdote chiar şi pe seama lui Napoleon. Parapine, el, ştia bine istoria lui Napoleon. Îl pasionase odinioară, mă informă el, în Po­lonia, pe când era la liceu. Fusese crescut bine, nu ca mine.

Aşa îmi povesti că-n timpul retragerii din Rusia, ge­neralii lui Napoleon avură mult de furcă cu el vrând să-l împiedice să meargă la Varşovia ca să mai facă amor pentru ultima dată cu poloneza inimii lui. Aşa era el, Napoleon, chiar în mijlocul celor mai mari înfrângeri şi nenorociri. Neserios, pe scurt. Chiar el, Vulturul Joséphinei sale! În dârdora amorului mereu, trebuie s-o spunem orice ar fi. Nu-i nimic de făcut, dealtfel, atâta timp cât cineva are chef de petreceri şi distracţii, şi ăsta e un chef pe care-l avem de fapt cu toţii. Iată ce-i mai trist. Nu ne gândim decât la asta. În leagăn, la cafenea, pe tron, la closet. Peste tot! Peste tot! Napoleon sau nu! Încor­norat sau nu! Plăcerea mai întâi! Să crape cei patru sute de mii de halucinaţi înfundaţi în Berezina până-n gât! îşi zicea marele învins numai să mai petreacă o dată Poleon! Ce otreapă! Ei haida, de! Asta-i viaţa! Aşa se termină toate! Neserios! Tiranul este dezgustat de piesa pe care o joacă mult înaintea spectatorilor. Se duce să facă amor când nu mai poate secreta delir pentru public. Şi atunci e gata cu el! Norocul îl părăseşte în doi timpi şi trei mişcări! Nu că i-a masacrat pe ruptele îi reproşează entuziaştii! Nu! Asta nu-i nimic! Şi cum i-ar mai ierta ei totul! Dar să devină deodată plicticos, iată ce nu i se poate ierta! Seriosul nu este acceptat decât cel mult ca moft. Epidemiile nu încetează decât în mo­mentul în care microbii sunt dezgustaţi de propriile lor toxine. Pe Robespierre l-au ghilotinat pentru că repeta mereu acelaşi lucru şi Napoleon n-a rezistat nici el la mai mult de doi ani de inflaţie a Legiunii de Onoare. Tortura lui de nebun a fost obligaţia de a furniza poftă de aventură unei jumătăţi de Europă cuminte. Meserie imposibilă. A şi murit din asta.

În timp ce cinematograful, acest nou salariat al vi­surilor noastre, îl poţi cumpăra pentru o oră sau două ca pe o prostituată.

Şi pe deasupra artiştii, în zilele noastre au fost răspândiţi peste tot, din precauţie, atât de mult ne plictisim. Fiecare casă îşi are artiştii ei, revărsând fiori pretutin­deni şi rostogolindu-şi sinceritatea de-a lungul etajelor. Se cutremură uşile. Va câştiga cel care va fremăta mai mult şi cu mai mult curaj şi se va abandona mai patetic decât celălalt. Se decorează acum şi closetele şi abatoarele şi Muntele de Pietate, toate numai ca să te amuze, să te distreze, să te scoată din destinul tău.

A trăi fără plăcere, ce închisoare! Viaţa, o clasă în care supraveghetor e plictisul, mereu la pândă dealtfel, trebuie să te prefaci a fi ocupat cu ceva, cu orice preţ, cu ceva pasionant, altfel el se năpusteşte asupră-ţi şi-ţi haleşte creierul. O zi care nu este decât o simplă zi de 24 de ore nu-i de îndurat. Vrei, nu vrei, ea trebuie să fie o neîntreruptă plăcere aproape insuportabilă, o lungă partidă de amor.

Şi-ţi vin idei atât de dezgustătoare când eşti năuc de necazuri şi când fiecare secundă a vieţii tale îţi ucide dorinţa de mii de alte lucruri şi de alte locuri.

Robinson era şi el în felul lui un băiat tracasat de in­finit, înainte de a i se întâmpla accidentul, dar acum se terminase cu el. Cel puţin aşa credeam.

Profitai de faptul că eram la cafenea, liniştiţi, ca să-i povestesc şi eu lui Parapine tot ce mi se întâmplase de când nu ne mai văzusem. El înţelegea lucrurile, chiar şi pe ale mele, şi-i mărturisii că-mi zdrobisem cariera me­dicală părăsind Rancy-ul într-un mod insolit. Aşa trebuie spus. Nu era glumă. Să mă-ntorc la Rancy, nici vorbă nu mai putea fi; datorită împrejurărilor. Era şi el de acord, Parapine.

Şi iată că pe când vorbeam aşa foarte plăcut, pe când ne confesam, pe scurt, surveni la „Tarapout" un antract şi muzicanţii cinematografului năvăliră cu toţii în câr­ciumă. Băurăm împreună un pahar, Parapine îi cunoştea bine pe muzicanţi.

Din vorbă în vorbă, aflu că se căuta un Paşă pentru figuraţia divertismentului. Un rol mut. Plecase cel care deţinea rolul Paşei fără să spună nimic. Şi era totuşi un rol frumos, bine plătit, într-un prolog. Nici un efort. Şi să nu uităm, ştrengăreşte înconjurat de un stol de dansatoare englezoaice, mii de muşchi vioi şi bine dese­naţi. Exact genul şi nevoia mea.

Făcui pe interesatul şi aşteptai propunerile regizo­rului. Pe scurt mă prezentai. Cum era târziu şi nu mai aveau timp să mai meargă până la Porte-Saint-Martin să caute alt figurant, regizorul fu mulţumit că mă găsise pe loc. Îl scuteam de umblat. Şi pe mine. Abia dacă se uită la mine. Mă adoptă din capul locului. Mă angajează. Numai să nu şchiopătez, nu cerea mai mult, încolo...

Şi pătrund în frumoasele subsoluri calde şi capitonate ale cinematografului ,,Tarapout". Un adevărat stup de cabine parfumate în care englezoaicele în aşteptarea spectacolului se destindeau cu înjurături şi cavalcade ambigui. Imediat, fericit de-a-mi fi găsit o bucată de pâine, mă grăbii să intru în relaţii cu aceste tinere şi de­zinvolte colege. Îmi făcură dealtfel onorurile întregului lor grup, cel mai graţios din lume. Nişte îngeri. Nişte îngeri discreţi. E bine să nu fii nici prea intim dar nici dispreţuit, asta-i Anglia.

Mari reţete la ,,Tarapout". În culise chiar, totul era lux, confort, coapse, lumină, săpun, sandvişuri. Subiectul divertismentului în care apăream ţinea cred de Turkestan. Era un pretext pentru nebunii coregrafice, dejghinări muzicale şi violente tamburinade.

Rolul meu – sumar, dar esenţial. Încărcat de aur şi de argint, îmi fu greu la început să mă instalez printre atâtea portante şi lampadare instabile, dar mă obişnuii şi ajuns aici, generos pus în valoare, nu aveam decât să mă las în voia fanteziilor, mângâiat de proiectoarele opaline.

Un bun sfert de oră douăzeci de baiadere londoneze se dezlănţuiau în melodii şi bacanale impetuoase, chipu­rile, să mă convingă de realitatea farmecelor lor. Nu eram chiar atât de pretenţios şi mă gândeam că a repeta această performanţă de cinci ori pe zi era prea mult pentru nişte femei şi încă fără să ostenească niciodată de la o repriză la alta, răsucindu-şi implacabil fesele cu acea energie a rasei lor un pic monotonă, cu acea continuitate intransi­gentă a vapoarelor plecate la drum, etrave, trudind la nesfârşit de-a lungul Oceanelor...

N-are rost să te zbaţi, să aştepţi e destul, pentru că în cele din urmă totul sfârşeşte prin a ieşi în stradă. Nu­mai strada mai contează. Ea ne aşteaptă. Va trebui să coborâm în stradă, să ne hotărâm, nu unul, nu doi, nu trei dintre noi, ci toţi. Mai şovăim în faţa ei dându-ne aere şi făcând mofturi, dar oricum până la urmă asta se va întâmpla.

În case nimic bun. De îndată ce o uşă se închide în urma unui om el începe să pută şi tot ce poartă cu el pute de asemenea. Se învecheşte pe loc, trup şi suflet. Pu­trezeşte. Dacă put oamenii, e vina noastră. Trebuie să ne ocupăm de ei! Să-i scoatem afară, să-i expulzăm, să-i expunem. Tot ce se află într-o cameră pute, chiar spilcuit şi tot pute.

Vorbind despre familii, cunosc în această privinţă un farmacist în strada Saint-Ouen care are în vitrina lui un afiş mare, frumos, o reclamă: Trei franci cutia pentru purgaţia întregii familii! O afacere! Râgâie! Fac la oală cu toţii! în familie! Se urăsc la sânge, acesta e adevă­ratul cămin, dar nimeni nu se plânge, pentru că oricum e mai puţin scump decât la hotel.

Hotelul, la drept vorbind, e mai neliniştit, nu e pre­tenţios ca un apartament, te simţi în el mai puţin vinovat. Rasa oamenilor nu e deloc liniştită şi pentru a coborî la judecata din urmă care se va petrece în stradă, evident la hotel eşti mai aproape. Pot veni îngerii cu trompetele lor, noi vom fi primii, coborâţi din hotel. Încerci la hotel, să treci neobservat, dar nu reuşeşti. Vorbeşte numai un pic mai tare, sau prea mult şi eşti reperat. În cele din urmă nu mai îndrăzneşti să faci la chiuvetă, atât de tare se aude dintr-o cameră în alta. Şi sfârşeşti inevitabil prin a-ţi însuşi bunele maniere, ca ofiţerii din marina de război. Cerul şi pământul pot să înceapă să se cutremure dintr-o clipă-n alta, suntem gata, nu ne pasă, pentru că ne cerem „iertare" de zece ori pe zi, numai pentru că ne întâlnim pe culoare, la hotel.

Trebuie să înveţi să recunoşti la closet mirosul fie­căruia dintre vecinii de palier, e mai comod. E greu să-ţi faci iluzii într-o cameră mobilată de hotel. Clienţii n-au panaş. Îşi călătoreau viaţa de la o zi la alta fără zgomot, fără să fie băgaţi în seamă, în hotel, ca pe o corabie putredă şi plină de găuri, şi ale cărei necazuri pe deasupra toată lumea le cunoaşte.

Cel în care mă instalasem eu atrăgea mai ales studenţii din provincie. Mirosea a chiştoace şi a dejun de la primele trepte. Îl vedeai noaptea de departe din cauza luminii cenuşii a becului de deasupra intrării şi a literelor aurite ştirbe care spânzurau deasupra balconului ca o enormă şi veche proteză. Un monstru de locuit, îndobitocit de combinaţii răpănoase.

De la o cameră la alta, pe culoare se făceau vizite. După ani de încercări nenorocite în viaţa practică, de aventuri, cum se zice, m-am întors la ei, la studenţi.

Dorinţele lor erau aceleaşi mereu, neabătute şi muce­găite, nici mai mult nici mai puţin insipide decât în vre­mea în care-i părăsisem. Se schimbaseră oamenii dar nu şi ideile. Mergeau şi acum ca şi altădată şi unii şi alţii să rumege mai multă sau mai puţină medicină, firimituri de chimie, comprimate de drept şi zoologii întregi, aproape la aceleaşi ore în celălalt capăt al cartierului. Războiul trecând peste ei nu-i schimbase deloc şi dacă te amestecai printre iluziile lor din simpatie te conduceau direct spre imaginea lor la patruzeci de ani. Îşi dădeau astfel înainte douăzeci de ani, două sute patruzeci de luni de economie tenace pentru a-şi fabrica fericirea.

Era o imagine de Epinal cea care le servea de fericire şi de reuşită, dar mai gradată, mai grijulie. Se vedeau în ultimă instanţă înconjuraţi de o familie puţin nume­roasă, dar incomparabilă şi preţioasă până la delir. Dar, ca să zic aşa, ei nu-şi vor privi familia niciodată. Nu se merită. Familia e făcută pentru orice, în afară de-a fi privită. Dealtfel asta e forţa tatălui, fericirea lui, de a-şi îmbrăţişa familia fără s-o privească niciodată, pe ea şi poezia ei. Nou era numai faptul că se şi vedeau la Nisa, în automobil cu soţia plină de zestre, şi poate adoptând obiceiul cecului pentru transferurile de bancă. Pentru părţile ruşinoase ale sufletului, îşi vor duce fără îndoială şi soţia într-o seară să vadă bordelul. Nu mai mult. Restul lumii e închis în jurnalele zilnice şi păzit de poliţie. Şederea la hotelul păduchios îi cam ruşina pentru moment şi-i enerva pe camarazii mei. Tânăr burghez la hotel, studentul se simte pedepsit şi, pentru că e de la sine înţeles că nu poate face încă economii, face caz de boemă şi iarăşi de boemă, acest moft disperat de cafea cu lapte.

Cam pe la începutul lunii treceam printr-o scurtă şi adevărată criză de erotism, hotelul întreg vibra. Ne spălam pe picioare. Se organiza un turneu de amor. Sosirea mandatelor din provincie ne hotăra. Ar fi putut probabil obţine aceleaşi partide de amor în ceea ce mă privea, la „Tarapout", cu englezoaicele mele dansatoare şi încă pe gratis, dar gândindu-mă bine, renunţai la acest avantaj din cauza poveştilor care s-ar fi iscat şi a neferi­ciţilor şi geloşilor amici codoşi, care se târăsc mereu prin culise după dansatoare.

Cum citeam o mulţime de ziare porno la hotel, cunoş­team trucuri şi adrese pentru a face amor la Paris! Tre­buie să mărturisesc că adresele erau foarte amuzante. Te lăsai dus, chiar şi mie, care trecusem prin pasajul Bérézinas şi călătorisem atât şi cunoscusem multe compli­caţii ale genului porno, partida de intimităţi nu-mi părea niciodată epuizată. Subzistă întotdeauna în tine o re­zervă de curiozitate în ceea ce priveşte sexul. Îţi spui că sexul nu mai are nimic să te-nveţe, că nu mai ai nici un minut de pierdut cu el, şi totuşi o iei iar de la capăt numai şi numai ca să fii cu inima împăcată că nu e nimic şi totuşi mai înveţi ceva nou în privinţa lui, ceea ce e suficient ca să-ţi redea încrederea în viaţă. O iei de la capăt, gândeşti mai clar decât înainte, începi să speri tocmai când nu mai sperai nimic şi fatal te-ntorci tot la sex, pentru acelaşi preţ. Pe scurt, rămâne mereu ceva de descoperit într-un vagin pentru toate vârstele. Într-o după amiază deci, să povestesc ce s-a petrecut, plecarăm în trei, toţi locatari ai hotelului în căutarea unei aventuri ieftine. Era uşor, datorită relaţiilor lui Pomone care ţinea un oficiu cu tot ce puteai să-ţi doreşti în materie de ajus­tări şi compromisuri erotice în cartierul său des Batignolles. Registrul lui, al lui Pomone, era plin de invitaţii la toate preţurile; funcţiona acest providenţial fără nici un fast în fundul unei curţi, într-o odăiţă îngustă atât de prost luminată, că-ţi trebuiau tot atâta tact şi băgare de seamă ca să te orientezi ca-ntr-o vespasiană necunoscută. Mai multe draperii pe care trebuia să le dai la o parte te nelinişteau înainte de a da de el, de acest proxenet, aşezat întotdeauna într-o falsă semi-obscuritate necesară confidenţelor.

Din cauza acestei penumbre, nu l-am văzut, ca să spun drept, niciodată ca lumea pe Pomone, şi cu toate că am stat mult de vorbă amândoi şi chiar am colaborat un timp, făcându-mi tot felul de propuneri şi împărtăşindu-mi tot felul de secrete periculoase, aş fi absolut incapabil să-l recunosc astăzi dacă l-aş întâlni în infern.

Mi-aduc aminte numai că amatorii care veneau pe furiş să-şi aştepte rândul la o întrevedere în salonul lui se ţineau foarte bine, vă spun drept, nici o familiaritate între ei, rezervaţi chiar, ca la un dentist căruia nu i-ar fi plăcut gălăgia şi nici lumina.

Datorită unui student în medicină, l-am cunoscut şi eu pe Pomone. Îl frecventa ca să împuşte un mic beneficiu, datorită chestiei lui, căci era dotat, băftosul, cu un mă­dular formidabil. Era chemat studentul ca să anime cu acest instrument faimos mici serate intime în afara oraşului. Mai ales damele, ele, care nu credeau că cineva ar putea avea ceva atât de mare, îl sărbătoreau. Aiureli de fetiţe uluite. În registrele poliţiei, studentul nostru figura cu un nume teribil: Balthazar!

Conversaţia se lega greu între clienţii care aşteptau. Durerea se etalează întotdeauna, în timp ce plăcerea şi necesitatea se ruşinează. Vrei, nu vrei, să iubeşti şi să fii sărac, sunt păcate. Când Pomone fu la curent cu starea mea şi trecutul meu medical, nu se putu stăpâni să nu-mi împărtăşească necazul lui. Un viciu îl epuiza. Îl con­tractase „tot frecându-se" pe sub masă în timp ce vorbea cu clienţii, căutători hărţuiţi ai perineului. „Asta mi-e meseria, înţelegi? Nu-i uşor să te stăpâneşti... Cu tot ce vin să-mi povestească, puşlamalele!..." Pe scurt, clientela îl împingea la abuzuri, ca pe acei măcelari prea graşi care aveau mereu tentaţia să se îndoape cu carne. Pe deasupra cred că mai avea şi maţele înfierbântate mereu de o căldură rea care-i venea de la plămâni. Avea să crape dealtfel câţiva ani mai târziu de tuberculoză. Vor­băria nesfârşită a clientelor pretenţioase îl istovea în alt fel, înşelându-l mereu, creându-i încurcături cu grămada şi făcând mofturi pentru fleacuri şi pentru fundul lor care, dacă ar fi fost să le asculţi, n-avea pereche chiar dacă ai fi răscolit lumea în cele patru vânturi.

Bărbaţilor trebuia mai ales să le prezinţi femei supuse şi admiratoare ale capriciilor lor pasionale. Încă nu fuseseră câţi aveau să mai vină, clienţii, ca să le îm­partă dragoste, tot atâţi câţi veneau altădată la madama Herote. Sosea într-un singur curier matinal al agenţiei Pomone atâta dragoste flămândă că puteai stinge cu ea toate războaiele acestei lumi. Dar vai, aceste potopuri sentimentale nu treceau dincolo de sex niciodată. Asta era nenorocirea.

Masa nu i se mai vedea de sub acest talmeş-balmeş dezgustător de plicuri pline de banalităţi pătimaşe. În dorinţa de a afla mai mult, mă hotărâi să mă ocup câtva timp de clasarea acestei imense tocane epistolare. Se pro­ceda, mă informă, pe sorturi de afecţiuni, ca pentru cra­vate şi boli, delirul de o parte mai întâi, şi apoi masochiştii şi vicioşii de altă parte, flagelaţii aici şi genul „guvernantă" pe altă pagină şi aşa pentru toate. Nu-ţi trebuie mult ca să transformi distracţia în corvoadă. De asta a fost alungat omul din Paradis! Aşa era, nimic de zis! Po­mone era şi el de aceeaşi părere, cu mâinile sale umede şi viciul lui interminabil care-l supunea în acelaşi timp plăcerii şi pedepsei. În câteva luni mă saturai de el şi de comerţul lui. Am rărit-o cu vizitele.

La „Tarapout" mă găsiră în continuare convenabil, cu­minte, un figurant punctual, dar după câteva săptămâni de acalmie nenorocirea se ivi din altă parte neaşteptată şi fui obligat şi încă brusc să abandonez figuraţia pentru a-mi continua drumul meu păcătos.

Privite de la distanţă aceste vremuri de la „Tarapout" nu au fost în definitiv decât un fel de escală interzisă şi perfidă. Mereu bine îmbrăcat, sunt de acord, în aceste patru luni, când prinţ, centurion de două ori, în altă zi aviator, bine şi la timp plătit. Am mâncat la „Tarapout" să-mi ajungă ani de zile. O viaţă de rentier fără rentă! Trădare! Dezastru! Într-o seară numărul nostru fu schim­bat nu ştiu din ce motiv. Noul prolog reprezenta cheiul Londrei. Imediat devenii bănuitor. Englezoaicele noastre trebuiau să cânte, aşa, prefăcându-se, chipurile, că s-ar afla pe cheiurile Tamisei, noaptea, iar eu făceam pe poli­ţistul. Un rol absolut mut, să mă plimb când la stânga când la dreapta prin faţa parapetului. Deodată, fără să-mi dau seama cum, cântecul lor deveni mai puternic decât viaţa şi-mi mână destinul drept în direcţia nefericirii. Şi în timp ce ele cântau eu nu mă mai puteam gândi la altceva decât la mizeria bietei lumi şi a mea, mai ales că-mi întorceau stomacul pe dos ca thonul cu cântecul lor, fetiţele astea! Crezusem că am digerat, că am uitat ce fusese mai greu! Mai rău decât orice era acest cântec vesel al lor care nu reuşea deloc să fie vesel! Şi ţopăiau cântând, colegele mele, încercând să ne înveselească. Bine ne mai stătea, ce să zic! Ca şi cum am fi făcut paradă de mizeria noastră, de dezolarea noastră... Chiar aşa! A hoinări în ceaţă şi lacrimi! Şiroaie de vaiete, îmbătrâneai cu ele minut cu minut. Decorul asuda şi el de groază. Iar ele continuau! Nu păreau a înţelege toată nefericirea pe care o aducea asupra noastră cântecul lor... Se plângeau de viaţa lor, sărind într-un picior, amuzându-se, foarte ritmic... Când vine de atât de departe, atât de sigur, nu te poţi înşela, nu poţi rezista.

Mizeria era peste tot, în ciuda luxului din sală, de pe noi, a decorului, se revărsa, mustea, pe întreg pământul. Ca artiste erau nişte adevărate artiste. Ţâşnea din ele nenorocul, fără ca ele să dea semn că ar vrea să-l oprească sau măcar să-l înţeleagă. Numai ochii le erau trişti. Dar ochii nu-s destul. Cântau deruta de a exista şi de a trăi şi nu o înţelegeau. O luau drept dragoste, numai dra­goste, în rest nu fuseseră învăţate nimic, puicuţele. Cântau, chipurile, despre un anumit fel de necaz. Aşa-i spuneau! Iei totul drept necazuri din dragoste când eşti tânăr şi încă nu ştii...
Where I go... where 1 look...

It's only for you... ou...

Only for you... ou...
Aşa cântau.

Asta-i mania tinerilor de a băga toată umanitatea într-un cur, unul singur, marele vis, turbarea dragostei. Vor învăţa mai târziu poate când totul se va termina, când nu vor mai fi deloc atât de trandafirii, când gravul nenoroc al ţării lor păcătoase le va fi copleşit pe toate şaisprezece, cu coapsele lor mari ca de iapă, cu sânii lor săltăreţi. ...Le strângea dealtfel de pe acum mizeria de gât, le intrase în trup, nu vor scăpa, le intrase în burtă, în suflu prin toate coardele vocii lor subţiri şi false.