Louis-ferdinand céline

Maica Henrouille se gândise să mărească preţurile de îndată ce sosise, rămânea numai să se-nţeleagă cu Episco­pia. Nu i-a fost uşor din cauza preotului de la Sainte-Éponime care vroia să-şi păstreze o treime din câştig numai pentru el, şi apoi şi din cauza lui Robinson, care protesta tot timpul că nu-i dădea destul din câştig, credea el.

– Sunt prins în cursă, conchidea el, ca un şoarece... încă o dată... N-am noroc... Bună afacere totuşi pivniţa bătrânei!... Şi-şi umple buzunarele, te asigur, scroafa.

– Dar tu n-ai băgat bani în afacerea asta! am obiectat ca să-l calmez şi să-l fac să înţeleagă... Şi eşti bine hrănit... Şi toată lumea se ocupă de tine...

Încăpăţânat ca un bărzăun, adevărată fire de persecutat ce era! Nu vroia să-nţeleagă, să se resemneze.

– La urma urmei, n-ai ieşit deloc rău dintr-o afacere atât de dubioasă, fii sigur!... Nu te plânge! Ai fi ajuns direct la Cayenne dacă te-ar fi agăţat... Şi uite că eşti liniştit!.. Şi ai mai găsit-o pe deasupra şi pe micuţa Madelon care e foarte drăguţă şi ţine mult la tine!... Aşa bolnav cum eşti! Atunci de ce te mai plângi?... Mai ales că şi cu ochii îţi merge acum mult mai bine!...

– Pari a zice că nu prea ştiu de ce mă plâng? îmi răspundea. Dar simt totuşi că trebuie să mă plâng... Aşa este... Atât mi-a mai rămas... Vreau să-ţi spun... Este sin­gurul lucru care mi se permite... Nimeni nu-i obligat să mă asculte.

De fapt nu mai termina cu văicărelile de îndată ce rămâneam singuri. Ajunsesem să mă tem de aceste mo­mente de intimitate. Mă uitam la el, cu ochii lui încă supurând la soare, şi-mi ziceam că la urma urmei nu prea era simpatic Robinson. Există aşa, unele animale, degeaba sunt nevinovate şi nefericite, se ştie, nimeni nu le poate suferi. Le lipseşte ceva.

– Ai fi putut crăpa în închisoare... îi tot dădeam zor. ca să-l fac să se mai gândească.

– Dar eu am mai fost în închisoare... Nu-i mai rău decât aici... N-ai nimerit-o...

Nu-mi spusese că a fost în închisoare. Probabil că asta se întâmplase înainte de a ne cunoaşte, înainte de război... Insista şi încheia: „Nu există decât o libertate, ţi-o spun eu, numai una: mai întâi să vezi bine şi apoi să ai buzu­narele pline cu bani, restul e moft!..."

– Şi atunci ce vrei la urma urmei? îl întrebam. Când îl puneai astfel în situaţia de a se hotărî, de a se pronunţa, de a se mărturisi cu adevărat, se dezumfla. Şi totuşi acest moment ar fi fost interesant...

În timp ce Madelon era plecată în timpul zilei la atelier, iar maica Henrouille îşi arăta resturile ei de ca­davre clienţilor, noi mergeam la cafeneaua de sub copaci. Iată un colţişor care-i plăcea lui tare mult. Cafe­neaua de sub copaci. Probabil din cauza zgomotului pe care-l făceau păsările deasupra capului. Şi câte mai erau! Mai ales pe la ora cinci când se întorceau la cuib foarte vesele că era vară. Se abăteau asupra locului ca o furtună. Se povestea chiar că un frizer care-şi avea prăvălia lângă grădină înnebunise numai auzindu-le piuind în fiecare dimineaţă ani în şir. E adevărat că nu ne mai auzeam. Dar era oricum plăcut, găsea Robinson.

– Ar fi foarte bine dacă mi-ar da măcar regulat cele patruzeci de centime de fiecare vizitator.

Cam din cincisprezece în cincisprezece minute se în­torcea iar la necazul lui. Între timp părea că-şi aduce aminte de culorile timpurilor trecute, de întâmplările, cele ale Companiei Pordurière din Africa, între altele, pe care le cunoşteam bine amândoi, şi de alte poveşti pipărate pe care nu mi le spusese încă. Nu îndrăznise poate. Era destul de secretos în fond, chiar misterios.

În ceea ce priveşte trecutul, mai ales de Molly îmi aduceam aminte, când mă înduioşam, ca de ecoul unui clopot bătând o oră de mult uitată. Şi când mă gândeam la ceva frumos imediat îmi venea în minte ea.

La urma urmei când egoismul slăbeşte hăţul, când so­seşte timpul să termini cu toate, în privinţa amintirilor nu păstrezi în suflet decât pe cea a femeilor care iubeau bărbaţii, nu numai pe unul singur, chiar dacă acela ai fost tu, ci pe toţi.

Întorcându-ne seara acasă de la cafenea n-aveam nimic de făcut, ca nişte subofiţeri la pensie.

Turiştii veneau fără încetare cât ţinea sezonul. Se târau până la cavou şi maica Henrouille reuşea să-i distreze. Preotul dădea din cap a dojană la aceste glume, dar pentru că lua mai mult decât i se cuvenea, nu sufla o vorbă, şi apoi în materie de glume nu se pricepea. Şi totuşi merita osteneala s-o vezi şi s-o auzi pe maica Henrouille în mijlocul cadavrelor ei. Ţi le privea drept în ochi, ea, căreia nu-i era frică de moarte, atât de zbârcită şi sfrijită ea însăşi de parcă era una de-a lor când se oprea ridicând spre ele felinarul ca să le vorbească drept în aşa-zisele lor feţe.

Când se întorceau cu toţii acasă, când se adunau pentru cină, vorbeau despre câştig şi maica Henrouille mă pore­clea: „doctoraşul meu Şacal" din cauza a ceea ce se întâmplase între noi la Rancy. Dar totul numai în glumă, bineînţeles. Madelon trebăluia pe la bucătărie. Locuinţa care ne găzduia nu primea decât un moft de lumină, depen­dinţă a sacristiei, foarte îngustă, întretăiată de grinzi şubrede şi colţuri prăfoase. „Totuşi, remarca bătrâna, cu toate că e întuneric aproape tot timpul, îţi nimereşti patul, buzunarul şi gura, şi e destul!"

După moartea fiului ei nu s-a amărât prea mult timp. „Totdeauna a fost foarte debil, mi-a povestit ea într-o seară despre el, şi uite eu la cei şaptezeci şi şase de ani ai mei nu m-am plâns niciodată... El se plângea mereu, aşa îi era felul, exact ca şi Robinson al matale... ca să-ţi dau un exemplu. Uite scărişoara de la cavou, e foarte greu de urcat, nu-i aşa?... O ştii?... Mă oboseşte bineînţeles, dar sunt zile când mi-aduce câte doi franci de fiecare treaptă... Am făcut socoteala... Ei bine, pentru banii ăştia eu aş urca şi până la cer, dacă vrei!"

Madelon punea mirodenii în mâncare şi mult bulion. Era grozav de bună. Şi vin porfiriu. Chiar şi Robinson începuse să bea de când era în sud. Îmi povestise tot ce se întâmplase de când sosise la Toulouse. Nu-l mai ascultam. Ca să fiu sincer mă decepţiona şi mă dezgusta. „Eşti un burjui, i-am zis în cele din urmă (fiindcă pentru mine la epoca aceea nu exista înjurătură mai rea). Nu te gândeşti decât la bani... Când ai să vezi bine, ai să devii mai rău decât ceilalţi!"

Ocara nu-l supăra. Ai fi zis mai degrabă că-i dădea curaj. Ştia dealtfel că-i adevărat. Băiatul ăsta, îmi ziceam, s-a aranjat de acum, nu mai trebuie să-mi bat capul cu el... O femeiuşcă puţin violentă şi vicioasă îţi poate schimba un bărbat, nimic de zis, de să nu-l mai recunoşti. Pe Robinson, îmi ziceam, l-am luat mult timp drept un aventurier, dar nu era decât un neisprăvit, încornorat sau nu, orb sau nu... Poftim.

Pe deasupra, maica Henrouille îl contaminase cu econo­miile ei turbate, iar Madelon cu pofta ei de măritiş. Nu mai lipsea nimic. Socoteala lui era făcută. Mai ales că prinsese gust pentru fetişcană. Ştiam eu ce ştiam. Mai întâi aş minţi dacă n-aş spune că eram gelos, n-ar fi drept. Cu Madelon mă întâlneam din când în când pe fugă înainte de cină, în camera ei. Dar nu erau uşor de aranjat aceste întrevederi. Nu ne vorbeam. Eram cum nu se poate mai discreţi.

Nu trebuie să credeţi doar pentru atât că ea nu-l iubea pe Robinson al ei. N-avea nimic de a face una cu alta. Numai că el se juca de-a logodna şi atunci natural ea făcea pe credincioasa. Exista un sentiment între ei. Totul în acest caz e să te-nţelegi. El aştepta să se însoare ca să se poată atinge de ea, îmi mărturisi chiar el. Era ideea lui fixă. Pentru el eternitatea, pentru mine clipa. Îmi vorbise dealtfel despre un proiect pe care şi-l făcuse să-şi cumpere împreună cu ea un mic restaurant şi s-o părăsească pe maica Henrouille. Deci totul era serios. ,,E drăguţă, o să placă clienţilor", prezicea el în momentele lui bune. „Şi apoi ai mâncat din mâncărurile ei. N-o bate nimeni la bucătărie".

Se gândea chiar s-o tapeze pe maica Henrouille de un mic capital la început. Eram şi eu de aceeaşi părere, dar prevedeam că bătrâna va fi foarte greu de convins. „Prea le vezi pe toate în roz", remarcam eu ca să-l calmez şi să-l fac să se gândească. Brusc se punea pe plâns şi mă făcea dezgustător. În fond nu trebuie să descurajezi pe ni­meni şi eram de acord că nu aveam dreptate şi că pe mine numai gândurile negre mă pierduseră. Meseria pe care ştia s-o facă Robinson înainte de război era gravura în aramă, dar nu mai vroia s-o încerce sub nici o formă. Treaba lui. „Cu plămânii mei, ştii, am nevoie de aer curat şi apoi nici ochii nu mai sunt ca înainte." Avea dreptate într-un sens. N-aveam ce să-i răspund. Când treceam împreună pe străzi oamenii se întorceau după el compătimitori. Oamenilor le e milă de invalizi şi de orbi, şi se poate spune că păstrează pentru ei un fel de rezervă de dragoste. Am simţit eu de multe ori pe pielea mea această rezervă de dragoste a lor. Sunt plini de ea nici vorbă. Numai că, din nefericire, rămân mereu la fel de păcătoşi, oamenii, cu toată această rezervă de dragoste. Nu pot scăpa de ea, asta e. A intrat în ei, rămâne în ei, nu le foloseşte la nimic. Crapă cu dragostea în ei.

După cină Madelon se ocupa de el, de Léon al ei, cum îi zicea ea. Îi citea ziarul. Se înnebunea după politică acum şi jurnalele din sud supurau de o politică foarte gălăgioasă.

În jurul nostru, seara, casa se prăbuşea în rumeguşul ei de secole. Era momentul, atunci după cină, tocmai când ploşniţele ieşeau la promenadă, să încerc asupra lor, asu­pra ploşniţelor, efectul unei soluţii corosive pe care vroiam s-o cedez mai târziu unui farmacist contra unui beneficiu. O mică combinaţie. Pe maica Henrouille o distra drăcovenia mea şi mă asista la experienţe. Mergeam amândoi cercetând cuib după cuib, în crăpături, în cotloane, să le flituim roiurile cu vitriolul meu. Colcăiau, leşinau sub lumânarea pe care maica Henrouille o ţine foarte atentă.

Lucrând, vorbeam despre Rancy. Numai gândindu-mă la acel loc, mă apucau crampele, aş fi rămas la Toulouse tot restul vieţii mele. Nici n-aş fi vrut altceva decât o coajă de pâine asigurată şi timp pentru mine. Adevărată fericire, ce mai! Şi totuşi trebuia să mă gândesc la în­toarcere şi la muncă. Timpul trecea şi prima popii şi economiile mele se topeau.

Înainte de a pleca vrui să-i dau câteva lecţii şi sfaturi Madelonei. E mult mai bine, desigur, să dai bani, când poţi şi când vrei să faci bine. Dar îţi poate folosi să fii şi prevenit şi să ştii exact ce te aşteaptă şi îndeosebi tot ce rişti iubind în dreapta şi în stânga. Iată ce-mi ziceam, mai ales că în ceea ce priveşte bolile mă cam temeam pentru Madelon. Dezgheţată desigur, dar tot ce putea fi mai neştiutor în privinţa microbilor. Mă lansai deci în explicaţii foarte detaliate în legătură cu ceea ce trebuia să privească cu atenţie înainte de a răspunde mângâierilor amoroase... Dacă era roşu... dacă avea o broboană în vârf... În sfârşit, lucruri clasice pe care trebuia să te ştii şi care sunt atât de utile... După ce mă ascultă cu atenţie, lăsându-mă să vorbesc, protestă de formă. Îmi făcu un fel de scenă... „Că ea era serioasă... Că era o ruşine din partea mea... Că-mi făcusem despre ea o părere îngrozitoare... Că o făcuse numai cu mine... Că o dispre­ţuiam... Că bărbaţii sunt toţi nişte infecţi..."

În sfârşit, tot ce spun damele în asemenea împrejurări. Trebuia să mă aştept... Paravan. Principalul pentru mine era că-mi ascultase sfaturile şi că reţinuse esenţialul. Restul nu avea nici o importanţă. Înţelegându-mă bine, ceea ce o întrista în fond era gândul că ar fi putut să se molipsească de tot ceea ce-i povestisem numai prin dra­goste şi plăcere. Oricât ar fi fost de natural, găsea că era tot atât de dezgustător ca natura însăşi şi se simţea insultată. Nu mai stăruii, i-am mai vorbit numai despre prezervativele cele atât de practice. În sfârşit pentru a ne juca un pic de-a psihologii, încercarăm să analizăm întrucâtva caracterul lui Robinson. Nu e gelos, evident, îmi zise, dar are momente când e foarte dificil.

„Merge, merge!..." i-am răspuns şi mă apucai să-i dau o definiţie a caracterului lui Robinson, ca şi cum i-aş fi cunoscut, eu, caracterul lui Robinson, dar băgai de seamă imediat că nu-l cunoşteam deloc pe Robinson în afară de câteva săritoare în ochi evidenţe ale temperamentului său. Nimic mai mult.

E uimitor cât de greu poţi să-ţi imaginezi ceea ce face ca o fiinţă să fie mai mult sau mai puţin agreabilă semenilor săi... Vrei să-l ajuţi, să-l vorbeşti de bine şi te bâlbâi numai... Mai mare mila, chiar de la primele vorbe... O scalzi.

În zilele noastre să faci pe La Bruyère nu-i uşor. Tot ce aparţine subconştientului se ascunde de îndată ce te apropii.

Când am vrut să-mi iau bilet m-au mai reţinut o săptămână în plus faţă de cât fusese stabilit. Ca să-mi arate împrejurimile oraşului Toulouse, malurile răcoroase ale fluviului, despre care mi se vorbise atât şi să vizitez mai ales acele faimoase vii de prin împrejurimi de care toată lumea în oraş părea mândră şi mulţumită, ca şi cum ar fi fost cu toţii proprietari. Nu puteam pleca aşa, numai cu vizita făcută cadavrelor maicii Henrouille. Nu, era imposibil! În sfârşit, mofturi...

M-a muiat atâta amabilitate. Nici nu îndrăzneam să insist prea mult să mai rămân din cauza intimităţii mele cu Madelon, intimitate care devenise într-un fel peri­culoasă. Bătrâna începuse să bănuiască ceva. O stinghe­reală. În această plimbare ea nu ne însoţea. Şi asta pentru că nu vroia să-şi închidă cavoul, nici măcar pentru o singură zi. Am acceptat să mai stau şi iată-ne porniţi într-o duminică de dimineaţă la ţară. Pe el, pe Robinson. Îl ţineam de braţ între noi doi. La gară am luat clasa a doua. Şi mirosea tot atât de tare a cârnaţi ca şi în cel de clasa a treia. Într-un sat care se numea Saint-Jean am coborât.

Madelon avea aerul că ştie ţinutul şi dealtfel întâlni curând cunoştinţe venite din toate părţile. Vasăzică se anunţa o frumoasă zi de vară. Tot plimbându-ne trebuia să-i povestim lui Robinson ceea ce vedeam. „Aici e o grădină... Dincolo uite un pod şi pe el un pescar cu undiţa... Pescarul nu prinde nimic... Atenţie la biciclist..." De exemplu mirosul de cartofi prăjiţi îl orienta foarte bine. Astfel el însuşi ne conduse spre o cârciumă unde se preparau cartofi prăjiţi, zece centime porţia. Ştiam dintotdeauna că lui Robinson îi plăceau cartofii prăjiţi, ca şi mie dealtfel. Gustul pentru cartofi prăjiţi e parizian. Madelon prefera vermutul sec şi neamestecat.

Râurile n-o duc prea bine în sud. Parcă ar suferi de o boală, mereu gata să sece. Colinele, soarele, pescarii, peştii, bărcile, şănţuleţele, lavoarele, strugurii, sălciile plângătoare, toată lumea cere, toată lumea vrea apă. Li se cere prea multă apă şi atunci în albia fluviului nu mai rămâne mare lucru. Pe alocuri ai zice că-i un drum inundat, nu un râu. Deoarece venisem pentru distracţie, trebuia să ne grăbim s-o găsim. După ce terminarăm cu cartofii prăjiţi hotărârăm că o plimbare cu barca înainte de prânz ne-ar distra, eu să vâslesc bineînţeles, iar ei doi mână în mână să stea în faţa mea, Robinson şi cu Madelon.

Iată-ne deci plecaţi pe firul apei, cum s-ar zice, râcâind fundul pe ici, pe colo, ea cu mici ţipete, el nu prea liniştit nici el. Muştele, roiuri, roiuri. Libelulele care suprave­gheau râul, cu ochii lor holbaţi aşezaţi peste tot şi cu timide bătăi din coadă. O căldură incredibilă care făcea să fumege toate suprafeţele. Luneci aşa pe vălurelele mărunte până dai de un braţ al fluviului mort. La nivelul malurilor încinse, lumea trecea în căutarea unei adieri de răcoare pe care o prindeau cum puteau în spatele câtorva arbori nu atât de săgetaţi de soare. A vorbi în­semna să te încingi şi mai mult. Nu îndrăzneai nici măcar să spui că nu te simţi bine.

Fireşte Robinson fu primul care se satură de navigat. Am propus să debarcăm în faţa unui restaurant. Nu eram singurii care avuseserăm această idee. Toţi pescarii din scoc se instalaseră într-adevăr în cârciumă înaintea noastră, pofticioşi de aperitive, retraşi în spatele sifoanelor. Ro­binson nu îndrăzni să mă întrebe măcar dacă acest res­taurant pe care-l alesesem era scump, dar îl cruţai de această îngrijorare asigurându-l că toate preţurile erau afişate şi că toate erau foarte rezonabile. Era adevărat. Madelonei sale nu-i mai dădea drumul de mână.

Pot spune azi că am plătit în acest restaurant ca şi cum am fi mâncat, dar numai am încercat să mâncăm de fapt. Mai bine să nu mai vorbim de bucatele ce ni s-au servit. Mai sunt şi acum acolo.

Să petrecem o după-amiază, organizând o partidă de pescuit cu Robinson, era prea complicat, s-ar fi amărât că nu vede nici măcar dopul. Pe de altă parte eu de vâslit eram aproape bolnav, numai după încercarea de dimineaţă îmi era destul. Nu mai aveam antrenamentul din apele Africii. Îmbătrânisem şi aici ca-n toate. Ca să schimb oricum mişcarea, opinai că o mică plimbare pe jos de-a lungul malurilor ne-ar face foarte bine, măcar până la ierburile acelea înalte care se zăreau la mai puţin de un kilometru lângă un şir de plopi.

Şi iată-ne din nou plecaţi, braţ la braţ cu Robinson, Madelon înaintea noastră la câţiva paşi. Era mai uşor să trecem aşa printre ierburi. La un cot al râului auzirăm un acordeon. Muzica venea dinspre o şalupă, o frumoasă şalupă ancorată în acest loc al fluviului. Muzica îl făcu pe Robinson să se oprească. În cazul lui era de înţeles, şi apoi avusese dintotdeauna o slăbiciune pentru muzică. Atunci mulţumiţi de a fi găsit ceva pe placul lui, ne aşezarăm chiar acolo pe iarbă, oricum mai puţin prăfuită decât cea de pe malul în pantă, de alături. Se vedea că nu era o şalupă oarecare. Foarte curată şi elegantă, o şalupă numai de locuit în ea, nu pentru cargou, plină de flori, având chiar şi un mic coteţ foarte cochet pentru câine. I-am descris lui Robinson şalupa. Vroia să ştie tot.

– Aş vrea şi eu să locuiesc într-un vas atât de curat ca ăsta, a zis atunci, şi tu? o întreba pe Madelon...

– Te cred şi eu! a răspuns ea. Dar ideea asta care ţi-a venit, Léon, e foarte scumpă. E mult mai scumpă, sunt sigură, decât o casă de raport!

Ne apucarăm toţi trei să facem socoteala cam cât ar trebui să coste o asemenea şalupă şi nu mai terminam cu presupunerile... Fiecare ţinea la cifra lui... Obiceiul ăsta al nostru de a socoti totul cu voce tare... Muzica acordeonu­lui ajungea în timpul ăsta până la noi, foarte mângâietoare, şi chiar şi vorbele unui cântec de acompaniament... În sfârşit, convenirăm că ea trebuia să coste, aşa cum era, cam o sută de mii de franci, cel puţin. De necrezut...
Închide ochii tăi frumoşi, căci orele sunt scurte...

În ţara minunată, în dulcea ţară-a visului...
Iată ce cântau cei dinăuntru, voci de bărbaţi şi de temei amestecate, un pic false, dar oricum plăcute din pricina locului în care ne aflam. Se potrivea totul cu căldura, cu satul, cu ora la care ne aflam, cu râul.

Robinson se încăpăţâna să socotească miile şi sutele. Găsea că totul trebuia să coste încă şi mai mult, după cum îi descrisesem noi şalupa... Pentru că avea şi o fereastră deasupra ca să se vadă mai bine înăuntru, şi aramă peste tot, în sfârşit, lux...

– Léon, te oboseşti, încerca să-l calmeze Madelon, lungeşte-te mai bine în iarbă că e foarte deasă şi odihneşte-te un pic... O sută de mii, cinci sute de mii, tot-nu sunt nici ai tăi, nici ai mei, nu?... Nu merită atunci să te aprinzi...

Dar el se lungise şi-şi bătea capul în continuare cu preţul şi vroia să-şi dea seama orice ar fi şi să încerce să vadă şalupa care costa atât de mult...

– Are motor? întreba... Nu ştiam.

M-am dus să mă uit în spate pentru că insista, aşa numai ca să-i fac plăcere, ca să văd dacă zăresc coşul vreunui motor.

Închide ochii tăi frumoşi, căci viaţa nu-i decât un vis...

Dragostea doar o minciună...

Închide ochii tăi frumoşi!
Aşa continuau să cânte oamenii dinăuntru. Şi atunci noi căzurăm de oboseală. Ne adormeau.

La un moment dat prepelicarul din coteţ a sărit afară şi a venit să latre pe pasarelă în direcţia noastră. Ne-am trezit sărind în sus şi înjurând prepelicarul! De teamă pentru Robinson.

Un tip care părea a fi proprietarul ieşi atunci pe punte printr-o uşiţă a şalupei. Nu vroia să-i fie înjurat câinele de nimeni şi cerea explicaţii! Dar când a înţeles că Robin­son era aproape orb, ca să zic aşa, s-a calmat brusc, bărbatul şi chiar s-a simţit un pic jenat... Nu ne mai ocărî şi se lăsă chiar tratat de mitocan, numai să împace lucrurile... Ne rugă în compensaţie să venim să luăm cafeaua cu el pe şalupă, pentru că era ziua lui, a mai adăugat. Nu vroia să rămânem acolo în soare, să ne pră­jim, îl pălise grija... Şi cădea tocmai bine, pentru că erau treisprezece la masă... Patronul era un bărbat tânăr, un fantezist... Îi plăceau vapoarele, ni s-a explicat mai târziu... Am înţeles imediat. Dar nevesti-sii îi era frică de mare şi atunci ancoraseră acolo ca să zic aşa pe pietriş. În şalupa lui păreau cu toţii bucuroşi să ne primească. Nevasta lui mai întâi, o persoană frumoasă care cânta la acordeon ca un înger. Drăguţ din partea lor că ne invi­taseră la cafea. Puteam fi cine ştie cine! Pe scurt ne ară­taseră încredere... Am înţeles imediat că nu trebuia să le facem de râs pe aceste gazde fermecătoare... Mai ales în faţa oaspeţilor... Robinson avea multe defecte, dar era de obicei un băiat sensibil. În inima lui, numai la auzul vocilor a înţeles că trebuia să ne stăpânim şi să nu spunem potlogării... Nu eram bine îmbrăcaţi, desigur, dar curaţi şi decenţi. Patronul şalupei, l-am examinat de aproape, trebuia să fi avut cam la treizeci de ani, cu frumosul şi poeticul lui păr castaniu şi un plăcut costum gen matelot, dar foarte elegant. Frumoasa lui soţie avea cu adevărat nişte ochi de catifea.

Erau pe la sfârşitul prânzului. Resturile erau abun­dente. N-am refuzat o prăjiturică, nu! Şi câte un pahar de porto lângă ea. De multă vreme nu mai auzisem nişte voci atât de distinse. Oamenii distinşi au un fel de a vorbi care te intimidează şi care pe mine mă îngrozeşte pur şi simplu, mai ales la femeile lor, deşi nu-s decât nişte fraze prost făcute şi pretenţioase, dar lustruite ca nişte mobile vechi. Cu toate că, anodine, frazele lor tre­zesc frica. Ţi-e frică să nu aluneci pe ele numai răspunzându-le. Şi chiar când adoptă un ton deşuchiat pentru a cânta în glumă cântecele săracilor păstrează acel accent distins, care te face bănuitor şi te dezgustă, un accent ca un bici de care au de fapt mereu nevoie pentru a vorbi slugilor. Enervant, dar te îndeamnă în acelaşi timp să le ridici poalele nevestelor lor numai ca să vezi cum li se topeşte demnitatea, cum îi spun ei...

Explicai în şoaptă lui Robinson felul cum era mobilat în jurul nostru, numai mobilă stil. Îmi aducea aminte de prăvălia mamei, dar mai curată şi mai ordonată, fireşte. La maică-mea mirosea întotdeauna a ardei iute.

Apoi, spânzurate de pereţii despărţitori, tablourile patronului, pretutindeni. Un pictor. Nevastă-sa mi-a măr­turisit în cele din urmă, şi încă făcând o mie şi unul de mofturi. Nevastă-sa îşi iubea bărbatul, se vedea de la o poştă. Era un artist patronul, bărbat frumos, păr fru­mos, rente frumoase, tot ce-ţi trebuie ca să fii fericit; şi acordeonul pe deasupra, prietenii, visări pe vapor, pe apele scăzute care se învolburau împrejur, fericiţi să nu pornească niciodată... Le aveau pe toate în casa lor cu dulceaţa şi răcoarea preţioasă a lumii, între brise-bizuri, şi adierea ventilatoarelor, şi divina siguranţă.

Pentru că venisem trebuia să ajungem la unison. Băuturile la gheaţă şi căpşunile cu frişcă mai întâi; era desertul meu preferat. Madelon se sucea şi se răsucea să mai capete o dată. O cuceriseră şi pe ea bunele maniere... Bărbaţii o găseau plăcută, socrul mai ales, un mare bogă­taş, părea mulţumit s-o aibă pe Madelon lângă el şi se dădea peste cap să-i fie pe plac. Căuta pe toată masa bună­tăţi numai pentru ea, care se umpluse de frişca până-n vârful nasului. După câte spunea socrul, era văduv. Mai degrabă nu-şi mai aducea aminte. Curând, la lichioruri, Madelon se ameţi. Costumul pe care-l purta Robinson ca şi al meu vădeau oboseala anotimpurilor, dar în adăpostul în care ne găseam putea să nu se vadă. Şi totuşi mă simţeam umilit în mijlocul celorlalţi, atât de înstăriţi, atât de curaţi, ca americanii cei atât de bine spălaţi, atât de bine îmbrăcaţi, gata parcă mereu pentru concursurile de eleganţă.