Louis-ferdinand céline

Nu-mi vorbea niciodată de bani, dar asta numai ca să se gândească mai mult la ei, mai intim.

Răfuielile lui Robinson cu familia Henrouille, destul de neclare dealtfel, îmi stăteau pe suflet şi încercam adesea să-i povestesc fragmente şi episoade lui Baryton. Dar nu-l interesau. Prefera povestirile mele din Africa, mai ales cele în care era vorba despre confraţii pe care-i întâlnisem aproape peste tot, despre practicile medicale ale acestor confraţi, neobişnuite practici, ciudate sau îndoielnice.

Din când în când la Azil, intram în alertă din cauza fetiţei lui, Aimée. Brusc, la ora cinei, n-o mai găseam nici în grădină, nici în camera ei. În ceea ce mă priveşte, mă aşteptam s-o găsesc într-o seară făcută bucăţi în spatele unui boschet. Cu nebunii noştri care umblau peste tot se putea întâmpla orice. Dealtfel, de mai multe ori scăpase ca prin urechile acului de un viol. Şi atunci urmau crize, duşuri, explicaţii fără sfârşit. Degeaba i se interzisese să mai treacă pe unele dintre aleile prea ferite, tocmai acolo se ducea copiliţa, irezistibil, prin colţurile cele mai ascunse. De fiecare dată tatăl îi trăgea câte o bătaie să ţină minte. Nu era nimic de făcut. Cred că-i plăceau acele locuri. Încrucişându-ne, trecând pe lângă ei, pe lângă nebuni, pe culoare, noi personalul trebuia să fim întotdeauna foarte atenţi. Alienaţii ucid chiar mai uşor decât oamenii obiş­nuiţi. Astfel că ne făcusem un fel de obicei să ne aşezăm, când îi întâlneam, cu spatele la perete, mereu gata să-i primim cu un picior zdravăn în burtă, la primul gest. Te privesc cu coada ochiului şi trec. În afară de nebunia lor ne înţelegeam perfect. Baryton se plângea că nici unul dintre noi nu ştia să joace şah. M-am apucat să învăţ numai ca să-i fac plăcere.

În timpul zilei se distingea printr-o activitate hărţuitoare şi minusculă, ceea ce făcea traiul în preajma lui destul de obositor. Câte o searbădă idee practică îi ţâşnea din cap în fiecare dimineaţă. Înlocuirea hârtiei igienice în rulouri cu hârtia în foi depliabile ne obligă să medităm o săptămână, pe care o risipirăm în rezoluţii contradictorii. În cele din urmă, hotărârăm să aşteptăm luna soldurilor ca să dăm o raită prin magazine. Apoi veni cu altă hărţuială inutilă, cea a jiletcilor de flanelă... Trebuiau pur­tate pe dedesubt?... Sau peste cămaşă?... Şi metoda de administrare a sulfatului de sodiu... Parapine scăpa prin­tr-o tăcere tenace de aceste controverse subintelectuale.

Stimulat de plictiseală, îi povestii în cele din urmă lui Baryton mult mai multe aventuri decât ar fi putut cuprinde călătoriile mele. Eram epuizat! Şi atunci fu rândul lui, în fine, să susţină singur conversaţia ce lâncezea cu propuneri şi reticenţe minuscule.

N-am mai scăpat. M-a învins prin epuizare. Căci nu posedam ca Parapine o indiferenţă absolută ca să mă apăr. Dimpotrivă. Fără voia mea trebuia să-i răspund. Nu mă puteam abţine să nu discut la nesfârşit asupra meritelor comparative dintre cafeaua cu lapte şi cacao. Mă vrăjea cu prostia.

Reluam încă o dată şi încă o dată discuţia despre toate şi despre nimic, despre varice, despre curentul faradic optim, despre tratamentul celulitei în regiunea cotu­lui... Ajunsesem să bâigui numai şi numai după indicaţiile şi preferinţele lui despre tot şi despre nimic, ca un ade­vărat specialist... Mă însoţea şi mi-o lua înainte în această plimbare cum nu se poate mai ramolită, Baryton, şi mă sătură de conversaţie pentru eternitate. Parapine se amuza vârtos în sinea lui auzindu-ne cum defilam printre dis­cuţiile noastre contradictorii mâncând pe îndelete tăiţeii, stropind printre dinţi vinul patronului drept pe faţa de masă.

Dar să lăsăm amintirea lui Baryton în pace, puşlamaua! L-am făcut să dispară până la urmă. Dar cât geniu mi-a trebuit pentru asta!

Printre clientele cu a căror supraveghere fusesem însărcinat în mod special, cele mai pisăloage mă făceau să turbez de necaz. Duş pe aici... Sonda pe dincolo... viciile, violenţele şi găurile lor de ţinut întotdeauna curate... Una dintre tinerele pensionare îmi aducea adesea obser­vaţii din partea patronului. Distrugea grădina smulgând florile, era mania ei, şi mie nu-mi plăceau observaţiile patronului...

„Logodnica" o porecleau, o argentiniană, nu prea urâtă la înfăţişare, dar moralmente nimic altceva decât o idee, să se mărite cu tatăl ei. Şi atunci ea rupea una câte una toate florile din straturi pentru a şi le înfige în marele ei voal alb pe care-l purta şi ziua şi noaptea, pretutindeni. Un caz de care familiei, fanatic religioasă, îi era îngrozi­tor de ruşine. O ascundeau pe fiica lor de lume, cu ideea ei cu tot. După părerea lui Baryton, ea sucombase datorită inconsecvenţelor unei educaţii prea încordate, prea severe, de o morală absolută care-i explodase ca să zic aşa în cap.

La apusul soarelui îi băgam pe toţi înăuntru după ce făceam un minuţios apel şi mai treceam o dată prin ca­mere, mai ales să-i împiedicăm pe cei mai excitaţi să se masturbeze prea frenetic înainte de a adormi. Era foarte important, mai ales sâmbăta seara, să-i potoleşti şi să-i urmăreşti cu atenţie, pentru că duminica ziua în care veneau rudele era rău pentru sanatoriu să-i găsească pe pensionari masturbaţi până la învineţire.

Toate acestea îmi aduceau aminte de Bébert şi de delicatul lui sirop. La Vigny prescriam cu toptanul acest sirop. Păstrasem formula. Ajunsesem să am încredere în ea.

Portăreasa Azilului făcea comerţ cu bomboane îm­preună cu bărbatul ei, un adevărat zdrahon, la care făceam apel din când în când pentru treburile mai grele.

Aşa treceau lucrurile şi lunile destul de plăcut în fond şi nu prea am fi avut de ce ne plânge, dacă lui Baryton nu i-ar fi venit în cap o alta nouă idee năs­truşnică.

De foarte multă vreme, cu siguranţă, se tot întreba dacă din întâmplare n-ar fi putut să mă folosească mai mult la acelaşi preţ. Şi în sfârşit găsise soluţia.

Într-o zi după prânz îşi expuse ideea. Mai întâi porunci să ni se servească o tavă plină cu desertul meu favorit, căpşuni cu frişca. Mi se păru imediat ceva suspect. În­tr-adevăr de abia înghiţii ultima căpşună că mă atacă hotărât.

– Ferdinand, mi se adresă, mă întreb dacă ai consimţi să-i dai câteva lecţii de engleză fetiţei mele Aimée?... Ce zici? Ştiu că ai un accent excelent... Şi în engleză accentul contează, nu? E cel mai important!... Şi dealt­fel, ce să mai spun fără să te flatez, dumneata eşti amabi­litatea întruchipată...

– Dar desigur, domnule Baryton, îi răspunsei luat din scurt...

Şi căzurăm de acord pe loc să-i dau lui Aimée chiar începând cu a doua zi de dimineaţă prima lecţie de en­gleză. După care urmară altele săptămâni la rând...

Începând cu aceste lecţii de engleză intrarăm într-o perioadă foarte tulbure, echivocă, în cursul căreia eveni­mentele se succedară într-un ritm care nu era deloc cel al unei vieţi obişnuite.

Baryton ţinu să asiste la lecţiile pe care le dădeam fiicei lui, la toate lecţiile absolut. Cu toată solicitudinea mea ne­liniştită, biata Aimée nu muşca nici un cuvânt în engleză, dar absolut nici unul ca să fiu sincer. În fond ea nu ţinea să ştie deloc ce puteau să însemne aceste noi cuvinte. Se întreba ce vroiam cu toţii de la ea insistând cu perver­sitate să reţină realmente vreo semnificaţie. Nu plângea dar era mereu gata. Ar fi preferat Aimée s-o lăsăm să se descurce de bună voie cu puţina franceză pe care o ştia şi ale cărei dificultăţi şi facilităţi îi erau prea destul ca să-i umple toată viaţa.

Dar tatăl ei era surd de această ureche. „Trebuie să devii o fată modernă, micuţa mea Aimée! o stimula el neobosit, numai ca s-o consoleze... Eu, tatăl tău, am suferit destul pentru că n-am ştiut englezeşte ca să mă descurc aşa cum ar fi trebuit cu clientela străină... Hai, nu mai plânge, draga mea!... Ascultă-l mai degrabă pe domnul Bardamu care e atât de răbdător, atât de amabil şi când vei şti şi tu la rândul tău să faci acele «the» cu limba cum îţi arată el, îţi voi cumpăra, ţi-am promis, o frumoasă bicicletă nichelată toată..."

Dar ea nu avea chef să facă, Aimée, nici „the" nici ,,enough", deloc... Le făcea patronul în locul ei, şi „the" şi „rough" şi multe alte progrese în ciuda accentului de Bordeaux şi a maniei sale logice foarte nepotrivite pentru limba engleză. Aşa o lună, două. Pe măsură ce se dezvolta la tată pasiunea de a învăţa limba engleză, Aimée avea din ce în ce mai puţin ocazia să se bată cu vocalele. Bary­ton îmi ocupa tot timpul. Mă acapara, nu-mi dădea dru­mul, sugea din mine toată engleza pe care o ştiam. Cum camerele noastre se învecinau, puteam să-l aud de dimi­neaţă cum îmbrăcându-se îşi transpunea toată viaţa in­timă în engleză. „The cofee is black... My shirt is white... The garden is green... How are you today Bardamu?" urla el prin perete. Prinsese foarte repede gust pentru formele cele mai eliptice ale limbii.

Cu această perversiune aveam să ajungem foarte de­parte... De îndată ce luă contact cu marea literatură, fu imposibil să ne mai oprim... După opt luni de progrese destul de anormale, el reuşi să se reconstituie în între­gime, în plan anglo-saxon. Reuşi astfel să mă dezguste aproape în întregime de el, de două ori la rând.

Puţin câte puţin ajunsesem s-o lăsăm pe micuţa Aimée în afara oricărei discuţii, deci din ce în ce mai liniştită. Se întoarse paşnică printre ceţurile ei, fără să ceară mai mult. N-o să mai înveţe engleza şi gata! Totul pentru Baryton!

Veni iarna. Crăciunul. Agenţiile ofereau bilete dus şi întors cu preţ redus pentru Anglia... Trecând pe bulevarde cu Parapine, însoţindu-l la cinema, am remarcat aceste afişe... Am intrat chiar să mă informez asupra preţurilor.

Şi apoi la masă printre alte lucruri, i-am aruncat două vorbe lui Baryton. La început, mi se păru că nu-l intere­sează ştirea. S-a prefăcut că nu aude. Credeam că uitase de tot când într-o seară îmi vorbi el însuşi din nou rugându-mă să-i aduc eventual nişte prospecte.

Între şedinţele noastre de literatură engleză, jucam destul de des biliard japonez şi „bouchon", într-una din camerele de izolare, prevăzută cu bare solide şi situată chiar deasupra odăiţei portăresei.

Baryton excela în jocurile de îndemânare. Parapine miza regulat pe aperitiv şi-l pierdea tot atât de regulat. Petreceam în această sală de jocuri improvizate seri în­tregi, mai ales iarna, când ploua, ca să nu-i murdărim patronului saloanele cele mari. Câteodată era închis în acest salonaş de jocuri câte un agitat pus sub observaţie, dar destul de rar.

În timp ce se întreceau în îndemânare, Parapine şi cu patronul, pe covor sau pe duşumea, jucând ,,bouchon", eu mă distram, dacă pot să spun aşa, încercând să simt ace­leaşi senzaţii ca un prizonier în celula sa. Nu încercasem niciodată asemenea senzaţii. Cu un pic de bunăvoinţă reuşeşti să îndrăgeşti oamenii care trec rar pe străzile mahalalei. La sfârşitul unei zile te poate înduioşa agitaţia pe care o provoacă tramvaiele aducând de la Paris, în convoaie cuminţi, funcţionarii. La primul colţ, după băcă­nie, gata, începe deruta. Noaptea îi înghite pe toţi. Nici n-ai timp să-i socoteşti. Dar Baryton mă lăsa rar să visez în voia mea. În plină partidă de „bouchon" mă asalta cu întrebări insolite.

– How do you say „impossible" in english, Ferdi­nand?

Pe scurt, nu se mai sătura să facă progrese. Tindea cu toată prostia lui spre perfecţiune. Nu vroia să audă de aproximaţii sau concesii. Din fericire o criză mă eliberă. Iată cum s-a întâmplat. Pe măsură ce avansam în lectura istoriei Angliei, îl văzui pierzându-şi puţin câte puţin din siguranţă şi în cele din urmă o bună parte din optimism. Când abordarăm poeţii elisabethani, mari schimbări imper­ceptibile se produseseră în spiritul şi persoana lui. Nu mi-a venit să cred la început, dar în cele din urmă fui obligat să-l accept aşa cum devenise, Baryton. Lamenta­bil, pe drept cuvânt. Atenţia lui precisă şi destul de severă altădată plutea acum atrasă de fabuloase şi intermina­bile digresiuni. Şi-i veni treptat şi lui rândul să stea ore întregi chiar acolo, în casa lui, în faţa noastră, visător, dus departe cu gândul. Cu toate că mă dezgustase în­delung şi pentru totdeauna, aveam remuşcări privindu-l pe Baryton cum se descompunea. Mă credeam vinovat de această ruină. Dezolarea lui spirituală nu-mi era în între­gime străină.

Aşa că i-am propus într-o zi să întrerupem câtva timp cursul nostru de exerciţii de literatură sub pretextul că o pauză ne-ar putea procura plăcerea şi ocazia de a ne reînnoi resursele documentare... Nu se lăsă înşelat de această mieroasă viclenie şi-mi opuse pe loc un refuz de­sigur încă binevoitor, dar foarte hotărât... Dorea să con­tinue alături de mine fără întrerupere descoperirea An­gliei spirituale... Aşa cum o începusem... N-aveam ce să-i răspund. Acceptai. Se temea chiar că nu va avea destule ore de trăit ca să reuşească s-o facă în întregime... Trebui pe scurt, cu toată că aveam presimţiri foarte rele, să conti­nui cu el, de voie de nevoie, aceste dezolante peregrinări academice...

Într-adevăr Baryton nu mai era cel de altădată. În ju­rul nostru, persoane şi lucruri începură, ciudate şi greoaie, să-şi piardă importanţa şi culorile pe care le ştiam, luându-şi un aer de dulce visare foarte echivocă...

Nu mai manifesta Baryton decât un interes ocazional şi din ce în ce mai lânced pentru detaliile administrative ale sanatoriului lui, opera lui totuşi, şi de care fusese treizeci de ani literalmente pasionat. Se baza în întregime pe Parapine care se ocupa de afacerile serviciului adminis­trativ. Tulburarea crescândă a convingerilor pe care mai încerca pudic să le ascundă în public deveni evidentă pentru noi curând, irefutabilă, fizică.

Gustave Mandamour, agentul de poliţie pe care-l cu­noşteam de la Vigny şi pe care-l foloseam câteodată la muncile mai grele ale sanatoriului, fiinţa cea mai puţin perspicace pe care mi-a fost dat s-o cunosc vreodată printre atâtea altele de acelaşi fel, m-a întrebat într-o zi, cam prin această perioadă, dacă nu cumva patronul primise nişte veşti foarte triste. Îl liniştii cum mă pricepui, dar neconvingător.

Toate aceste cancanuri nu-l mai interesau pe Baryton. Tu mai vroia decât să nu mai fie deranjat sub nici un motiv. Pe la începutul studiilor noastre am parcurs rapid, la cererea lui, marea Istorie a Angliei de Macaulay operă capitală în şaisprezece volume. Reluarăm la ordinul lui această faimoasă lectură în condiţii morale foarte neliniştitoare. Capitol după capitol.

Baryton îmi părea din ce în ce mai perfid contaminat de meditaţie. Tocmai ajunsesem la pasajul, implacabil între toate, în care Monmouth Pretendentul debarcă pe malurile necunoscute ale ţinutului Kent... În momentul când, în aventura lui, nici el nu ştie prea bine ce aşteaptă... Ce vrea să facă... Ce venise să facă... În care începe parcă să-şi spună c-ar fi mai bine să plece, dar nu ştie nici unde, nici cum să plece... Când înfrângerea i se aşternea în faţa ochilor... în lumina palidă a dimineţii. Când marea îi îneca ultimele corăbii... când Monmouth începu să gândească pentru prima oară... ei bine, Baryton nu ajungea nici el, în ceea ce-l privea, aşa mărunt cum era, să-şi pună în practică propriile lui hotărâri... Citea şi recitea acest pasaj şi-l murmura încă o dată. Copleşit, închidea cartea şi venea să se întindă lângă noi.

Multă vreme, relua apoi, cu ochii pe jumătate închişi, textul în întregime din memorie şi apoi cu accentul lui englezesc cel mai bun dintre toate cele din Bordeaux între care îi dădusem să aleagă, el ni-l mai recita încă o dată... În aventura lui Monmouth în care tot ridicolul jalnic al puerilei şi tragicei noastre naturi se demască în faţa eternităţii, Baryton fu prins la rândul său de viitoare şi, cum nu se mai ţinea decât într-o aţă de destinul nostru obişnuit, rupse hăţul... Din acest moment pot să vă spun că n-a mai făcut parte dintre noi... Nu mai putea...

Chiar la sfârşitul acelei seri, îmi ceru să vin la el în cabinetul directorial... Desigur mă aşteptam ca în faza la care ajunsesem să-mi împărtăşească câteva supreme rezoluţii, să mă dea afară de exemplu imediat... Ei bine, nu! Hotărârea la care se oprise îmi era în întregime favo­rabilă! Or, mi se întâmplase atât de rar să fiu luat pe nepusă masă de o soartă favorabilă, că nu mă putui ab­ţine să nu vărs câteva lacrimi... Baryton vru să ia aceste dovezi ale emoţiilor mele drept amărăciune şi fu rândul lui să mă consoleze...

– Poate n-ai să mă crezi, Ferdinand, dar vreau să te asigur că mi-a trebuit mai mult decât simplul curaj ca să mă hotărăsc să părăsesc această casă!... Eu, ale cărui obiceiuri le cunoşti, atât de sedentar, eu, aproape un bătrân în definitiv, a cărui carieră n-a însemnat decât o lungă verificare foarte tenace, foarte scrupuloasă a o sumedenie de trucuri mai lente sau mai prompte... Cum am ajuns, e de necrezut, numai în câteva luni abia să reneg totul?... Şi iată-mă trup şi suflet în această stare de deta­şare, de nobleţe... Ferdinand! Ura! Cum se zice în en­gleză? Trecutul meu nu mai înseamnă nimic pentru mine! Vreau să renasc, Ferdinand! Foarte simplu! Plec! Oh! Lacrimile dumitale, bunule prieten, nu vor putea atenua definitivul dezgust pe care-l simt pentru tot ce m-a re­ţinut aici ani şi ani fără rost... A fost prea mult! Des­tul, Ferdinand! Plec, mă auzi! Fug! Evadez! Desigur mă destram! Ştiu! Sângerez! Văd! Ei bine, pentru nimic în lume, Ferdinand! Ferdinand, nimic n-o să mă facă să-mi schimb părerea! Mă înţelegi?... Chiar dacă mi-ar cădea un ochi în noroi şi tot nu m-aş întoarce să-l ridic! Atunci! Asta e tot ce vroiam să-ţi spun! Te mai îndoieşti acum de sinceritatea mea?

Nu mă mai îndoiam de nimic. Evident, Baryton era capabil de orice. Cred chiar că ar fi fost fatal pentru ra­ţiunea lui să mă apuc să-l contrazic în starea în care se afla. I-am dat un pic de răgaz şi apoi am încercat totuşi să-l înduplec, m-am aventurat într-o supremă tentativă de a-l readuce printre noi... Prin efectul unei argumentaţii uşor piezişe... voit laterale...

– Lasă, te rog, Ferdinand, fă-mi plăcerea, nu mai spera c-am să revin asupra hotărârii mele! Să nu mai vor­bim despre asta, fă-mi această favoare... Pentru ultima oară te rog, Ferdinand, vrei să-mi faci această plăcere?... La vârsta mea, nu-i aşa, Ferdinand, vocaţiile sunt rare... e adevărat... dar sunt iremediabile...

Acestea fură aproape ultimele cuvinte pe care le mai pronunţă... Vi le destăinuiesc.

– Poate, scumpe domnule Baryton, îndrăznii totuşi să-l întrerup, că acest soi de vacanţă imprevizibilă pe care doriţi s-o luaţi nu reprezintă până la urmă decât un episod romanesc, o binevenită diversiune, un antract fericit, în cursul desigur puţin prea auster al carierei dumneavoastră? Poate că după ce veţi gusta din altă viaţă... Mai plăcută, mai puţin banal-metodică decât cea pe care noi o ducem aici, poate că veţi reveni pur şi simplu, mulţumit de călătorie, sătul de neprevăzut?... Vă veţi relua atunci locul în frunte... Mândru de cuceririle recente. Reînnoit, pe scurt, şi, fără îndoială, de acum încolo indul­gent şi consimţind la monotoniile zilnice ale trudnicei noastre rutine!... Un bătrân, în fine! Dacă-mi daţi voie să mă exprim astfel, domnule Baryton?

– Ce linguşitor eşti, Ferdinand!... Mai găseşti mij­loace să mă atingi în mândria mea masculină, sensibilă, exigentă chiar, pe care mi-o descopăr încă în ciuda obo­selii şi a încercărilor prin care am trecut... Nu, Fer­dinand! Toată ingeniozitatea pe care o pui la bătaie nu va putea într-o clipă binecuvântată să schimbe tot ce rămâne ruşinos de ostil şi dureros în adâncul însuşi al voinţei noastre! Dealtfel, Ferdinand, nu mai am timp să şovăi, să mă-ntorc din drum!... O ştiu, o mărturisesc, o strig, Ferdinand! Sunt golit! Abrutizat! Învins! De patruzeci de ani de meschinării sagace!... E enorm! Ce vreau să-ncerc? Vrei să ştii? Pot să-ţi spun dumitale, supremul meu prieten, dumitale care ai luat parte dezin­teresat, admirabil, la suferinţele unui bătrân în derută... Vreau, Ferdinand, să încerc să-mi pierd sufletul cum pierzi un câine râios, înainte de-a muri... În sfârşit singur... Li­niştit... eu însumi...

– Dar, scumpe domnule Baryton, această violentă disperare ale cărei exigenţe intratabile mi le dezvăluiţi deodată, n-am băgat-o de seamă, sunt uluit, nici un moment, în vorbele dumneavoastră! Dimpotrivă obser­vaţiile dumneavoastră obişnuite îmi par chiar astăzi per­fect pertinente... Toate iniţiativele dumneavoastră vioaie şi fecunde... Intervenţiile medicale perfect judicioase şi metodice... În zadar caut de-a lungul actelor dumnea­voastră zilnice unul din semnele tristeţii, ale derutei... Într-adevăr nu zăresc nimic care să aducă a aşa ceva...

Dar pentru prima oară de când îl cunoşteam, Baryton nu încerca nici o plăcere ascultându-mi complimentele. Mă opri chiar, binevoitor, să mai continui conversaţia pe tonul acesta, laudativ.

– Nu, dragul meu Ferdinand, te asigur... Aceste ul­time mărturisiri ale prieteniei dumitale îndulcesc desigur într-un mod neaşteptat ultimele momente ale prezenţei mele aici, şi totuşi toată solicitudinea dumitale n-ar putea să-mi facă tolerabilă măcar amintirea unui trecut care mă copleşeşte şi de care acest loc musteşte... Vreau cu orice preţ, mă înţelegi, şi în orice condiţii să mă-ndepărtez de el....

– Dar cu acest sanatoriu ce vom face de acum încolo? V-aţi gândit?

– Desigur, m-am gândit, Ferdinand!... Vei prelua di­recţia pe tot timpul absenţei mele şi gata!... N-ai întreţinut dumneata întotdeauna relaţii excelente cu clientela noas­tră? Direcţia dumitale va fi uşor acceptată... Totul va merge bine, ai să vezi, Ferdinand!... Parapine, pentru că nu poate suferi conversaţia, se va ocupa de maşini, aparate şi laboratoare... Se pricepe!... Aşa, totul e pus în ordine cu înţelepciune!... Dealtfel am încetat să mai cred în prezenţele indispensabile... În privinţa asta vezi, prie­tene, m-am schimbat mult...

Într-adevăr, era de nerecunoscut.

– Dar nu vă temeţi, domnule Baryton, că plecarea dumneavoastră va fi comentată cu multă răutate de con­curenţii noştri de prin împrejurimi... de la Passy, de pildă? De la Montretout?... De la Gargan-Livry? De toţi cei care ne înconjoară... care ne spionează... De aceşti confraţi mereu atât de perfizi?... Ce sens vor da ei no­bilei dumneavoastră plecări de bună voie?... Cum o vor califica? O escapadă? Sau mai ştiu eu ce? Boroboaţă? Derută? Faliment? Cine ştie?...

Această eventualitate desigur îl făcuse să se gândească mult şi chinuitor. Se mai tulbura şi acum, acolo în faţa mea, pălea, gândindu-se...

Aimée, fiica lui, nevinovata noastră, trebuia să su­porte în toată această poveste un destin foarte brutal. O lăsa în paza unei mătuşi, o adevărată necunoscută, din provincie. Astfel odată treburile personale bine puse la punct, nu ne mai rămânea mie şi lui Parapine decât să ne străduim din toate puterile să-i girăm interesele şi bunurile. Plutească deci barca fără căpitan!

Mi se păru că puteam să-mi permit după aceste con­fidenţe să-l întreb pe patron pe unde socotea de cuviinţă s-o apuce înspre tărâmurile aventurii...

– Prin Anglia!... îmi răspunse fără ezitare.

Tot ce se întâmplase într-un răstimp atât de scurt îmi părea desigur foarte greu de asimilat, dar trebui să ne acomodăm în viteză cu această nouă soartă.

Chiar de a doua zi Parapine şi cu mine îl ajutarăm să-şi facă bagajul. Paşaportul cu păginuţele şi vizele lui îl uimea. Nu avusese în viaţa lui niciodată paşaport. Ar mai fi vrut şi altele, de schimb. L-am convins că aşa ceva nu se poate.

Se mai poticni pentru ultima oară în chestiunea gule­relor tari sau moi pe care trebuia să le ia în călătorie şi câte din fiecare? Această problemă se lăbărţa, prost rezolvată, până la ora trenului. Sărirăm toţi trei în ultimul tramvai de Paris. Baryton nu ducea decât o valiză uşoară, înţelegând să rămână peste tot pe unde mergea şi în toate împrejurările foarte sprinten şi foarte lejer.

Pe peron, aristocratica înălţime a scărilor de la trenu­rile internaţionale îl impresiona. Şovăi să urce aceste trepte măreţe. Se reculese în faţa vagonului ca în faţa unui monument. Îl ajutarăm puţin. Luând clasa a doua, mai făcu o ultimă remarcă, comparativă, practică, surâzătoare: „Nici cele de-a-ntâia nu sunt mai bune!" zise.

I-am întins mâna. Bătuse ceasul. Se fluiera plecarea şi trenul se porni într-un zdruncin enorm, într-o rostogolire de fierăraie, exact la minut Aşa că despărţirea noastră pe când ne luam rămas bun fu oribil brutalizată. „La revedere, copiii mei", atât mai avu timp să zică şi mâna lui se desprinse, smulsă dintr-a noastră.