Louis-ferdinand céline

Această privire vioaie anima totul în jur, din umbră, cu o bucurie tinerească, fără prea mult elan, dar curată cum nu întâlnim prea des; vocea ei, spartă când vocifera, relua voios cuvintele când vroia să vorbească ca toată lumea, le sălta, frazele şi sentinţele, le făcea să joace şi să ţâşnească vioaie, foarte nostim, cum puteau face oamenii cu vocea şi lucrurile din jurul lor în acele vremuri când dacă nu ştiai să te descurci povestind şi cântând, rând pe rând, cu îndemânare, treceai drept nerod, timid, bolnăvicios.

Vârsta o acoperise ca pe un copac bătrân ramurile tinere.

Era veselă maica Henrouille, nemulţumită, răpănoasă, dar veselă. Sărăcia lucie în care trăia de mai bine de douăzeci de ani nu-i atinsese sufletul. Era pornită numai împotriva lumii de afară, de parcă frigul, groaza şi moar­tea nu puteau să-i vină decât de acolo, nu dinlăuntru. Dinlăuntru nu se temea de nimic, se arăta a fi sigură de capul ei ca de un lucru de netăgăduit şi bine stabilit, odată pentru totdeauna.

Şi eu care alergasem atât după al meu şi încă roată-mprejurul lumii.

„Nebună" îi ziceau bătrânei, e uşor de zis ,,nebună". Nu ieşise din cocioaba ei mai mult de trei ori în doispre­zece ani, asta e! Avea poate motivele ei... Nu vroia să piardă nimic... N-avea să ni le spună nouă, care nu de viaţă eram inspiraţi.

Noră-sa reveni la proiectul de internare.

„Nu-i aşa, domnule doctor, că e nebună?... N-o putem scoate de aici şi pace!... I-ar face bine din când în când!... Zău, maică, ţi-ar face bine!... Nu-mi spune mie!... Ţi-ar face bine!... Sunt sigură!..." Bătrâna clătina din cap, mută, încăpăţânată, sălbatică, când o îmbiai aşa...

– Nu vrea să se ocupe nimeni de ea. Preferă să stea aşa într-un ungher... E frig la ea, nu-i foc... vedeţi că doar nu se poate să stea aşa... Nu-i aşa, domnule doctor, că nu se poate?...

Mă făceam că nu pricep. Henrouille, el, rămăsese pe lângă sobă, prefera să nu ştie precis ce se pune la cale între nevastă-sa, maică-sa şi mine...

Bătrâna se-nfurie atunci din nou.

– Dă-mi tot ce-ai al meu şi am să plec de aici! Am cu ce să trăiesc!... Şi n-o să mai auzi de mine!... În vecii vecilor!

– Din ce să trăieşti! Că doar n-o să trăieşti cu cei trei mii de franci pe an, maică? Viaţa s-a scumpit de când n-ai mai ieşit dumneata... Nu-i aşa, domnule doctor, că e mai bine să meargă la Surori, cum i-am spus... Se vor ocupa de ea... Sunt tare bune Surorile...

Dar perspectiva Surorilor o îngrozea.

– La Surori?... izbucni ea pe loc. N-am fost niciodată la Surori!... De ce nu m-aş duce până la preot, dacă tot mai staţi pe aici!... Ei? Dacă n-am destui bani, cum ziceţi, o să muncesc!...

– Să munceşti? Maică! Unde? Ah! Domnule doctor! Auziţi la ea: să muncească! La vârsta ei! În curând optzeci de ani! Nebunie curată, domnule doctor! Ce mai vreţi de la ea! Eşti nebună, maică!...

– Nebună! Nimeni! Nicăieri!... Nebună eşti tu!...

– Auziţi-o acum, domnule doctor, cum delirează şi mă insultă, cum s-o mai ţinem aici!

Atunci bàtrâna se întoarse spre mine, noul ei pericol.

– De unde să ştie el că sunt nebună? E în capul meu? Sau într-al tău? Ar trebui să fie ca să ştie!... Afară amândoi!... Plecaţi din casa mea!... Când e vorba să mă hăituiţi sunteţi mai răi decât şase luni de iarnă!... Mai bine uitaţi-vă la fiul meu, decât să vorbiţi în bobote! El are nevoie de doctor, nu eu!... Ăla care nu mai are dinţi în gură, şi care îi avea atât de frumoşi când mă ocupam eu de el!... Hai, n-auziţi, afară, amândoi!

Şi-a trântit uşa în urma noastră.

Ne-a mai pândit încă pe după lampă, să vadă cum ne îndepărtăm prin curte. După ce o străbăturăm, când furăm destul de departe, începu să râdă. Se apărase bine.

La întoarcerea din această amărâtă incursiune, l-am găsit pe Henrouille tot lângă sobă cu spatele la noi. Nevastă-sa continua să mă hărţuiască cu întrebări şi mereu în acelaşi sens... Ce faţă mică, tuciurie şi veştejită mai avea, nora. Coatele nu i se deslipeau de corp când vorbea. Nu mima nimic. Ar fi dorit cu tot dinadinsul ca această vizită medicală să nu fie zadarnică, să folosească la ceva... Viaţa se scumpea din ce în ce... Pensia soacrei nu mai ajungea... Şi apoi îmbătrâneau şi ei... Nu mai pu­teau să stea mereu cu grijă că moare bătrâna fără lumânare... Sau că dă foc, de pildă... Cu purecii şi murdăria ei... În loc să se ducă într-un azil convenabil unde s-ar ocupa de ea...

Cum mă arătam a fi de părerea lor, deveniră amândoi şi mai amabili... Îmi promiteau să răspândească multe vorbe bune pe seama mea în cartier, dacă aş vrea să-i ajut... Să-mi fie milă de ei. Să-i scap de bătrână... Neferi­cită şi ea în condiţiile în care se încăpăţâna să stea...

– Şi chiar am putea închiria odaia ei, sugeră soţul trezit deodată...

Comisese o gafă vorbind despre asta în faţa mea. Nevastă-sa îl calcă pe picior pe sub masă. El nu înţelegea de ce.

În timp ce se dondăneau, eu mă gândeam la biletul de o mie de franci pe care aş fi putut să-l încasez numai dresându-i un certificat de internare. Păreau că-l doresc enorm... Mătuşa lui Bébert îi încredinţase fără îndoială în privinţa mea şi le povestise că nu mai era în tot Rancy-ul un doctor atât de sărăntoc ca mine... Că poţi face cu mine tot ce vrei... Nu i-ar fi oferit lui Frolichon o asemenea afacere! Acela era un virtuos.

Eram copleşit de aceste gânduri, când bătrâna năvăli în camera unde complotam. Ai fi zis că bănuia. Ce sur­priză! Îşi adunase cârpele pe lângă burtă şi iat-o înjurându-ne de zor, suflecată, mai ales pe mine. Nu venise decât pentru asta din fundul curţii ei.

– Golanule! mă insulta direct. Cară-te, pleacă, auzi!... N-ai de ce să mai stai!... Nu mă duc la nebuni!... Şi nici la Surori!... Orice ai face, orice ai minţi!... N-o să mă dai gata, pungaşule!... Ei or să se ducă înaintea mea javrele, jefuitori de femei bătrâne!... Şi tu, canalie, în în­chisoare ai să intri în cel mai scurt timp!

Hotărât, n-aveam noroc. Când puteam şi eu să câştig o mie de franci dintr-odată! N-am mai aşteptat.

Ajuns în stradă, ea tot mai era aplecată deasupra pridvorului ca să mă-njure de departe, în întunericul în care mă refugiasem. „Canalie!... Canalie!" urla. Răsuna. Ce ploaie! Am alergat de la un felinar la altul până la vespasiana din Place de Fêtes. Primul adăpost.

În pavilion, ghemuit îl găsii pe Bébert în persoană. Intrase să se adăpostească şi el. Mă văzuse ieşind în fugă de la familia Henrouille. „Veniţi de la ei? m-a întrebat. Trebuie să urcaţi la ăia de la cinci din casa noastră, pentru fata lor..." Clienta pe care mi-o indicase o cunoşteam bine, cu bazinul ei mare... Cu frumoasele ei coapse lungi şi catifelate... Cu acea tandră autoritate şi graţie sigură în mişcări, care caracterizează femeile bine făcute sexual. Venise să mă consulte de mai multe ori de când o apucase acea durere de burtă. La douăzeci şi cinci de ani, după al treilea chiuretaj, suferea de complicaţii şi familia ei numea asta anemie.

Trebuia s-o vezi cât de solidă şi de bine făcută era, cu un gust pentru dragoste cum puţine femele îl au. Discretă-n viaţă, înfăţişare şi expresie rezonabile. Nimic is­teric în ea. Dar bine înzestrată, bine hrănită, echilibrată, o adevărată campioană a genului, nici vorbă. O frumoasă atletă a plăcerii. Nimic rău în asta. Nu frecventa decât bărbaţi însuraţi. Şi numai cunoscători. Bărbaţi care ştiau să recunoască şi să aprecieze frumoasele reuşite naturale şi care n-o luau drept o vicioasă oarecare, bună numai pentru o aventură. Nu, pielea ei mată, surâsul ei bine­voitor şi amploarea nobil mişcătoare a coapselor ei stârneau entuziasmul profund, meritat al celor câţiva şefi de birou care-şi cunoşteau marfa.

Dar, oricum, ei nu puteau divorţa pentru asta, şefii de birou. Dimpotrivă, era un motiv în plus să rămână fericiţi în căsnicie. Atunci de fiecare dată, la trei luni când era însărcinată, şi nu scăpa, se ducea la moaşă. Când ai un asemenea temperament, şi când nu ai la îndemână un încornorat nu te distrezi în fiecare zi.

Maică-sa îmi întredeschise uşa cu precauţii de asasinat. Şoptea numai, mama, dar atât de tare, atât de intens că era mai rău decât dacă ar fi înjurat.

– Cu ce am greşit lui Dumnezeu, domnule doctor, ca să am o asemenea fată? Măcar să nu spuneţi nimănui în cartier, domnule doctor... Mă bazez pe dumneavoastră! Nu înceta să-şi agite temerile şi să se gargarisească cu ce-ar putea să gândească vecinii şi vecinele. Era într-o transă de prostie neliniştită. Şi ţin mult aceste stări.

Mă lăsă să mă obişnuiesc cu penumbra culoarului, cu mirosul prazului pentru supă, cu tapetul, cu imprimeul lui idiot, cu vocea ei de ştrangulată. În sfârşit, bâlbâindu-ne, exclamând am ajuns lângă patul fetei apatică, bolnavă, în derivă. Vrui s-o examinez, dar ea pierdea atâta sânge, era un asemenea terci în vaginul ei, că nu se putea vedea nimic. Numai cheaguri. Făceau glu-glu între picioarele ei, ca în război gâtul tăiat al colonelului. Pusei la loc şomoiogul de vată şi-o învelii simplu cu cuvertura.

Mama nu vedea nimic, nu se auzea decât pe ea. „Am să mor, domnule doctor, striga. Am să mor de ruşine!" Nu încercam s-o scot dintr-ale ei. Nu ştiam ce să fac. În sufrageria mică de lângă noi se zărea tatăl măsurând odaia. Nu-şi avea poate gata pregătită atitudinea pentru împrejurarea de faţă. Poate că aştepta ca evenimentele să se precizeze înainte de a-şi alege o ţinută. Rămânea aşa ca-ntr-o zonă mărginaşă. Oamenii trec de la o comedie la alta. Între timp piesa încă nu s-a montat, nu-i discern contururile, rolul lor cel mai adecvat, şi atunci rămân aşa, cu braţele spânzurate, în faţa evenimentelor, cu instinctele repliate ca o umbrelă, clătinându-se de atâta incoerenţă, reduşi la ei înşişi, adică la nimic. Dobitoace.

Dar mama, ea deţinea rolul capital, între fiică şi mine. Teatrul putea să se prăbuşească, nu-i păsa, o ţinea una şi bună.

Nu mă puteam bizui decât pe mine ca să mă rup din această vrajă căcăcioasă.

Riscai sfatul să fie transportată imediat la spital pen­tru ca să fie operată în cea mai mare grabă.

Oh! Nefericitul de mine! Îi furnizai dintr-o dată pri­lejul celei mai bune replici, cea pe care o aştepta.

– Ce ruşine! Spitalul! Ce ruşine! Domnule doctor! Numai asta ne mai lipsea! Culmea!

Nu mai aveam nimic de zis. Mă aşezai deci şi o ascul­tai pe mamă zbătându-se şi mai vijelios, vârâtă până-n gât în palavrele ei tragice. Prea multă umilinţă, prea multă sfială duc la o inerţie definitivă. Lumea devine prea împovărătoare pentru tine. Păcat. În timp ce ea invoca şi provoca Cerul şi Infernul, tunând de nefericire, eu lăsai nasul în jos şi lăsându-l descumpănit vedeam formându-se sub patul fetei o baltă de sânge, un şănţuleţ îngust, şi­roind uşor de-a lungul peretelui spre uşă. O picătură cădea regulat din saltea. Tac! Tac! Prosoapele între picioarele ei musteau de roşu. Întrebai totuşi cu glas timid dacă placenta a fost expulzată în întregime. Mâinile fetei, palide şi albăstrii la vârf, atârnau de fiecare parte a patului, fără vlagă. La întrebarea mea tot mama a răspuns printr-un val de văicăreli dezgustătoare. Dar să reacţionez era deja pentru mine prea mult.

Eram eu însumi de atâta timp obsedat de nenoroc, dormeam atât de prost, că în această derivă nu mă mai interesa deloc de ce se întâmplă aşa şi nu altfel. Mă gândeam numai că era mai bine s-o ascult pe această mamă urlătoare aşezat decât în picioare. Un nimic te poate mulţumi când eşti atât de resemnat. Şi apoi ce forţă mi-ar fi trebuit ca s-o întrerup pe această sălbatică, exact în momentul în care „nu mai ştia cum să salveze onoarea familiei sale". Ce rol! Şi ce mai urla! După fiecare avort, o cunoşteam bine, se desfăşura în acelaşi fel, an­trenată bineînţeles de fiecare dată din ce în ce mai bine! Ţinea cât vroia ea! Astăzi îmi părea gata să-şi înzecească efectele. Şi ea, mă gândeam privind-o, trebuie să fi fost o frumoasă creatură, cărnoasă la vremea ei, dar mai vor­băreaţă totuşi, risipitoare de energie, mai demonstrativă decât fata a cărei intimitate concentrată fusese cu adevărat foarte bine reuşită de natură. Aceste lucruri n-au fost atât de bine studiate pe cât meritau. Mama ghicea supe­rioritatea animalică a fiicei în acel fel al ei de a se lăsa iubită până la adâncimi de neuitat şi de a se bucura ca un continent, şi geloasă reproba totul din instinct.

Partea teatrală a dezastrului în orice caz o entuziasma. Acoperea cu tremolo-uri dureroase mica noastră lume restrânsă în care eram gata s-o feştelim cu toţii din pri­cina ei. Nici s-o îndepărtezi nu te puteai gândi. Aş fi încercat să fac ceva. Era de datoria mea, cum se zice. Dar mi-era atât de rău în picioare şi atât de bine pe scaun.

La ei era un pic mai vesel decât la Henrouille, la fel de urât, dar mai confortabil. Plăcut. Nu sinistru ca din­colo, numai urât, liniştit. Strivit de oboseală privirile mele rătăceau pe obiectele din cameră. Mici lucruşoare de nimica pe care le are întotdeauna o familie, aşezate mai ales deasupra şemineului cu ţarţamuri trandafirii din catifea cum nu mai găseşti prin magazine, cu acel napolitan din porţelan şi măsuţa de lucru cu o oglindă cu marginile tăiate oblic pe care o mătuşă din provincie o avusese probabil în dublu exemplar. Nu-i arătai mamii balta de sânge pe care o vedeam formându-se sub pat, nici picăturile care continuau să cadă cu regularitate, ar fi strigat prea tare şi nu m-ar mai fi ascultat. Nu mai înceta să se plângă şi să se indigneze.

Mai bine să taci şi să te uiţi afară, pe fereastră, cati­feaua cenuşie a serii învăluia deja strada din faţă, casă cu casă, întâi pe cele mici şi apoi pe celelalte, pe cele mari, care la urmă se întunecau şi ele, cu oameni care se agită în jurul lor, din ce în ce mai şterşi oamenii, mai nedesluşiţi, mai tulburi, şovăind de la un trotuar la altul înainte de a fi înghiţiţi de noapte.

Mai departe, mult mai departe, dincolo de fortificaţii, şiruri şi rânduri de opaiţe împrăştiate pe toată întinderea nopţii ca nişte cuie pentru a întinde uitarea peste oraş, şi alte luminiţe mai mici care scânteiau printre cele verzi, clipeau, roşii, nave, zeci de nave, o escadră răsărită de neunde ca să aştepte, tremurătoare, să se deschidă în spatele Turnului marile porţi ale Nopţii.

Dacă această mamă şi-ar fi îngăduit să răsufle o se­cundă, dacă şi-ar fi îngăduit un lung moment de linişte, s-ar fi putut lăsa în voia renunţării la toate, a încercării de a uita că trebuie să trăieşti. Dar ea mă hărţuia.

– Dacă i-aş face o spălătură, domnule doctor? Ce credeţi? Nu spusei nici da, nici nu, dar pentru că aveam cuvântul, o sfătui încă o dată să o ducă imediat la spital. Alte chelălăituri, mai ascuţite, mai stridente drept răspuns. Nimic de făcut.

Mă îndreptai uşor spre uşă, fără zgomot.

Întunericul mă despărţea acum de pat.

Nu mai desluşeam aproape deloc mâinile fetei, probabil din pricina palorii care le făcea una cu cearceaful.

M-am întors să-i iau pulsul, mai redus, mai ascuns, decât adineaori. Respira întretăiat. Auzeam mereu sângele căzând pe parchet ca tic-tacul unui ceas din ce în ce mai lent, din ce în ce mai slab. Nimic de făcut. Mama mă conduse până la uşă.

– Mai ales, domnule doctor, îmi ceru ea rebegită, promiteţi-mi că n-o să spuneţi nimic nimănui! Mă implora. – Juraţi?

Am promis tot ce a vrut. Am întins mâna. Căpătai douăzeci de franci. Închise uşor uşa în spatele meu puţin câte puţin.

Jos, mătuşa lui Bébert mă aştepta cu o figură adaptată împrejurărilor. „Nu merge"? se nelinişti ea. Am înţeles că mă aştepta acolo de o jumătate de oră ca să-şi ia comisionul obişnuit: doi franci. Să nu mă scape. „Şi la Henrouille cum a mers?" vroia să ştie. Spera să-ncaseze un bacşiş şi pentru ăia. „Ei nu m-au plătit!" i-am răspuns. Era adevărat. Surâsul ei gata pregătit se schimbă într-o strâmbătură. Mă suspecta.

– Nu eşti chiar atât de nenorocit, domnule doctor, dacă nu ştii să te faci plătit! Cum vrei să te respecte oamenii?... În ziua de azi se plăteşte pe loc sau niciodată! Asta aşa era! Am şters-o! Pusesem nişte fasole la foc înainte de a pleca. Era şi momentul, la căderea serii să mă duc după lapte. Ziua oamenii surâdeau când mă-ntâlneau cu sticla în mână. Obligat. N-aveam femeie de serviciu.

Şi apoi iarna s-a mai lungit încă luni şi luni. Nu mai scăpăm de brumă şi de ploaie, nu mai scăpăm în fond de nimic.

Bolnavii nu lipseau, dar nu erau mulţi cei care puteau sau care vroiau să plătească. Ingrată medicină! Când te plătesc cei bogaţi pari slugă, când te plătesc cei săraci pari hoţ. „Onorarii?" Ce mai vorbă! Nu le ajunge să mănânce şi să meargă la cinema bolnavilor, trebuie să le mai iei şi tu bănuţii ca să-ţi încropeşti „onorariul"? Mai ales în momentul când dau ortul popii. Nu-i uşor. Laşi de la tine. Eşti bun. Şi trece.

Pentru chiria din ianuarie am vândut bufetul, ca să fac loc, am explicat în cartier şi să transform sufrageria în studio de educaţie fizică. Cine m-a crezut? în fe­bruarie ca să-mi lichidez angaralele, mi-am vândut bi­cicleta şi gramofonul pe care mi-l dăduse Molly la ple­care. Cânta ,,No More Worries"! Mai am şi acum melodia în cap. E tot ce mi-a rămas. Discurile mele, Bézin le-a ţinut mult timp în prăvălie şi până la urmă le-a vândut totuşi.

Ca să fac pe bogatul, am mai povestit în cartier că o să-mi cumpăr o maşină odată cu primele zile ale primăve­rii, şi că din cauza asta adun ceva bani în numerar. Numai că-mi lipsea curajul ca să mă ocup serios de medicină. Când mă conduceau spre uşă, după ce dădeam familiei sfaturile şi-i înmânam reţeta, mă lansam într-o mulţime de comentarii numai să mai amân momentul plăţii cu câteva secunde. Nu ştiam să fac pe târfa. Aveau un aer atât de mizerabil, de împuţit, majoritatea clienţilor mei, se uitau atât de chiorâş, că mă-ntrebam unde vor găsi cei douăzeci de franci să mi-i dea sau dacă nu mă vor ucide în schimb. Şi câtă nevoie aveam şi eu de cei douăzeci de franci... Ce ruşine! Niciodată n-am să mai termin de roşit.

"Onorarii!"... continuau confraţii să le numească. Nu se dezgustau! Ca şi cum cuvântul era de la sine înţeles şi nu mai avea nevoie de explicaţii... Ruşine! nu mă puteam stăpâni să nu-mi zic, dar nici nu exista vreo ieşire. Totul se poate explica, ştiu bine, dar asta nu îm­piedică pe cel ce a primit cei cinci franci ai săracului şi ai răului să fie tot o javră! Din acele timpuri am certitu­dinea că şi eu sunt la fel de javră ca şi ceilalţi. Şi nu pen­tru că aş fi făcut orgii şi nebunii cu cei cinci sau zece franci ai lor. Nu! Pentru că proprietarul îmi lua cea mai mare parte din ei, şi totuşi nici asta nu-i o scuză. Aş vrea să fie, dar nu e. Proprietarul e mai rău decât un rahat. Asta-i.

Tot făcându-mi sânge rău şi tot umblând aşa, bătut de ploile îngheţate ale anotimpului, arătai şi eu în curând ca un tuberculos. Fatal. Aşa ţi se întâmplă când trebuie să renunţi la toate plăcerile. Din când în când mai cum­păram câte un ou de ici de colo, dar regimul esenţial era compus în fond din legume uscate. Le trebuia mult timp până să fiarbă. Petreceam ore întregi în bucătăria mea păzindu-mi fierturile după orele de consultaţie, şi cum stăteam la primul etaj, aveam în faţa ochilor fru­moasa panoramă a curţilor din dos. Curţile din dos sunt gropniţele caselor în serie. Aveam destul timp să pri­vesc în curtea mea din dos şi s-o ascult.

Acolo huiau, trozneau, ţâşneau, făcând ocolul celor douăzeci de case, ţipetele, chemările, ajungând până la păsărelele cuprinse de disperare ale portăreselor, care mucegăiau piuind de dorul primăverii pe care n-o vor mai vedea niciodată în cuştile lor, aşezate pe lingă closete, toate la un loc closetele, acolo în fundul întunecos al curţii, cu uşile lor spânzurând mereu scoase din ţâţâni. O sută de beţivi, bărbaţi şi femei populează aceste zidării şi încarcă ecoul cu certurile lor zgomotoase, cu înjură­turile lor neînţelese şi debordante, mai ales după prânzurile de sâmbătă. Cel mai tensionat moment din viaţa familiilor. Se întărâtă cu vorbe şi beţi turtă tatăl mânuieşte scaunul, nu-ţi vine a crede, ca pe un topor, iar mama vătraiul ca pe o sabie! Vai atunci de cei slabi! Cel mic o încasează. Sunt lipiţi cu pumnii de perete toţi cei ce nu pot să se apere şi să riposteze: copiii, câinii sau pisicile. De la al treilea pahar de vin, negru, foarte prost, câinele e cel care începe să sufere, i se zdrobeşte laba cu o lovitură de călcâi. Să se-nveţe minte să-i mai fie foame odată cu oamenii. Fac un haz nebun privindu-l cum dispare scheunând sub pat ca un spintecat. Acesta e semnalul. Nimic nu stimulează mai bine femeile bete ca durerea animalelor, neavând întotdeauna tauri la îndemână. Discuţia pe un ton de ceartă, imperioasă ca un delir, o conduce nevasta, lansând bărbatului o serie de chemări ascuţite la luptă. Şi atunci începe vârtejul, obiectele sparte se fac ţăndări. Curtea culege vacarmul. Ecoul se-nvârte în jurul umbrei. Copiii îngroziţi răcnesc şi descoperă tot ce zace în Tata şi în Mama. Urlând atrag asupra lor trăznetul.

Petreceam multe zile aşteptând să se-ntâmple ceea ce se-ntâmpla din când în când după reuniunile casnice la etajul ai treilea, în faţa ferestrei mele, in casa de peste drum.

Nu puteam să văd nimic, dar auzeam bine.

Totul are un capăt. Nu era întotdeauna moartea, ci altceva adesea şi destul de rău, mai ales cu copiii.

Aceşti chiriaşi locuiau acolo exact deasupra curţii unde umbra începe să pălească. Când erau singuri tata şi cu mama, în zilele în care se întâmpla, discutau mai întâi îndelung, după care se făcea un timp linişte. Se pregă­teau. Trimiteau după fetiţă mai întâi, o aduceau acasă. Ştia. Scâncea imediat. Ştia ce o aşteaptă. După voce s-ar fi putut să aibă vreo zece ani. S-a întâmplat de mai multe ori până am ajuns să-nţeleg ce-i făceau.

O legau mai întâi, dura mult legatul, ca o operaţie. Asta îi excita. „Mortăciune"', o înjura el. „Ah! Puşlama mică ce eşti!" făcea maică-sa. „O să te-nvăţăm noi minte!" strigau amândoi deodată şi alte şi alte lucruri pe care i le reproşau în acelaşi timp, lucruri pe care probabil că şi le imaginau. Cred că o legau de tăblia patului. În acest timp, copilul se văicărea ca un şoarece prins în cursă. „Te căzneşti degeaba, scrofiţo, n-ai să scapi! Haide! Tot nu scapi!" reîncepea maică-sa, însoţind totul cu salve de insulte ca pentru un cal. Foarte excitată. „Taci, mamă, răspundea slab cea mică. Taci, mamă! Bate-mă, dar taci"! Nu scăpa şi încasa o chelfăneală. Ascultam până la capăt ca să fiu sigur că nu mă înşelam şi că lucrurile se pe­treceau întocmai. N-aş fi putut să-mi mănânc fasolea în acest timp. Nu puteam nici să-nchid fereastra. Nu eram bun de nimic. Nu puteam face nimic. Stăteam numai şi ascultam, ca-ntotdeauna, ca peste tot. Şi totuşi parcă prindeam putere ascultând aceste lucruri, puterea de a merge mai departe, ciudată putere, pentru ca data viitoare să pot coborî şi mai adânc şi să pot asculta alte vaiete pe care nu le auzisem încă, sau pe care nu le înţelegeam mai înainte, pentru că s-ar zice că atunci când se termină unele vin mereu alte vaiete, pe care nu le-ai auzit încă şi nu le-ai înţeles.

Cum o băteau atât de tare că nu mai putea urla, fata lor mai ţipa doar câte puţin de fiecare dată când respira, ca un sughiţ.

Auzeam pe bărbat zicând atunci: „Tu, aia mare, vino-n-coa! Repede! Vino pe aici!" Fericit.

Mamei îi vorbea aşa, şi apoi o uşă se trântea în spa­tele lor.

Aşa făceau amor amândoi, mi-a explicat portăreasa lor, în bucătărie rezemaţi de chiuvetă. Altfel nu reuşeau.

Toate aceste lucruri le-am aflat de pe stradă şi puţin câte puţin. Când îi întâlneam pe toţi trei împreună, treceau neobservaţi. Se plimbau ca o adevărată familie. Pe el, pe tată, îl mai zăream din când în când dacă aveam drum prin faţa magazinului din colţul bulevardului Poincaré, aparţinând unei întreprinderi de „Încălţăminte pentru picioare sensibile", unde era prim-vânzător.

În majoritatea timpului curtea noastră nu oferea decât hidoşenii fără importanţă, mai ales vara, bubuind de ameninţări, vâlvă, lovituri, căderi şi înjurături nedes­luşite. Niciodată soarele nu ajungea până jos. Era parcă pictată cu umbre albastre, curtea, compacte, mai ales prin colţuri. Portarii îşi aveau micile lor closete ca nişte stupi. Noaptea când se duceau să facă pipi, se loveau de lăzile de gunoi şi în curte se declanşau nişte zgomote de tunet.