Louis-ferdinand céline

Rufe întinse de la o fereastră la alta încercau să se usuce.

După cină se încingeau mai ales discuţii despre curse, asta când nu se încăierau. Dar aceste polemici sportive sfârşeau şi ele adesea destul de rău, cu diverse păruieli, şi mereu în spatele cel puţin a uneia dintre ferestre până la urmă se stâlceau dintr-un motiv sau altul.

Şi vara mirosea foarte tare. În curte nu era aer, nu erau decât duhori. Cea a conopidei le întrecea cu uşurinţă pe celelalte. O conopidă miroase cât zece closete revărsate. Garantat. Cele de la etajul doi se revărsau adesea. Por­tăreasa de la 8, mătuşa Cézanne sosea atunci cu un şomoiog de desfundat. Mă uitam la ea cum se ostenea. Aşa am ajuns să stăm de vorbă. „Eu, mă sfătuia ea, dacă aş fi în locul dumneavoastră fără zarvă, aş scăpa femeile în­sărcinate... Sunt la femei care-şi trăiesc viaţa în acest cartier... Nu-ţi vine a crede!... Şi nu vor decât să treceţi la treabă!... V-o spun eu! Oricum mai bine decât să te ocupi de varicele acestor funcţionăraşe... Mai ales că plătesc cu bani peşin".

Mătuşa Cézanne avea un mare dispreţ de aristocrată, nu ştiu de unde-i venea, pentru toţi oamenii care muncesc...

– Locatarii nu sunt mulţumiţi niciodată, parcă ar fi nişte prizonieri, fac mizerie tuturor!... Că li se-nfundă closetele... Că le scapă gazul... Că li se deschid scrisorile... Mereu gata cu o şicană.... Te pisează tot timpul, ce mai!... E unul care mi-a scuipat în plicul cu banii de chirie.... Ai mai văzut aşa ceva?....

Trebuia adesea să renunţe la desfundatul closetelor, mătuşa Cézanne, atât era de greu. „Nu ştiu ce bagă-n ei, n-ar trebui lăsat să se usuce!... Ştiu eu ce fac!... Te previn întotdeauna prea târziu!... O fac dinadins!... Unde am fost mai înainte au trebuit chiar să spargă o conductă, aşa se întărise... Nu ştiu ce dracu toarnă-n ei!... „Ăştia fac dublu!..."

Greu o să-mi iasă din cap că dacă m-a apucat, n-a fost mai ales din pricina lui Robinson. La început n-am ţinut seama de dureri. Continuam să mă târâi când mai bine când mai rău, de la un bolnav la altul, dar eram mai neliniştit decât înainte, din ce în ce mai neliniştit, ca la New-York, şi începu şi somnul să nu mă mai prindă, mai rău decât de obicei.

Reîntâlnirea cu Robinson mă zdruncinase şi mă nămolise parcă într-un fel de nouă boală.

Cu figura lui toată năpădită de chin, îmi trezea parcă un vechi coşmar de care nu mai ajungeam să cap de mulţi, de prea mulţi ani. Deliram.

Picase acolo, drept în faţa mea. Nu mai scăpăm. Sigur că el mă căutase. Că doar eu mă feream să-l întâlnesc, bineînţeles... Ca să nu-mi cadă pe cap şi să mă oblige să mă gândesc din nou la necazurile lui... Dar dealtfel oricum totul mă ducea cu gândul la firea lui nenorocită. Chiar acei oameni pe care-i priveam pe fereastră cu aerul lor nepăsător, mergând aşa pe stradă, îmi aminteau de el, vorbind în faţa porţii, frecându-se unii de alţii. Eu ştiam ce caută, ce ascund cu aerul lor indiferent aceşti oameni. Să ucidă şi să se sinucidă vroiau, dar nu dintr-o dată desigur, ci încetul cu încetul, ca Robinson, cu tot ce aveau la îndemână, necazuri vechi, noi mizerii, uri fără nume, dacă nu vine războiul de-a dreptul, când se petrece totul mai repede decât de obicei.

Nu îndrăzneam să ies de frica de a nu-l întâlni.

Trebuiau să vină după mine de două sau trei ori ca să mă hotărăsc să răspund la chemările bolnavilor. Şi de cele mai multe ori până soseam eu găseau un altul. În mintea mea era vraişte, ca şi în viaţă. În strada Saint-Vincent, unde nu mai fusesem decât o dată, mă chemară locatarii de la etajul trei, la numărul 12. Veniră chiar să mă ia cu maşina. Îl recunoscui imediat pe bunic, şoptea, îşi ştergea picioarele îndelung pe rogojina mea. O fiinţă care umbla strecurându-se, cenuşie, adusă de spate, ve­nise să mă cheme grăbit pentru nepoţelul lui.

Mi-o aminteam bine pe fiică-sa, altă deşucheată, ofilită deja, dar solidă şi tăcută, care venise de mai multe ori să avorteze acasă la părinţi. Acesteia nu i se reproşa ni­mic. Ar fi vrut numai să se mărite în sfârşit, mai ales că avea de acum un băieţel de doi ani care locuia la bunici.

Copilul se îmbolnăvea din te miri ce, şi când era bolnav, bunicul, bunica, mama plângeau cu toţii, enorm, şi mai ales pentru că nu avea tată legitim. În aceste momente oamenii sunt mai profund afectaţi de situaţiile neclare din familie. Bunicii credeau fără s-o mărturisească că aceşti copii din flori sunt mai fragili şi se-mbolnăvesc mai des decât ceilalţi..

În sfârşit, tatăl, sau cel puţin cel pe care-l bănuiau a fi fost, plecase hăt şi bine pentru totdeauna. Atât i se vorbise despre căsătorie acestui om, că-n cele din urmă se plictisise. Dacă mai alerga, trebuie să fi ajuns departe acum. Nimeni nu înţelesese acest abandon, şi mai ales fata, pentru că-i plăcuse mult să facă dragoste cu ea.

Deci, de când plecase nestatornicul, ei contemplau toţi trei copilul scâncind. Şi când te gândeşti că ea se dăduse acestui bărbat după cum zicea „trup şi suflet". Aşa trebuia să se-ntâmple, şi, după părerea ei asta ajungea să explice totul. Micuţul ieşise din ea şi-i ridicase toată carnea în jurul şoldurilor. Sufletul se mulţumeşte cu vorbe, corpul nu-i la fel, cu el e mai greu, îi trebuie muşchi. Un corp este întotdeauna o realitate, iată de ce e trist şi dezgus­tător să-l priveşti. Am văzut, şi asta-i adevărat, foarte puţine sarcini care să-ţi mănânce tinereţea dintr-o dată, în felul acesta. Ca să zic aşa, nu-i mai rămăseseră acestei mame decât sentimentele şi un suflet. Nimeni n-avea ne­voie de el.

Înainte de această naştere clandestină, familia locuise foarte mulţi ani în cartierul „Filles du Calvaire". Dacă se exilaseră cu toţii la Rancy, n-o făcuseră din plăcere, ci ca să se ascundă, să se facă uitaţi, să dispară-n mulţime.

De când devenise imposibil să ascundă sarcina în ochii vecinilor, se hotărâră să părăsească cartierul lor din Paris pentru a evita orice comentarii. Mutare de onoare.

La Rancy consideraţia vecinilor nu era indispensa­bilă şi apoi nu-i cunoştea nimeni la Rancy, municipali­tatea acestui ţinut practica pe drept cuvânt o politică abominabilă, anarhică într-un cuvânt, şi despre care se vorbea în toată Franţa, o politică de golani. În acest mediu de damnaţi, judecata celuilalt nu mai conta.

Familia se pedepsise de bună voie, rupsese toate rela­ţiile cu rudele şi prietenii de altădată. Ca dramă, aveam de-a face cu una completă. Nu mai aveau nimic de pier­dut, îşi ziceau. Declasaţi. Când ţii să te înjoseşti te ames­teci în mulţime.

Nu reproşau nimănui nimic. Încercau numai să desco­pere prin puseuri de revoltă neputincioasă cu ce se ame­ţise Destinul în ziua în care le făcuse o asemenea porcărie.

Fata nu avea, trăind la Rancy, decât o singură conso­lare, dar foarte importantă, aceea de-a putea vorbi liber tuturor de acum încolo de „noile ei responsabilităţi". Amantul fugind trezise în firea ei pătimaşă dorinţa de eroism şi de originalitate. De când se încredinţase pentru tot restul zilelor că nu avea o soartă comună cu a majori­tăţii femeilor din clasa şi din mediul ei, şi că putea oricând apela la romanul vieţii ei pustiite de prima dra­goste, se obişnui cu marea nefericire care o lovise, cu delicii, iar ravagiile sorţii fură, în cele din urmă, dramatic de binevenite. Poza în fată-mamă.

Când intrarăm în sufragerie tatăl ei şi cu mine, din cauza luminii economicoase care nu răzbea semiobscurita­tea, nu puturăm zări figurile decât ca pe nişte pete gălbui, cărnuri pisate de vorbe care se târau în penumbră, grea de acel miros de piper uscat pe care-l răspândesc toate mobilele de familie.

Pe masă-n mijloc, culcat pe spate, printre scutece, copilul se lăsa palpat. Îi apăsai pentru început pielea burţii cu multă precauţie, treptat de la buric până la coiţe şi-l ascultai foarte atent.

Inima lui bătea în ritmul unei mâţe, scurt şi nebu­neşte. Şi apoi copilul se sătură de degetele mele pipăi­toare şi de manevrele mele şi începu să urle cum nu se face decât la această vârstă, inimaginabil. Era prea mult. De când se întorsese Robinson, în capul şi în trupul meu se petreceau lucruri ciudate şi ţipetele acestui plod îmi făcură o impresie îngrozitoare. Ce ţipete, Dumnezeule! Ce ţipete! Nu mai rezistam.

Şi o altă idee determină fără îndoială purtarea mea tâmpită. Excedat, nu mă putui împiedica să nu le împărtă­şesc toată ranchiuna şi tot dezgustul pe care le simţeam de prea multă vreme în mine.

– Ei! îi răspunsei acestui mic urlător, nu te grăbi, cretinule, vei avea tot timpul să răcneşti! O să-ţi rămână, nu te teme, măgarule! Cruţă-te! O să-ţi rămână destulă nefericire ca să-ţi topească ochii şi capul şi tot restul dacă n-ai să fii atent!

– Ce-i tot spuneţi, domnule doctor? tresări bunica.

Repetai simplu: „O să-ţi mai rămână!"

– Ce? Ce o să rămână? întreba ea îngrozită...

– Trebuie să-nţelegeţi! le răspund. Trebuie să-nţelegeţi! Vi se explică întotdeauna prea multe lucruri! Asta-i nenorocirea! Încercaţi să înţelegeţi! Faceţi un efort!

„Rămâne ce?... Ce spune?" Şi se întrebau toţi trei deodată, şi fata „cu responsabilităţi" căscă ochii şi se porni şi ea să scoată nişte lungi ţipete straşnice. Găsise ocazia unei crize. N-o va scăpa! Război în toată regula! Şi ce-mi mai bătea din picioare! Şi ce mi se mai sufoca! Şi ce-şi mai rostogolea ochii! O făcusem lată! Nu-ţi ve­nea a crede! ,,E nebun, mamă! se gâtuia mugind. A în­nebunit doctorul!... Ia-i copilul, mamă!" Smulse copilul.

Nu voi şti niciodată de ce începuse să vorbească cu un accent basc, atât era de enervată. „Spune lucruri îngrozi­toare! Mamă!... E nebun..."

Mi-l smulseră pe cel mic din mână, de parcă l-ar fi smuls din flăcări. Bunicul, atât de timid până mai adi­neaori, desprinse de pe perete un termometru uriaş din lemn de acaju, ca pe o măciucă... Şi mă-nsoţi de la distanţă spre uşă, pe care o trânti în urma mea, violent, cu o puternică lovitură de picior.

Bineînţeles că profitară ca să nu-mi plătească vizita.

Când am ajuns în stradă, nu eram prea mândru de ceea ce se întâmplase. Nu atât din punctul de vedere al repu­taţiei mele care nu putea deveni mai proastă decât mi-o făcuseră până acum fără ca eu să am vreun amestec, dar mai ales din cauza lui Robinson de care sperasem să mă eliberez printr-o izbucnire de sinceritate, să găsesc în­tr-un scandal voit hotărârea de-a nu-l mai primi, făcându-mi mie însumi un fel de scenă brutală.

Calculasem astfel: Voi vedea exact cu titlu de experi­ment tot scandalul pe care-l pot face deodată! Numai că scandalul şi frica sunt fără fund, nu ştii niciodată până unde vei fi obligat să mergi cu sinceritatea... Ce-ţi mai ascund oamenii... Ce-or să-ţi mai arate... Dacă ai să trăieşti destul... Dacă ajung destul de departe cu baliver­nele lor... Trebuia luat totul de la început.

Mă grăbeam eu însumi acum să mă ascund. O luai prin fundătura Gibet şi apoi pe rue des Valentines. Era ceva de mers. Ai timp să-ţi schimbi gândurile. Mergeam spre lumini. În piaţa Transitoire îl întâlnii pe Péridon felinaragiul. Am schimbat câteva vorbe fără importanţă. „Vă duceţi la cinema, domnule doctor?" m-a întrebat, îmi dădu o idee. O găsii bună.

Cu autobuzul ajungi mai repede decât cu metroul. După acest ruşinos episod, ar fi trebuit să plec din Rancy de tot şi pentru totdeauna dacă aş fi putut.

Pe măsură ce rămâi într-un loc oamenii şi lucrurile devin mai dezmăţate, mai putregăioase şi încep să pută parcă dinadins pentru tine.

Am făcut totuşi bine că m-am întorsa doua zi la Rancy din cauza lui Bébert, care se-mbolnăvise exact atunci. Confratele Frolichon plecase în vacanţă, mătuşa a şovăit şi apoi mi-a cerut să-i îngrijesc totuşi nepotul, fără îndoială pentru că eram cel mai puţin scump dintre doctorii pe care-i cunoştea.

S-a întâmplat după Paşti. Se făcuse frumos. Primele vânturi ale sudului, cele care abăteau toată funinginea uzinelor pe pervazul ferestrelor, treceau peste Rancy.

A durat multe săptămâni boala lui Bébert. Mă duceam să-l văd de două ori pe zi. Oamenii din cartier mă aşteptau în faţa odăiţei portăresei, fără să pară, şi de asemenea vecinii pe pragul caselor. Era ca o distracţie pentru ei. Ve­neau de departe să se intereseze de-i mai rău sau mai bine. Soarele care străbate atâtea lucruri nu arunca niciodată pe stradă decât o lumină de toamnă încărcată de regrete şi de nori.

Sfaturi am primit multe-n legătură cu Bébert. Într-a­devăr, tot cartierul se interesa de el. Se pleda pentru şi apoi împotriva priceperii mele. Când intram în odăiţă, se lăsa o linişte critică şi destul de ostilă, încărcată mai ales de prostie. Odăiţa era mereu plină de cumetre prie­tene intime, care miroseau foarte tare a fuste şi a pişat de iepure. Fiecare ţinea la medicul ei preferat, totdeauna mai subtil, mai savant. Nu prezentam în fond decât un singur avantaj, dar exact cel mai greu de iertat, de a fi aproape gratuit, o nedreptate făcută bolnavului şi familiei sale, un doctor gratuit, oricât de săracă ar fi ea. Bébert nu delira încă, dar pur şi simplu nu mai vroia să se mişte. Începu să piardă din greutate în fiecare zi. Un pic de carne galbenă şi mobilă se mai ţinea încă pe trupul lui tremurând de la cap până la picioare cu fiecare bătaie a inimii. Ai fi zis că sub piele nu-i mai rămăsese decât inima, atât se subţiase Bébert în mai mult de o lună de boală. Îmi zâmbea înţelept când veneam să-l văd. Depăşi astfel cu uşurinţă 39° şi apoi 40° şi rămase acolo zile şi săptămâni întregi, gânditor.

Mătuşa lui Bébert tăcu în cele din urmă şi ne lăsă în pace. Spusese tot ce ştia, apoi începu să se smiorcăie, dezorientată, pe rând, prin toate colţurile odăiţei sale. Suferinţa se ivi după ce se terminară vorbele şi nu părea a şti ce să facă cu această suferinţă, încerca s-o gonească, dar ea, suferinţa, i se întorcea în gât plină de lacrimi şi atunci o lua din nou de la capăt. Se tăvălea peste tot şi ajunse în felul acesta să fie mai murdară decât de obicei, ceea ce o uimea şi pe ea: „Doamne Dumnezeule!" făcea atunci. Şi asta era tot. Ajunsese la capătul puterilor tot plângând şi braţele îi atârnau şi rămânea aşa aiurită-n faţa mea.

Mai făcea câte un salt înapoi în suferinţa ei, dar se ho­tăra iar să reînceapă, scâncind. Trebuia să presimt că boala va lua o întorsătură nefericită. O tifoidă malignă care rezista cu încăpăţânare la tot ce încercam, băi, serum... regim uscat... vaccinuri... Nimic nu ajuta. Mă zbăteam în zadar, fără folos. Bébert se pierdea, dus irezis­tibil, surâzător. Se ţinea la înălţimea febrei ca-ntr-un fel de echilibru, eu, jos, bâjbâiam. Bineînţeles mătuşa era sfătuită de pretutindeni şi imperios să mă lichideze fără mofturi şi să cheme-n grabă alt doctor, mai experimentat, mai serios.

Incidentul cu „fata cu responsabilităţi" fusese ţinut minte de toţi şi comentat enorm. Se gargariseau cu el prin cartier.

Dar cum ceilalţi doctori, avertizaţi de cazul lui Bé­bert, se fereau, m-a păstrat pe mine până la urmă. Pen­tru că-mi căzuse în braţe Bébert, n-aveam decât să con­tinui, gândeau pe drept cuvânt confraţii.

Nu-mi mai rămăsese nici un mijloc de a acţiona decât să mă duc până la cârciumă ca să telefonez din când în când altor câţiva practicieni, de ici, de colo, de mai departe, pe care-i cunoşteam mai mult sau mai puţin de prin Paris, de prin spitale, şi să-i întreb ce-ar face ei, price­puţii, notorii, în faţa unei tifoide ca aceea care mă hărţuia pe mine. Toţi îmi dădeau sfaturi bune, drept răspuns, ineficiente sfaturi bune, dar mie-mi făcea plăcere să-i aud cum îşi bat capul, aşa gratuit, pentru copilul ne­cunoscut pe care-l protejam. Ajungi să te bucuri de nu prea mare lucru, de acel foarte puţin pe care viaţa cata­dicseşte să ţi-l lase drept consolare.

În timp ce despicam astfel firu-n patru, mătuşa lui Bébert se prăbuşea la întâmplare în dreapta şi-n stânga pe scaune, pe scări, nu mai ieşea din năuceala ei decât pentru a mânca. Dar ora mesei n-o uita niciodată, trebuie spus. Nici n-ar fi fost lăsată dealtfel să uite de ea însăşi. Vecinii vegheau asupra ei şi o îndopau printre suspine. „Îţi dă putere!" îi spuneau. Începu chiar să se-ngraşe. În toiul bolii lui Bébert, bântuiau adevărate orgii ale mirosului de varză de Bruxelles. Era anotimpul ei şi toată lumea îi dăruia varză de Bruxelles, fiartă, aburind. ,,Mă-ntăreşte, e adevărat!... accepta ea binevoitoare. Şi urinezi bine după ea!"

Spre seară, ca să audă soneria, să doarmă mai uşor şi să nu scape imediat primul apel, se-ndopa cu cafea, pentru ca locatarii să nu-l trezească pe Bébert sunând de două-trei ori la rând. Trecând prin faţa casei, seara intram să văd dacă din întâmplare nu s-a terminat totul. „Oare nu s-a îmbolnăvit din pricina romaniţei cu rom pe care a vrut s-o bea la fructarul din colţ în ziua cursei cicliste?" presupunea ea cu voce tare. Acest gând o stăpânea de la început. Idioata.

„Romaniţă", murmura slab Bébert, ca-ntr-un ecou pier­dut în febră. La ce bun s-o mai lămuresc? Am mai efectuat încă o dată două sau trei simulacre profesionale pe care le aşteptau de la mine şi am ieşit din nou în întuneric, nu prea mândru, pentru că, întocmai ca mama mea, nu ajungeam niciodată să mă simt complet nevinovat de nenorocirile care se întâmplau.

În ziua a şaptesprezecea mi-am zis totuşi că aş face bine dacă m-aş duce să-ntreb ce gândeau cei de la insti­tui Bioduret Joseph despre un caz de tifoidă de acest gen, să le cer un sfat şi poate chiar un vaccin pe care mi l-ar recomanda. În felul acesta aş fi făcut tot, aş fi încer­cat tot, chiar bizarerii, şi dacă murea Bébert, ei bine, nu vor avea poate ce să-mi reproşeze. Am ajuns la Institut, la capătul Parisului, în spatele cartierului la Villette, într-o dimineaţă pe la orele unsprezece. M-au plimbat mai întâi printr-un şir nesfârşit de laboratoare în cău­tarea unui savant. Nu era încă nimeni prin aceste laboratoare, nici savanţi şi nici public, numai obiecte azvârlite într-o mare dezordine, hoituri de animale spintecate, chiştoace de ţigări, becuri de gaz ciobite, colivii şi bor­cane în care şoarecii stau să se sufoce, retorte, vezici risipite, scaune desfundate, cărţi şi praf, şi iarăşi chiş­toace, mirosul lor şi al closetelor întrecându-le pe toate celelalte. Pentru că venisem prea devreme, mă hotărâi să fac un tur, tot eram acolo, până la mormântul marelui savant Bioduret Joseph care se afla chiar în pivniţele Institutului, acoperit de aur şi marmoră. Fantezie burghezo-bizantină de un gust subtil. Cheta se făcea la ieşirea din cavou, paznicul bombănea chiar din cauza unei monede belgiene pe care i-o strecuraseră. Din cauza acestui Bioduret, o mulţime de tineri optau de aproape o jumătate de secol pentru cariera ştiinţifică. Şi se întâmpla să iasă tot atâţia rataţi şi de acolo ca şi de la Conservator. Se adunau în cele din urmă cu toţii, după un număr de ani, după ce nu reuşiseră. În groapa comună a marei derute, un „Laureat de Faculté" valorează cât un „Prix de Rome". Chestiune de autobuz pe care nu-l iau toţi la aceeaşi oră. Asta-i tot.

A mai trebuit să aştept încă destul de mult timp în grădinile Institutului, un fel de combinaţie de închisoare şi de scuar public, cu straturi de flori sădite cu îngrijire de-a lungul acestor pereţi cu tencuiala căzută.

Totuşi, câţiva băieţi din personalul mărunt sosiră în cele din urmă primii, unii dintre ei cărau deja provizii din piaţa vecină, în plase mari, târându-şi picioarele. Şi apoi savanţii păşiră şi ei pe poartă, la rândul lor şi mai târşiţi, mai reticenţi decât modeştii lor subalterni, în grupu­leţe, prost bărbieriţi, şuşotind. Se-mprăştiară de-a lungul culoarelor ştergând pereţii. Întoarcere din vacanţă a unor şcolari albiţi, cu umbrele, prostiţi de rutina meti­culoasă, de manipulările disperat de dezgustătoare, legaţi pentru nişte salarii de mizerie de-a lungul întregii lor maturităţi de aceste cuhnii de microbi, încălzind şi reîn­călzind interminabile fierturi de coji de legume, de cobai asfixiaţi şi de alte vagi putreziciuni.

Nu mai erau nici ei în cele din urmă decât nişte bătrâne rozătoare domestice, monstruoase, în pardesie. Gloria zilelor noastre nu surâde decât bogaţilor, savanţi sau nu. Plebei ai Cercetării nu se puteau bizui, pentru a se men­ţine într-o formă mai bună, decât pe propria lor frică de-a nu-şi pierde locul în această ladă de gunoi caldă, ilustră şi compartimentată. Ţineau în mod esenţial la titlul de savant oficial. Titlul datorită căruia farmaciştii din oraş le acordau un plus de încredere în analiza, dealtfel cu zgârcenie distribuită, a urinei şi scuipatului clientelei. Beneficiul glodos al savantului.

De îndată ce sosea, cercetătorul metodic se apleca ritual, timp de câteva minute, asupra maţelor bilioase şi putrede ale unui iepure din cealaltă săptămână, pe care-l spuneau, printr-o tradiţie bine stabilită, într-un colţ al camerei, aghiazmatar de murdării.

Când mirosul devenea într-adevăr de nesuportat, se sacrifica alt iepure, dar nu mai înainte, din cauza econo­miilor la care profesorul Jaunisset, marele secretar al Institutului, se deda în chip fanatic.

Unele putreziciuni animale treceau din cauza asta, din economie, prin degradări şi prelungiri de necrezut. Totul era o chestiune de obişnuinţă. Unii îngrijitori de labora­toare bine antrenaţi ar fi putut foarte bine găti mâncare şi într-un sicriu în plină descompunere, într-atât putre­facţiile şi duhorile nu-i mai stânjeneau. Aceşti modeşti auxiliari ai marii cercetări ştiinţifice ajungeau chiar în această privinţă să-l întreacă în economii pe profesorul Jaunisset însuşi, faimos prin meschinăria lui totuşi, şi să-l bată cu propriile lui arme, profitând de gazul etuvelor sale de pildă, ca să-şi fiarbă rasolurile personale şi alte dospite sosuri şi mai periculoase.

După ce savanţii terminau de supus unui examen neatent maţele cobaiului şi ale iepurelui ritual, ajungeau uşor la al doilea act al vieţii lor ştiinţifice zilnice, acela al ţigării. Încercare de a anula putoarea ambiantă şi plictiseala printr-un fum de ţigară. Şi de la un chiştoc la altul, savanţii ajungeau într-un fel la capătul zilei lor de lucru, în jurul orei cinci. Atunci puneau la loc fără zgomot putreziciunile să se coacă în etuva oscilatorie. Octav, îngrijitorul, îşi ascunde fasolea lui bine fiartă într-un jurnal pentru a putea trece fără să fie observat prin faţa portăresei. Şiretlicuri. Gata cina pe care o ducea la Gargan. Savantul, stăpânul lui, mai scria ceva pe un colţ al registrului de experienţe, timid, parcă nesigur, în vederea unei comunicări apropiate, absolut inutile, dar justificativă pentru prezenţa lui în Institut şi a slabelor avantaje pe care această prezenţă le comporta, corvoadă pe care ar fi trebuit să se hotărască s-o înde­plinească în faţa unei Academii absolut imparţiale şi dezinteresate.

Unui adevărat savant îi trebuie în medie douăzeci de ani buni pentru a face marea descoperire, aceea care îl lămureşte că delirul unora nu aduce altora fericire şi că fiecare aici pe pământ este stânjenit de ideea fixă a celuilalt.

Delirul ştiinţific, mai raţional şi mai rece decât altele, este cel mai puţin tolerabil dintre toate. Dar când ai dobândit câteva posibilităţi ca să vieţuieşti chiar meschin într-un anumit loc, cu ajutorul câtorva schimonoseli, tre­buie sau să perseverezi sau să crapi ca un cobai. Obice­iurile se deprind mai repede decât curajul, şi mai ales obiceiul de a mânca.

Îl căutai deci pe Parapine al meu prin tot Institutul, pentru că venisem într-adins pentru asta de la Rancy, ca să-l găsesc. Era vorba deci să persevereze în a-l căuta. N-a mers uşor. M-am oprit de mai multe ori ezitând îndelung între atâtea culoare şi uşi.

Belferul ăsta nu mânca la prânz şi nu cina decât de două, trei ori pe săptămână cel mult, dar atunci enorm, cu frenezia studenţilor ruşi ale căror obiceiuri fantastice le păstrase.

În cercurile ele specialitate i se recunoştea acestui Parapine o desăvârşită competenţă. Tot ce privea bolile tifoide îi era familiar, fie ele animale sau umane. Noto­rietatea lui data de douăzeci de ani deja, din epoca în care anumiţi germani pretinseseră aşa tam-nesam, într-o bună zi, c-ar fi izolat vibrionii ebertheieni trăind în excretatul vaginal al unei fetiţe de optsprezece luni. Ce mai scandal în acest domeniu al adevărului. Din fericire Parapine a răspuns în cel mai scurt timp în numele In­stitutului Naţional şi-l întrecu din capul locului pe fan­faronul ăla de teuton, cultivând el, Parapine, acelaşi ger­mene, dar în stare pură şi în sperma unui invalid de şaptezeci şi doi de ani. Celebru dintr-o dată, nu-i mai rămăsese până la moarte decât să-nnegrească cu regulari­tate coloane ilizibile în diverse periodice de specialitate pentru a se menţine în frunte. Ceea ce şi făcu dealtfel fără greutate din acea zi de curaj şi de noroc.