Louis-ferdinand céline

Madelon pilită nu se mai ţinea prea bine. Întoarsă în profil înspre tablouri spunea prostii, gazda care se dumirea încet încet începu să cânte la acordeon ca să aranjeze lucrurile şi cântau cu toţii şi noi trei în surdină, dar fals şi plat, acelaşi cântec pe care-l auzisem mai înainte de afară şi apoi un altul.

Robinson găsise prilejul să angajeze o conversaţie cu un domn bătrân care părea că se pricepe foarte bine la culturile de cacao. Frumos subiect! Un colonial, doi coloniali. ,,Când eram în Africa, îl auzii spre marea mea surprindere pe Robinson afirmând, în calitate de inginer agronom al Companiei Pordurière, repeta el, foloseam întreaga populaţie a unui sat la recoltat... etc.." Nu putea să mă vadă şi-şi dădea frâu liber... Cât putea... False amin­tiri... Praf în ochii bătrânului domn... Minciuni! Tot ce putea găsi ca să se ţină la înălţimea domnului în vârstă competent. Deşi destul de rezervat în conversaţie, mă agasa şi mă necăjea să-l aud divagând în felul acesta.

Îl instalaseră la loc de onoare în vârful unui divan mare parfumat, cu un pahar de coniac în mână, în timp ce cu cealaltă evoca prin gesturi largi măreţia pădurilor virgine şi furiile uraganului ecuatorial. Era departe, foarte de­parte... Alcide s-ar fi amuzat dacă ar fi putut fi şi el pe aici pe undeva, în vreun colţişor. Bietul Alcide!

Nimic de zis, de bine era bine în şalupa lor. Mai ales că începuse să bată vântul dinspre râu şi să înfoaie la ferestre perdelele plisate ca pe tot atâtea drapele de proaspătă bucurie.

În sfârşit veni îngheţata şi iarăşi şampania. Patronul, era ziua lui, ne-o spusese de o sută de ori. A dorit să facă plăcere, o dată măcar, tuturor, chiar şi trecătorilor de pe drum. O dată şi pentru noi. Pentru o oră, două, poate trei eram cu toţii împăcaţi sub sceptrul lui, prieteni cu toţii, cunoscuţi, necunoscuţi şi chiar străini, noi trei pe care ne culesese de pe mal în lipsă de altceva mai bun ca să nu fie treisprezece la masă. Vrui să încep un cântecel de veselie, mă răzgândii apoi prea mândru, deodată, conştient. Găsii astfel de cuviinţă să le mărturi­sesc, pentru a justifica invitaţia mea acolo, mă încălzisem, că invitaseră în persoana mea unul dintre cei mai distinşi medici din regiunea pariziană! Fireşte că după ţinuta mea nu şi-ar fi putut da seama. Şi nici după mediocritatea tovarăşilor mei! Dar îndată ce-mi cunoscură rangul, se declarară încântaţi, flataţi, şi, fără să mai aştepte, fiecare începu să mă iniţieze în micile sale nefericiri trupeşti; profitai ca să mă apropii de fiica unui antreprenor, o verişoară tare de şale şi care suferea precis de urticarie şi de râgâieli acre din te miri ce. Când nu eşti obişnuit cu bună­tăţile mesei şi cu confortul, te ameţeşti repede. Atât aşteaptă adevărul ca să te părăsească. Puţin lipseşte ca să scapi de el. Nu ţii prea mult niciodată la propriul tău adevăr. În această abundenţă de lucruri plăcute, marele delir al megalomaniei te prinde ca pe un nimic, începui şi eu să bat câmpii, tot vorbindu-i verişoarei de urticarie. Scapi de umilinţele zilnice încercând, ca Robinson, să te pui la unison cu oamenii bogaţi, spunând min­ciuni, banul săracului. Ne e ruşine tuturor de hoitul nostru atât de puţin prezentabil, de carcasa lui deficitară. Nu mă puteam hotărî să le spun adevărul, ar fi fost nedemn de ei ca şi fundul meu. Trebuia să fac cu orice preţ impresie bună.

La întrebările lor mă apucai să le răspund scornind baliverne, ca mai adineaori Robinson domnului celui bătrân. La rândul meu fui invadat de superbie... Marea mea clientelă!... Surmenajul... Prietenul meu Robinson... inginerul care-mi oferise ospitalitate în mica lui cabană toulouseană...

Şi apoi, când comeseanul a mâncat şi a băut bine, e uşor de convins. Din fericire! Înghite tot! Robinson mi-o luase înainte în acea parşivă plăcere a valului de minciuni imprevizibile, ca să-l urmez nu trebuia să fac decât un mic efort.

Din cauza ochelarilor fumurii pe care îi purta, oamenii nu-şi puteau da seama de starea ochilor lui Robinson. Atribuirăm cu multă generozitate nefericirea lui războiului. Şi de atunci ne văzurăm bine instalaţi, ridicaţi social, şi apoi patriotic până la înălţimea lor, a gazdelor, surprinşi mai întâi de fantezia soţului, pictorul pe care situaţia lui de artist de lume îl împingea din când în când la oarecari acţiuni insolite. Erau uimiţi invitaţii că ne găseau pe toţi trei realmente foarte simpatici şi interesanţi la culme.

Ca logodnică, Madelon nu-şi juca rolul atât de pudic pe cât ar fi trebuit, excita pe toată lumea, chiar şi pe femei, în aşa hal că mă întrebam dacă nu se va termina totul printr-o orgie. Nu, vorbele se destrămau treptat rupte de efortul îmbăiat de a trece dincolo de vorbe. Nimic nu se întâmplă.

Rămăseserăm agăţaţi de perne şi de fraze, aiuriţi com­plet din cauza încercării tuturor de a ne face fericiţi, mai profund, mai cald, încă şi încă, unii pe alţii, numai şi numai spiritual, corpul se îmbuibase deja, făcând tot posibilul ca să reţinem toată plăcerea pentru prezent, tot ceea ce ştiam că-i mai minunat în noi şi în lume, pentru ca cel de alături să se bucure şi el şi să mărturisească că tocmai asta căuta, acest lucru admirabil, că nu-i lipsea de ani şi ani decât această dăruire a noastră pentru a fi în sfârşit fericit în întregime şi pentru totdeauna! Că i se revelase în sfârşit propria lui raţiune de a fi! Şi că trebuia spus lumii întregi că-şi găsise propria raţiune de a fi. Şi să mai bem odată împreună pentru a sărbători şi celebra această delectare şi pentru ca întotdeauna să fie aşa! Farmecul să nu se mai risipească niciodată! Şi să nu ne mai întoarcem mai ales la acele timpuri abominabile, la acele timpuri fără miracole, la timpul dinainte de a ne cunoaşte şi de a ne fi întâlnit! Toţi împreună de acum înainte! În sfârşit! Pentru totdeauna!

Patronul, el, nu se putu stăpâni să nu rupă farmecul!

Avea şi el mania de a vorbi despre pictura lui care-l sâcâia cu adevărat foarte tare, despre tablourile sale, cu orice preţ, în orice împrejurare, fără nici o le­gătură... Aşa că prin încăpăţânata lui prostie, cu toate că beţi, banalitatea reveni printre noi, zdrobitoare. Învins de pe acum îi adresai câteva complimente bine simţite şi strălucitoare patronului, fericire turnată în fraze pentru artişti. Asta era ceea ce-i trebuia. De îndată ce primi complimentele mele, fu ca un final amoros. Lunecă pe una dintre sofalele umflate de la bord şi adormi aproape pe loc cu mare plăcere, şi evident fericit. Comesenii in acest timp îşi priveau reciproc contururile feţelor, cu priviri plumbuite şi fascinate, nehotărâţi între somnul aproape de neînvins şi deliciile unei digestii miraculoase.

Cruţai această poftă de somn în ceea ce mă privea şi mi-o rezervai pentru noapte. Temerile care supravie­ţuiesc unei zile alungă adesea somnul şi când ai bafta să-ţi constitui, pe cât poţi, o mică provizie de beatitudine, tre­buie să fii un imbecil ca s-o risipeşti în neserioase aţipiri prealabile. Totul pentru noapte! Asta era deviza mea! Trebuie tot timpul să te gândeşti la noaptea care vine. Şi apoi fuseserăm invitaţi să rămânem la cină, era mo­mentul să ne refacem apetitul...

Profitarăm de zăpăceala care domnea pentru a o şterge. Executarăm toţi trei o ieşire foarte discretă, ocolindu-i pe comesenii aţipiţi şi plăcut risipiţi în jurul acordeonu­lui patroanei. Ochii patroanei îmblânziţi de muzică clipeau în căutarea unui colţ de umbră. „La revedere", ne făcu când trecurăm pe lângă ea şi surâsul i se topi într-un vis.

N-ajunserăm prea departe toţi trei, numai până la acel loc zărit de mine unde râul făcea un cot, între două rânduri de plopi, plopi mari cu vârfurile foarte ascuţite. Din acest loc se dezvăluia toată câmpia şi mai departe chiar un orăşel aşezat în căuşul ei, chircit în jurul unei clopot­niţe, înfiptă ca un cui în roşul cerului.

– La ce oră avem trenul de întors? se agită deodată Madelon.

– Nu-ţi bate capul! o liniştea el. Ne vor duce cu maşina, se înţelege, patronul a spus... Au ei una...

Madelon nu mai stărui. Rămase visătoare de plăcere. O zi cu adevărat minunată.

– Şi ochii tăi, Léon, cum le mai merge acum? îl mai întrebă ea.

– Mult mai bine. Nu vroiam să-ţi spun nimic, pentru că nu eram încă sigur, dar cred că cu ochiul stâng încep chiar să pot număra sticlele de pe masă... Am cam băut, ai băgat de seamă? Era grozav! Ce bun era!

– Ochiul stâng e pe partea inimii, observă Madelon bucuroasă. Era foarte mulţumită, se înţelege, de starea bună a ochilor lui. Sărută-mă în timp ce te sărut! îi propuse ea. Începui să mă simt în plus din cauza efuziunilor ei. Mi-era greu să mă-ndepărtez pentru că nu ştiam prea bine încotro s-o apuc. Mă prefăcui deci că mă duc pentru nişte nevoi după un copac şi am rămas acolo în spatele copacului aşteptând să le treacă. Era înduioşător ceea ce-şi povesteau. Îi auzeam. Dialogurile amoroase chiar cele mai plate ţi se par stranii când cunoşti persoanele. Şi apoi nu-i auzisem niciodată spunându-şi asemenea lucruri.

– E adevărat că mă iubeşti? îl întreba ea.

– Ca pe ochii din cap! îi răspundea el.

– Nu-i un fleac ceea ce spui, Léon!... Dar tu nici nu m-ai văzut încă?... Poate când ai să mă vezi cu ochii tăi şi nu numai cu ai altora, n-ai să mă mai iubeşti atât!... În momentul acela ai să mai vezi şi alte femei şi poate c-o să începi să le iubeşti pe toate?... Cum fac amicii tăi!...

Această remarcă pe care o făcuse în şoaptă era pentru mine. Nu mă înşelam... Ea credea că sunt departe şi nu puteam s-o aud... Şi începu să mă bârfească. Nu pierdea timpul degeaba. El, prietenul, începu să protesteze. „Cum adică? făcea el. Simple bănuieli! Calomnii..."

– Nu, Madelon, deloc! se apăra el. Eu nu sunt ca el! Ce te face să crezi că sunt ca el?... După ce ai fost atât de bună cu mine?... Eu mă ataşez! Nu sunt o lepădătură! Ţi-am spus-o pentru totdeauna, n-am decât o vorbă! Pentru totdeauna! Tu eşti frumoasă, o ştiu, dar ai să fii şi mai frumoasă când te voi vedea... Poftim! Eşti mulţumită? Nu mai plângi? Nu pot să-ţi spun mai mult acum!

– Drăguţ! Léon! îi răspundea ea ghemuindu-se lângă el. Erau gata să-şi facă jurăminte, nu puteai să-i mai opreşti, cerul nu le mai era destul pentru asta.

– Aş vrea să fii fericită cu mine întotdeauna... îi spu­nea el foarte dulce. Să nu mai ai nimic de făcut şi să ai totuşi tot ce-ţi trebuie...

– Ah! cât eşti de bun, scumpul meu Léon. Eşti mai bun decât mi-am putut imagina vreodată... Eşti duios! Eşti fidel! Şi eşti totul!...

– Pentru că te ador, iubita mea...

Şi se încălzeau aşa, mângâindu-se. Şi ca şi cum ar fi vrut să mă ţină departe de intensa lor fericire, îmi altoiră una...

Ea mai întâi: „Doctorul, prietenul tău, e bun?" Adusese din nou vorba despre mine, ca şi cum i-aş fi stat în gât. „E cumsecade!... Nu vreau să spun nimic împotriva lui, că e prietenul tău... Dar parcă e prea brutal cu femeile. Nu vreau să-l vorbesc de rău, pentru că-mi vine să cred că ţine la tine... Dar în sfârşit nu-i genul meu... Vreau să zic... Nu te superi, nu?" Nu, nimic nu-l supăra pe Leon! „Ei bine, mi se pare că doctorului îi plac cam multişor fe­meile... Seamănă cu câinii, mă înţelegi? Sare pe ele, cum se zice! Face rău şi pleacă... Nu crezi?"

El credea, măgarul, credea tot ce vroia ea, găsea chiar că tot ce spune e adevărat şi amuzant. Caraghios ca tot restul. O încuraja să continue şi-şi dădea duhul pentru asta.

– Da, e adevărat ce ai remarcat în privinţa lui, Madelon, nu e un om rău, Ferdinand, dar delicateţea nu-i virtutea lui, asta aşa e, şi nici fidelitatea dealtfel!... Sunt sigur!...

– I-ai cunoscut metresele, spune Léon?

Se informa, putoarea.

– Câte şi mai câte! i-a răspuns el foarte hotărât, dar ştii... El, întâi de toate, nu prea-i mofturos...

Din asta trebuia trasă o concluzie, Madelon îşi asumă această sarcină.

– Doctorii, se ştie, sunt cu toţii nişte porci... mai tot timpul... Dar cred că în felul lui îi cam întrece pe toţi...

– Ţi-a ieşit un sfânt din gură, a aprobat-o bunul, fericitul meu prieten şi a continuat: „În aşa hal că adesea am crezut, atâta era de înclinat spre asta, că lua droguri... Şi apoi să ştii, are un mădular! Dacă ai vedea cât e de mare! Nu-i normal!..."

– Aha! Aha! făcu Madelon, perplexă deodată, încercând să-şi amintească cum era mădularul meu. Crezi că e bolnav de ceva? Spune!

Era neliniştită, zăpăcită de aceste informaţii intime.

– Asta nu ştiu, fu el obligat să convină, cu regret. Nu pot spune nimic sigur... Dar are toate şansele cu viaţa pe care o duce.

– Totuşi, ai dreptate, poate ia droguri... De asta e câteodată atât de bizar...

Şi căpşorul ei începu să macine. Adăugă: „Pe viitor va trebui să ne ferim un pic de el..."

– Doar nu ţi-e frică de el? a întrebat-o. Nu înseamnă nimic pentru tine, doar? Nu ţi-a făcut avansuri niciodată?

– O! Nu, n-aş fi acceptat! Dar nu ştii niciodată ce-i poate trece prin cap... Închipuie-ţi de pildă că face o criză... Oamenii ăştia care iau droguri cam fac crize... Fapt e că nu m-aş lăsa niciodată îngrijită de el...

– Nici eu, acum că am vorbit despre asta! a aprobat Robinson. Şi iar drăgălăşenii şi mângâieri...

– Scumpule! Scumpişorule!... îl alinta ea.

– Frumoaso!... Frumoaso!... îi răspundea el.

Cu tăceri însoţite de turbate sărutări...

– Spune-mi repede că mă iubeşti de atâtea ori de câte ori poţi, în timp ce eu te sărut până la umăr...

Jocul începea de la gât.

– Sunt toată roşie! exclama ea, abia trăgându-şi su­fletul... Mă înăbuş! Lasă-mă să suflu! Dar el n-o lăsa să sufle. O lua de la capăt. Eu, în iarba de alături, încercam să văd ce se petrece. Îi prinsese sfârcurile între buze şi se juca cu ele. În sfârşit, glume. Mă înroşisem şi eu înghesuit de tot felul de sentimente şi minunându-mă singur de indiscreţia mea.

– Noi doi vom fi foarte fericiţi, nu-i aşa, Léon? spu­ne-mi că eşti sigur că vom fi fericiţi!

Pauză. Şi apoi proiecte de viitor nesfârşite ca pentru a reface o lume întreagă, dar o lume numai pentru ei doi! Eu mai ales nu aveam loc în ea! Ai fi zis că nu se săturau să se lepede de mine, să cureţe intimitatea lor de împuţita mea prezenţă.

– Eşti de mult prieten cu Ferdinand?

Asta o sâcâia...

– De ani de zile... Când ici... când colo... a răspuns el. Ne-am întâlnit din întâmplare, în călătoriile noastre... E un tip căruia îi place să vadă multe ţări... Şi mie, într-un sens şi atunci e ca şi cum am fi făcut un drum lung împreună... Înţelegi?...

Reducea viaţa noastră la câteva platitudini mărunte.

– Ei bine! N-o să mai fiţi aşa buni prieteni de acum încolo, scumpule! Şi chiar începând de acum! i-a răspuns ea foarte hotărâtă, scurt şi clar... Să înceteze!... Nu-i aşa, iubitule, că ai să termini cu el?... Numai cu mine ai să călătoreşti, nu-i aşa?... M-ai înţeles?... Nu, scumpule?

– Eşti geloasă pe el? a întrebat-o foarte nedumerit, idiotul.

– Nu, nu sunt geloasă pe el, dar te iubesc prea mult, vezi, Léon, şi te vreau întreg numai pentru mine... Să nu te împart cu nimeni... Şi apoi nici nu-i un prieten de frecventat pentru tine, acum că te iubesc eu, Léon... E prea vicios... Înţelegi?... Spune-mi că mă adori, Léon! Şi că mă înţelegi?

– Te ador...

– Bine.

Ne-am întors cu toţii la Toulouse în aceeaşi seară Două zile mai târziu se întâmplă accidentul. Trebuia să plec şi exact când eram gata să-mi termin de făcut valiza ca să plec la gară, iată că aud pe cineva strigând nu ştiu ce în faţa casei. Am ascultat... Trebuia să mă gră­besc să cobor imediat în cavou... Nu-l vedeam pe cel care-mi striga aceste lucruri.... Dar după voce părea să fi fost ceva foarte urgent... Trebuia să mă prezint imediat, mi se pare.

– Nici un minut? Arde? îi răspund eu, numai aşa ca să nu mă precipit... Să fi fost ora şapte seara, exact înainte de cină. Trebuia să ne luăm rămas bun la gară, aşa stabilisem. Asta convenea tuturor, pentru că bătrâna era obligată să vină mai târziu acasă. Tocmai în seara aceea din cauza unui pelerinaj pe care-l aştepta la cavou.

– Repede, doctore! stăruia omul din stradă. I s-a întâmplat o nenorocire doamnei Henrouille!

– Bine! Bine! zic... Vin imediat! Bineînţeles!... Cobor!...

Dar avui timp să mă răzgândesc: „Du-te oricum înainte. Spune-le că vin în urma ta... Că alerg... Numai să-mi trag pantalonii..."

– Dar e urgent! stărui omul. Şi-a pierdut cunoştinţa, nu auziţi!... Şi-a spart un os de la cap! se pare... A căzut pe treptele cavoului!... Grămadă!...

„Asta era!" îmi zisei în mintea mea auzind această frumoasă istorie, şi nu mai statui pe gânduri... Am şters-o direct spre gară. Eram lămurit.

Am reuşit să prind trenul de ora şapte şi un sfert, dar la ţanc.

Nu ne-am mai luat rămas bun.

Mai întâi, când mă văzu, Parapine băgă de seamă că eram foarte tras la faţă.

– Te-ai obosit prea mult pe acolo, pe la Toulouse, a remarcat bănuitor ca întotdeauna.

E adevărat că avusesem emoţii acolo la Toulouse, dar în sfârşit, n-aveam de ce mă plânge, scăpasem basma cu­rată, cel puţin aşa speram, scăpasem de necazuri făcându-mă nevăzut la momentul potrivit.

Îi explicai în detaliu aventura şi în acelaşi timp bă­nuielile mele lui Parapine. Dar el nu păru convins c-aş fi acţionat cu destulă abilitate în această împrejurare... Nu prea am avut timp să discutăm despre asta, pentru că problema unei slujbe devenise pentru mine între timp atât de presantă încât trebuia să iau o hotărâre. Nici un minut de pierdut cu comentariile... Nu mai aveam decât o sută cincizeci de franci din economii şi nu prea ştiam unde mă voi aşeza de-acum încolo. La „Tarapout"?... Nu mai angajau. Criza. Să mă-ntorc la Garenne-Rancy? Să iau din nou la pipăit clientela! Şi totuşi m-am gândit şi la asta un moment, dar numai ca la ultima dintre proba­bilităţi şi împotriva voinţei mele.

Nimic nu se stinge atât de uşor ca focul sacru.

Tot Parapine mi-a dat în cele din urmă o mână de aju­tor oferindu-mi un loc pe care-l descoperise pentru mine. Azilul unde, evident, lucra şi el, şi încă de câteva luni.

Afacerile mergeau încă destul de bine. În acest sana­toriu Parapine era însărcinat nu numai cu dusul alienaţilor la cinema, se mai ocupa pe deasupra şi de steluţe. La ore exacte, de două ori pe săptămână, declanşa adevărate furtuni magnetice peste capetele melancolicilor adunaţi dinadins într-o cameră bine închisă şi foarte întunecată. Sport mintal, pe scurt, realizarea unei frumoase idei a doctorului Baryton, patronul lui. Un zgârcit dealtfel cumătrul ăsta, care mă primi cu un salariu foarte mic dar cu un contract şi nişte clauze foarte lungi, toate în avantajul lui, fireşte. Pe scurt, un patron. Eram foarte prost plătiţi în Azilul lui, în schimb mâncam pe săturate şi dormeam foarte bine. Ne puteam bucura şi de infirmiere. Era permis, desigur printr-o înţelegere tacită. Baryton, patronul, n-avea nimic de zis despre aceste distracţii şi chiar remar­case că respectivele favoruri erotice legau mai bine per­sonalul de sanatoriu. Nici prost, nici sever.

Şi apoi nici nu era momentul să pun condiţii când mi se oferise cât de cât o bucată de pâine care picase exact la ţanc. Dacă stau şi mă gândesc, nu discern prea bine de ce Parapine îmi arătase brusc un interes atât de activ. Purtarea lui faţă de mine mă neliniştea. Să-i atribui lui, lui Parapine, sentimente fraterne... L-aş fi înfrumuseţat prea mult... Trebuia să fie ceva mai complicat. Se mai întâmplă.

Ne întâlneam cu toţii la masa de prânz, acesta era obiceiul, adunaţi în jurul lui Baryton, patronul nostru, alienist experimentat, barbişon, coapse scurte şi cărnoase, destul de cumsecade, în afara spiritului de economie, ca­pitol la care se arăta scârbos de neînduplecat ori de câte ori i se iveau prilejul şi pretextul.

Ne răsfăţa cu macaroane şi vinuri acre, nimic de zis. Moştenise o vie întreagă, ne explica el. Vai de capul nostru. Dar nu era decât o biată viişoară, vă asigur.

Azilul lui din Vigny-sur-Seine nu se golea niciodată. Se numea „Casă de sănătate" pe formulare, din cauza grădinii mari care îl înconjura şi în care se plimbau ne­bunii noştri în zilele frumoase. Se plimbau având aerul ciudat că-şi ţin cu foarte mare greutate capul pe umeri în echilibru, nebunii, ca şi cum le-ar fi fost întotdeauna frică să nu-i risipească conţinutul, pe jos, clătinându-l. În capetele lor se ciocneau tot soiul de lucruri săltăreţe şi chisnovate, la care ţineau îngrozitor de mult.

Nu vorbeau despre comorile lor mentale, alienaţii, decât strâmbându-se oribil sau cu nişte aere condescen­dente şi protectoare, asemenea unor puternici şi meticuloşi administratori. Pentru un imperiu nu le-ai fi scos ideile din cap acestor oameni. Un nebun nu-i altceva decât mănunchiul de idei obişnuite ale unui om, dar bine strânse într-un cap. Lumea nu mai străbate prin capul lui şi asta ajunge. Capul îi devine un fel de lac fără scurgere, o infecţie.

Baryton se aproviziona cu macaroane şi legume de la Paris, cu ridicata. Astfel că negustorii din Vigny-sur-Seine nu ne iubeau deloc. Putem chiar zice că le eram nesuferiţi. Această animozitate nu ne tăia pofta de mâncare. La masă, pe la începuturile stagiului meu, Baryton era cel care trăgea concluziile şi desprindea învăţămin­tele vorbelor noastre dezlânate. Dar petrecându-şi viaţa între alienaţi, câştigându-şi pâinea din comerţul cu ei, împărţind supa cu ei, încercând să le neutralizeze cât de cât smintelile, nimic nu-i părea mai plictisitor decât să mai şi vorbească la masă de maniile lor. „Nebunii nu trebuie să figureze în conversaţia oamenilor normali!" afirma el defensiv şi peremptoriu. Ţinea în ceea ce-l privea la această igienă mintală.

Îi plăcea conversaţia aproape neliniştitor de mult, îi plăcea să fie amuzantă, potolită şi inteligentă. Nu dorea deloc să lungim vorba pe seama smintiţilor. O instinctivă antipatie în privinţa lor îi ajungea odată pentru tot­deauna, în schimb povestirile despre călătoriile noastre îl fermecau. Nu se mai sătura de ele. Parapine, de la sosirea mea, fu scutit de vorbăria lui. Căzusem la ţanc ca să-l distrez pe patron în timpul prânzului. Toate peregrinările mele se perindară prin faţa ochilor lor, îndelung relatate, aranjate evident, făcute literare, amuzante. Baryton mâncând, plescăia teribil. Fiica lui stătea tot timpul la dreapta lui. Deşi avea numai zece ani, părea pentru totdeauna veştejită fiica lui, Aimée. Ceva neînsufleţit, un incurabil ten cenuşiu o estompa pe Aimée vederii noastre, ca şi cum nişte nori vătămători i-ar fi trecut mereu peste faţă.

Între Baryton şi Parapine surveneau mici frecuşuri. Totuşi Baryton nu păstra nimănui ranchiună atât timp cât nu se amesteca în nici un fel în beneficiile întreprinderii sale. Afacerile lui constituiră multă vreme singura parte sfântă a existenţei sale.

Într-o zi Parapine, pe timpul când încă mai vorbea, îi declară verde, la masă, că era lipsit de etică. Întâi această remarcă îl supără pe Baryton. Şi apoi trecu totul. Nu se supără nimeni numai pentru atâta. Când îi povesteam călătoriile mele, Baryton încerca nu numai o emoţie romanescă, ci şi sentimentul că face economii. „Când te ascultă cineva pe dumneata, nu mai are nevoie să vadă aceste ţări, atât de bine povesteşti, Ferdinand!" Nici nu putea visa să-mi adreseze un compliment mai drăguţ. Nu primea în Azilul lui decât nebuni uşor de su­pravegheat şi niciodată alienaţi furioşi sau de-a dreptul ucigaşi. Azilul lui nu era deci un loc absolut sinistru. Fără grilaje, câteva celule numai. Subiectul cel mai ne­liniştitor era poate, între toate, micuţa Aimée, fiica lui. Copilul nu era socotit printre bolnavi, dar mediul îl deprima.

Câteva urlete ajungeau, din când în când, până în su­frageria noastră, dar cauza acestor ţipete era mai întot­deauna destul de neserioasă. Ţineau dealtfel destul de puţin. Mai erau şi acele lungi şi bruşte valuri de frenezie care zguduiau din când în când grupurile de alienaţi, fără motiv, în timpul nesfârşitelor lor hoinăreli între pompă, boschete şi straturile de begonii. Totul se termina fără tevatură şi alarmă, cu băi calde şi bomboane cu sirop tebaic.

La câteva dintre ferestrele sufrageriilor care dădeau în stradă se mai întâmpla câteodată ca nebunii să urle şi să tulbure liniştea împrejurimilor, dar oroarea rămânea mai ales în ei. Erau preocupaţi să-şi ocrotească această oroare, personal, împotriva întreprinderilor noastre terapeutice. Îi pasiona această rezistenţă.