Louis-ferdinand céline

După asta m-am dus la cinematograf cu Molly ca să sărbătorim costumul meu cel nou. Mă-ntrebă pe drum dacă nu eram gelos, pentru că acel costum îmi dădea un aer foarte trist, şi dorinţa de a nu mă mai întoarce la uzină. Un costum nou îţi cam tulbură minţile. Ea, când oamenii nu se uitau la noi, îmi acoperea noul costum cu săru­tări pasionale. Încercam să mă gândesc la altceva.

Molly asta, ce femeie! Ce generoasă! Ce carnaţie! Ce revărsare de tinereţe! Un ospăţ de dorinţe! Şi iarăşi eram neliniştit. Peşte?... mă gândeam.

– Nu te mai duce la Ford! mă mai descuraja şi ea pe deasupra, Molly. Caută-ţi mai bine o slujbuliţă undeva într-un birou... Ca traducător de pildă, e genul tău... Îţi plac cărţile...

Mă sfătuia destul de binevoitoare, vroia să fiu feri­cit. Pentru prima oară o fiinţă umană se interesa de mine, din interior aş putea zice, de egoismul meu, se punea în locul meu şi nu mă judeca numai din punctul ei de vedere, cum făcuseră toţi ceilalţi.

Ah! Dac-aş fi întâlnit-o mai devreme pe Molly, când mai aveam vreme s-o apuc pe alt drum! Înainte de a-mi pierde entuziasmul cu putoarea de Musyne şi cu scârba de Lola! Dar era prea târziu ca să-mi mai refac tinereţea. Nu mai credeam în ea! Îmbătrâneşti repede şi iremediabil! S-a băgat de seamă felul în care oamenii ajung să-şi iubească nefericirea chiar fără voia lor. Natura e mai tare decât tine şi gata! Te-ncearcă într-un gen şi nu mai scapi de el. Eu apucasem drumul neliniştii. Îţi iei uşor rolul şi destinul în serios fără să-ţi dai seama, şi când să te-ntorci e mult prea târziu ca să mai poţi schimba ceva. Eşti tot numai o spaimă şi asta pentru totdeauna.

Ea încerca foarte amabil să mă oprească pe lângă ea, Molly, să mă convingă... „Trece şi aici viaţa la fel de bine ca şi în Europa, să ştii, Ferdinand! Nu vom fi nefericiţi împreună." Avea dreptate într-un sens. „Ne vom plasa economiile... Ne vom cumpăra un magazin... Vom fi ca toată lumea..." O spunea ca să-mi calmeze scrupulele. Proiecte. Îi dădeam dreptate. Mi-era chiar ruşine de osteneala ce şi-o da ca să mă ţină pe lângă ea. O iubeam desigur, dar mai mult îmi iubeam viciul meu, dorinţa mea de-a fugi de peste tot, în căutarea a nu ştiu ce, dintr-un tâmpit orgoliu fără îndoială, din convingerea unui anumit fel de superioritate.

Nu vroiam s-o jignesc, ea înţelegea şi o lua înaintea grijii mele. Era atât de bună că în cele din urmă îi măr­turisii mania care mă hărţuia, să fug de peste tot. M-a ascultat zile şi zile la rând, etalându-mă şi dezvăluindu-mă dezgustător, zbătându-mă printre fantome şi orgolii şi n-a dat semne de nerăbdare, dimpotrivă. Încerca numai să mă ajute să înving această zadarnică şi neghioabă nelinişte. Nu înţelegea prea bine unde vroiam să ajung cu sporovăielile mele, dar îmi dădea dreptate împotriva fantomelor sau alături de fantome, după voia mea. Din cauza acestei blândeţi persuasive, bunătatea ei îmi deveni familiară şi aproape personală. Dar mi se părea atunci că începeam să-mi trişez faimosul destin, raţiunea mea de-a fi, cum o numeam, şi încetai de atunci brusc să-i mai povestesc tot ce gândeam.

Mă-ntorsei singur în mine însumi, foarte mulţumit de a fi şi mai nefericit decât altădată, pentru că adăugam la singurătatea mea un nou fel de disperare, ceva care semăna cu un sentiment adevărat.

Toate acestea sunt banale. Dar Molly era dotată cu o răbdare angelică, credea tare ca fierul în vocaţii. Pe sora ei mai mică, de pildă, la Universitatea din Arizona, o apu­case mania fotografiatului păsărilor în cuiburile lor şi a fiarelor în vizuini. Şi pentru ca ea să poată continua biza­rele cursuri ale acestei tehnici speciale, Molly îi trimitea regulat surorii ei fotograf cincizeci de dolari pe lună.

O inimă nesfârşit de bună, cu ceva adevărat sublim în ea, care se putea transforma oricând în bani nu în mof­turi ca a mea sau a atâtor altora. În ceea ce mă priveşte. Molly nu cerea mai mult decât s-o las să se intereseze pecuniar de nămoloasa mea aventură. Cu toate că în unele momente îi apăream ca un băiat destul de aiurit, con­vingerea mea îi părea reală şi cu adevărat demnă de a nu fi descurajată. Mă ruga numai să-i fac un fel de bilanţ al cheltuielilor, pentru o pensie bugetară pe care vroia să mi-o constituie. Nu m-am putut hotărî să-i primesc darul. O ultimă adiere de delicateţe mă împiedică să mă bazez în continuare, să mai speculez această fire cu adevărat prea spiritualizată şi prea bună. Şi aşa de bună voie m-am pus rău cu Providenţa.

Făcui chiar ruşinat câteva încercări de a mă-ntoarce la Ford. Mici eroisme dealtfel fără urmări. Ajungeam exact până-n faţa porţii uzinei, dar rămâneam înţepenit în locul acela de hotar şi perspectiva tuturor acelor maşini care mă aşteptau învârtindu-se aneantiza în mine fără drept de apel orice veleităţi truditoare.

Mă postam în faţa geamului cel mare al cazanului cu aburi central, acest uriaş multiform care mugea pompând şi absorbind nu ştiu de unde, nu ştiu ce, prin miile de ţevi lucitoare, întretăiate şi diforme ca nişte liane. Într-o dimineaţă pe când stăteam aşa într-o mută contemplaţie, tocmai trecea rusul meu cel cu taxiul. „Şi aşa deci, te-au azvârlit afară, amice!... De trei săptămâni n-ai mai venit... Te-au înlocuit cu o maşină... Ţi-am spus doar..."

„Aşa, mi-am zis atunci, cel puţin s-a terminat... Nu mai am de ce să viu..." Şi m-am întors în oraş. Ajungând acolo am trecut din nou pe la Consulat, să-ntreb dacă nu auziseră din întâmplare vorbindu-se de un francez cu numele de Robinson.

– Sigur! Bineînţeles! mi-au răspuns consulii. A venit chiar de două ori pe la noi. Mai avea încă hârtii false... Dealtfel îl caută şi poliţia... Îl ştiţi cumva?...

N-am mai insistat...

De atunci mă aşteptam să-l întâlnesc pe Robinson în fiecare moment. Simţeam că se va întâmpla curând. Molly continua să fie tandră şi binevoitoare. Era chiar mai dră­guţă decât înainte, de când se convinsese că vroiam să plec definitiv. Nu folosea la nimic să fii bun cu mine. Adesea străbăteam împrejurimile oraşului amândoi, în după-amiezile ei libere.

Mici coline pleşuve, boschete de mesteacăn în jurul unor lacuri minuscule, oameni citind ici, colo, magazine cenuşii sub cerul greu de norii plumburii. Evitam amândoi confidenţele prea complicate. Şi apoi ea se lămurise. Era prea sinceră ca să aibă multe de spus despre o amără­ciune. Ceea ce se petrecea înăuntrul ei, în inima ei, îi ajungea. Ne îmbrăţişam. Dar n-o îmbrăţişam cum ar fi trebuit într-adevăr, în genunchi. Mă gândeam mereu şi la altceva în acelaşi timp, temător să nu-mi risipesc timpul şi tandreţea, de parcă aş fi vrut să păstrez totul pentru nu ştiu ce lucru măreţ, sublim ce avea să vină mai târziu, dar nu pentru Molly şi nu pentru asta. Ca şi cum viaţa mi-ar lua sau mi-ar ascunde ceea ce vroiam să ştiu des­pre ea, viaţa din străfundurile Întunericului, in timp ce eu mi-aş fi cheltuit ardoarea îmbrăţişând-o pe Molly, şi atunci n-aş mai avea destulă ardoare şi aş fi pierdut totul, în cele din urmă, din lipsă de forţă, iar ea viaţa, m-ar înşela ca pe toţi ceilalţi, Viaţa, adevărata metresă a bărbaţilor autentici.

Ne amestecam apoi în mulţime şi o lăsam în faţa „casei", pentru că noaptea era ocupată cu clientela până-n zori. În timp ce ea-şi vedea de clienţi, eu mă chinuiam totuşi, şi acest chin îmi vorbea despre ea atât de bine că o simţeam alături de mine mai mult decât în realitate. Intram într-un cinematograf ca să-mi treacă timpul. Când ieşeam de la cinematograf mă urcam într-un tramvai, luat de ici, de colo şi mă plimbam în noapte. După ora două urcau călători timizi de un anumit fel, pe care nu-i întâlneşti niciodată înainte sau după această oră, atât de palizi şi somnoroşi, în convoaie docile, până-n foburguri.

Cu ei mergeai departe. Dincolo de uzine spre parcelele imprecise, spre străduţele cu case înghesuite una-n alta. Tovarăşii mei de drum dispăreau odată cu umbrele lor. Închideau ochii-n zori. Cu greu îi puteai face să vorbească pe aceşti oameni ai umbrei. Prea obosiţi. Nu se plângeau, nu, spălau noapte de noapte magazinele şi birourile ne­numărate ale întregului oraş, după închidere. Păreau mai puţin speriaţi decât oamenii trăind la lumina zilei. Poate pentru că ei ajunseseră pe ultima treaptă a oame­nilor şi a lucrurilor.

Într-una din aceste nopţi, cum mai luasem un tramvai şi acum coboram preocupat la ultima staţie, mi se păru că cineva mă strigă pe nume: „Ferdinand! Ei, Ferdinand!" Fireşte că-n penumbra din jur, strigătul aduce prea mult a tărăboi. Nu-mi plăcea. Deasupra acoperişurilor cerul se lumina în fâşii reci întretăiate de streşini. Sigur, pe mine mă striga. Întorcându-mă îl recunoscui pe Léon. Şuşotind mă ajunse din urmă şi stăturăm de vorbă.

Se întorcea şi el cu ceilalţi de la serviciul de curăţenie a unui birou. Era tot ce găsise de făcut. Păşea cumpătat, cu un anumit fel de autentică măreţie, de parcă numai cu o clipă înainte ar fi săvârşit în oraş lucruri primejdioase şi sacre, ca să zic aşa. Era genul pe care îl abordau dealtfel toţi aceşti măturători de noapte, remarcasem mai demult. În oboseală şi singurătate divinul transpare din om. De acest divin îi erau şi lui plini ochii când îi deschi­dea mai mari decât ochii obişnuiţi în penumbra albastră în care ne aflam. Curăţise şi el întinderi nesfârşite de lavabo-uri şi lustruise munţi de etaje tăcute.

A adăugat: „Te-am recunoscut imediat, Ferdinand! După felul cum te-ai urcat în tramvai... Închipuie-ţi, numai după cum te-ai întristat când ai văzut că nu era nici o femeie. Nu-i aşa? Nu-i genul tău?" Era genul meu, adevărat. Evident aveam sufletul dezbumbat ca un pro­hab. Nu mă miră această justă observaţie. Ceea ce mă surprinse mai mult era că nici el nu reuşise în America. Era singurul lucru pe care nu-l prevăzusem.

Îi vorbii imediat de galera de la San-Tapeta. Dar nu înţelegea ce vroiam să spun. „Ai febră, mi-a zis, simplu"! El sosise cu un cargou. Ar fi încercat şi el să intre la Ford, dar hârtiile lui cu adevărat prea false îl împiedicau. „Sunt bune numai să le ai în buzunar!" remarcă el. La echipele de măturători nu-ţi făceau greutăţi în privinţa stării civile. Nu prea plătesc cine ştie ce, dar te lasă-n pace. Era un fel de legiune străină de noapte.

– Şi tu ce faci? mă-ntrebă. Nu te-ai săturat de trucuri şi tertipuri! Mai vrei călătorii?

– Vreau să mă-ntorc în Franţa, i-am zis, am văzut destule, ai dreptate, aşa e...

– Ai face mai bine, mi-a răspuns, pentru că noi ne-am cam trăit traiul. Am îmbătrânit fără să ne dăm seama, ştiu eu ce spun... Aş vrea şi eu să mă-ntorc, dar tot cu hârtiile astea mereu... Mai aştept, să-mi procur de cele bune... Nu s-ar putea spune că e prea grea munca pe care o fac. Sunt altele şi mai rele. Dar nu pot să-nvăţ engle­zeşte... Sunt unii de treizeci de ani la măturat în aceeaşi situaţie, n-au învăţat decât ,,Exit" din cauză că scrie pe uşile pe care le lustruiesc şi „Lavatory". Înţelegi?

Înţelegeam. Dacă vreodată Molly m-ar fi părăsit, aş fi fost şi eu obligat să mă angajez într-o muncă de noapte.

O asemenea muncă nu se termina niciodată.

Pe scurt, cât eşti în război zici c-ar fi mai bine să fie pace şi apoi îţi haleşti şi această speranţă ca pe o bomboană şi ceea ce-ţi rămâne nu mai are nici o valoare. Nu îndrăzneşti s-o spui ca să nu dezguşti pe cineva. Eşti, într-un cuvânt, delicat. Şi apoi într-o bună zi îţi dai drumul gurii în faţa lumii întregi. Te saturi să te tot tăvă­leşti în gunoi. Dar toată lumea găseşte deodată că eşti prost crescut. Asta-i.

M-am mai întâlnit cu Robinson după aceea în vreo două sau trei rânduri. Arăta rău. Un dezertor francez care fabrica băuturi ilegale pentru amicii din Detroit îi ceda o mică parte din „bussiness"-ul lui. Îl cam ispitea pe Ro­binson. „Aş face şi eu ceva «ţuiculiţă» pentru javrele as­tea, îmi mărturisi, dar mi-am cam pierdut curajul... Simt că primului poliţist care m-ar lua la întrebări i-aş spune tot... Am văzut prea multe. Şi apoi mi-e şi somn tot timpul... Ca să dormi numai ziua, ăsta nu-i somn. Fără să mai pun la socoteală praful «birourilor» care-ţi îneacă plămânii... Îţi dai seama... O poţi mierli uşor..."

Ne-am dat întâlnire pentru altă noapte. M-am întors la Molly şi i-am povestit tot. Se ostenea foarte mult să-mi ascundă cât o chinuiam, dar nu era greu de văzut cât se chinuia. O îmbrăţişam mai des acum, dar chinul ei era adânc, mai adevărat decât al nostru, al europenilor, poate pentru că noi prea avem obiceiul să vorbim mult despre el, exagerându-l. La americani, dimpotrivă. Nu îndrăznesc să-nţeleagă, să-l admită. Un pic umilitor, dar oricum, chin adevărat nu orgoliu, nu gelozie, nici scene, nimic decât chinul adevărat al inimii şi trebuie spus că nouă toate acestea ne lipsesc, precum lipsiţi suntem de plăcerea suferinţii. Ţi se face ruşine că nu eşti mai bogat la suflet şi-n toate cele judecând omenirea mai josnică în fond decât este ea cu adevărat.

Din când în când pe Molly o trăgea aţa să-mi facă câte un reproş, dar întotdeauna în termeni foarte măsuraţi, foarte amabili.

– Tu eşti bun, Ferdinand, şi ştiu că faci eforturi să nu devii la fel de rău ca toţi ceilalţi, numai că eu nu-mi dau seama dacă tu însuti ştii în fond ce vrei... Gândeşte-te bine! O bucată de pâine va trebui să-ţi găseşti la în­toarcere, Ferdinand... Şi acolo n-ai să te mai poţi plimba, ca pe aici, nopţi în şir, visător... cum îţi place ţie... în timp ce eu muncesc... Te-ai gândit la asta, Ferdinand?

Într-un sens avea dreptate, dar fiecare cu firea lui. Mi-era teamă să n-o jignesc, mai ales c-o puteai face atât de uşor.

– Fii sigură că te iubesc mult, Molly, şi te voi iubi mereu... aşa cum pot eu... În felul meu...

Felul meu nu prea era cine ştie ce. Molly era frumoasă, ispititoare chiar. Dar eu aveam această ticăloasă înclinaţie pentru fantome. Poate că nu era numai vina mea. Viaţa te obligă să rămâi mult prea des cu fantomele.

– Tu eşti prea bun, Ferdinand, mă liniştea ea, nu-ţi bate capul cu mine... Dar parcă-ai fi bolnav de dorinţa de a şti mereu mai mult... Asta e... În sfârşit poate ăsta e drumul tău... aşa, singur... Numai cel care merge singur ajunge departe... Vei pleca curând, Ferdinand?

– Da, vreau să-mi termin studiile în Franţa şi apoi am să mă-ntorc, o asiguram cu curaj.

– Nu, Ferdinand, n-ai să te mai întorci... Şi apoi nici eu nu voi mai fi pe aici...

Nu se lăsa păcălită.

Momentul plecării sosi. O luarăm într-o seară spre gară un pic înaintea orei în care ea trebuia să fie în „casă". În timpul zilei îmi luasem rămas bun de la Robinson. Nici el nu era prea mândru că-l părăseam. Nu mai terminam odată de părăsit pe toată lumea. Pe peronul gării, cum aşteptam trenul împreună cu Molly, treceau bărbaţi care se prefăceau că n-o cunosc, dar şuşoteau tot felul de lucruri.

– Iată-te deja departe, Ferdinand. Ai să faci, nu-i aşa, exact ceea ce ai dorit să faci? Asta e important... Numai asta contează...

Trenul a intrat în gară. Nu mai eram chiar atât de sigur pe mine când am văzut locomotiva. O îmbrăţişai pe Molly cu tot curajul de care mai era capabil hoitul meu. O dată-n viaţa mea eram şi eu plin de un chin adevărat, pentru lumea întreagă, pentru mine, pentru ea, pentru toţi oamenii.

Poate că asta şi cauţi de-a lungul vieţii, şi numai asta, chinul cel mare, pentru ca să poţi deveni tu însuţi înainte de-a muri.

Ani după ani au trecut de la această plecare a mea... Am scris adesea la Detroit şi la toate adresele pe care mi le mai aminteam şi pe unde i-aş fi putut da de urmă lui Molly. N-am primit răspuns niciodată.

„Casa" s-a închis acum. Asta-i tot ce am putut afla. Buna, admirabila Molly, vreau, dacă ea mă mai poate citi, într-un loc pe care nu-l cunosc, să ştie că nu m-am schimbat pentru ea, că o mai iubesc şi tot aşa în felul meu, că poate veni oricând aici să-mpartă cu mine pâinea şi obscurul meu destin. Şi dacă nu mai e frumoasă, nu-i nimic! Ne vom împăca! Am păstrat în mine atâta din frumuseţea ei, atât de vie, atât de caldă, încât am pentru amândoi şi pentru cel puţin douăzeci de ani de acum încolo, timp ca să ajungem la capăt.

Mi-a trebuit multă nebunie, de un soi josnic şi rece, ca s-o părăsesc. Totuşi mi-am apărat sufletul până acum şi dacă mâine moartea va veni să mă ia, nu voi fi, sunt sigur, la fel de rece, de urât şi de greu ca toţi ceilalţi, atâta bunătate şi vis mi-a dăruit Molly în cele câteva luni petrecute în America.

Nu-i mare lucru să te întorci de pe Lumea Cealaltă! Regăseşti firul zilelor cum l-ai lăsat târându-se năclăios, precar. Te aşteaptă.

M-am învârtit săptămâni şi luni în jurul pieţii Clichy, de unde plecasem, şi prin împrejurimi, făcând tot felul de meserii ca să trăiesc, prin cartierul Batignolles. Greu de povestit! Pe ploaie sau în căldura autobuzelor de îndată ce sosea luna iunie, cea care-ţi arde gâtul şi te sufocă aproape ca la Ford, priveam, ca să mă distrez, oamenii trecând şi întorcându-se, fofilându-se seara spre teatru sau spre Bois.

Mereu mai mult sau mai puţin singur în timpul orelor libere, mocneam cu cărţile şi ziarele alături şi la fel cu toate lucrurile pe care le văzusem. Studiile mele odată reluate, examenele le-am trecut cum a dat Dumnezeu, câştigându-mi în acelaşi timp pâinea. Ea, Ştiinţa, e foarte bine apărată, v-o spun eu, Facultatea e un dulap bine pecetluit. Multe oale, toate goale. Când terminai totuşi cei cinci sau şase ani de tribulaţii academice, îmi avui şi eu titlul meu sforăitor. Atunci mă agăţai de-o mahala, genul meu, la Garenne-Rancy, la ieşirea din Paris, imediat după Porte Brancion.

N-aveam nici o pretenţie, nici o ambiţie, numai dorinţa de-a respira un pic şi de-a mânca ceva mai bine. După ce mi-am pus plăcuţa la poartă am aşteptat...

Oamenii din cartier veniră să privească plăcuţa, bănui­tori. Chiar au întrebat la Comisariatul de Poliţie dacă eram un doctor adevărat. Da, li s-a răspuns. Şi-a depus diploma, e deci unul adevărat. Atunci se zvoni în tot Rancy-ul că se mai instalase încă un doctor adevărat pe lângă ceilalţi... "N-o să-şi umple el traista pe aici! a prezis imediat portă­reasa mea. Sunt şi aşa prea mulţi!" Era o observaţie exactă.

Dimineaţa, la marginea oraşului viaţa năvăleşte mai ales odată cu tramvaiul. De cum apăreau zorile pe bule­vardul Minotaure treceau cutii bucşite cu artilerii întregi de aiuriţi care se duceau la muncă, clătinându-se pe picioare.

Cei tineri păreau chiar mulţumiţi că se duc la muncă. Grăbeau traficul, se agăţau de scări, gagiii, făcând haz. Făcea să-i vezi. Dar când cunoşti de douăzeci de ani cabina telefonică de la cârciumă, de pildă, atât de murdară că o iei întotdeauna drept o privată, îţi trece pofta să mai glumeşti cu lucrurile serioase şi cu Rancy-ul mai ales. Îţi dai atunci seama unde ai fost plasat. Casele te domină, aşa slinoase cum sunt, cu faţadele lor turtite, străine, inima lor aparţine proprietarului. Pe el nu-l vezi niciodată. Nu îndrăzneşte să se arate. Îţi trimite numai girantul, porcul. Se spune în cartier că e foarte amabil proprietarul când îl întâlneşti. Nu-l costă nimic.

Lumina cerului la Rancy este la fel ca cea de la Détroit, zoaie de fum care scaldă câmpia cam de pe la Levallois. Resturi de case ţinute în picioare de nămol. Hornurile cele mici şi cele mari ţi se par de departe nişte ţăruşi la malul mării înfipţi în nămol. Înăuntru noi.

Trebuie să ai şi curajul crabilor la Rancy, mai ales când îmbătrâneşti şi când eşti foarte sigur că n-ai să mai ieşi de aici niciodată. La capătul tramvaiului, iată podul năclăit aruncat peste Sena, acest mare canal plin cu de toate. De-a lungul malurilor, duminica şi noaptea oamenii se urcă pe grămezile de pietriş să facă pipi. Văzând apa curgând în faţa lor, bărbaţii devin meditativi. Urinează cu un sentiment de eternitate ca marinarii. Femeile, ele, nu meditează niciodată. Cu sau fără Sena. Dimineaţa deci tramvaiul cară mulţimea lui de oameni ca s-o înghesuie în metrou. Ai zice văzându-i pe toţi cum o iau la goană într-acolo că s-a întâmplat o catastrofă în partea dinspre Argenteuil, că le arde ţinutul. De fiecare dată, îi apucă în zori, se agaţă ciorchine de uşi, de balustrade. Mare derută. Şi totuşi nu se duc decât să-şi caute un patron la Paris, unul care să nu-i lase să moară de foame, şi pe care se tem să nu-l piardă, laşii. Şi cât te face să asuzi pentru bucata de pâine pe care ţi-o dă. Puţi zece, douăzeci de ani şi uneori chiar mai mult. Nu-i de pomană.

Se ceartă îndelung în tramvai ca să-şi dezmorţească gura. Femeile sunt încă şi mai certăreţe decât mucoşii. Ar fi fost în stare să blocheze toată linia numai să nu-şi scoată bilet. E adevărat că multe dintre pasagere sunt deja bete, mai ales cele care coboară în piaţa de pe lângă Saint-Ouen, mahalagioaicele. „Cât fac morcovii?" întrebau mult înainte de a ajunge, ca să se ştie că au cu ce.

Înghesuiţi ca nişte gunoaie, cum sunt în aceste cutii de fier, traversează tot Rancy-ul puţind îngrozitor, mai ales vara. Când ajung la fortificaţii se mai ameninţă pentru ultima oară şi apoi îi pierzi din vedere, metroul îi înghite pe toţi şi pe toate, costumele decolorate, rochiile purtate, ciorapii de mătase, metritele şi picioarele murdare ca şi şosetele, gulerele false şi ţepene ca datele fixe ale chiriilor, avorturi în curs, veterani de război, totul se revarsă pe scară în mirosul de gudron şi fenice până la capătul cel întunecat cu un bilet dus-întors care el singur costă cât două cornuri.

Teama lentă a concedierii fără menajamente (printr-un simplu certificat), mereu gata să îngroşi rândurile retardatarilor când patronul va vrea să-şi reducă cheltuielile generale. Amintirile „Crizei" simţite pe pielea ta, ultima perioadă de şomaj, toate acele Intransigeant pe care a trebuit să le citeşti, 25 de centime, 25 de centime... cozile în aşteptarea unei slujbe... Toate acestea pot să omoare un om, oricât de bine protejat ar fi el în pardesiul lui „bun pentru toate anotimpurile".

Oraşul ascunde cât poate această mulţime de picioare murdare în lungile sale canale electrificate. Nu se mai întorc la suprafaţă decât duminica. Şi când sunt ei pe afară nu trebuie să te arăţi. O singură duminică numai să-i vezi distrându-se şi-ţi trece pofta de distracţie pentru tot­deauna. În jurul metroului pe aproape de bastioane, pipe­rat, specific, mirosul urmelor lăsate de război, duhorile satelor pe jumătate arse, numai pârjolite, ale revoluţiilor eşuate, ale comerţului falimentar. Peticarii din împreju­rimi ard de luni de zile aceleaşi grămejoare umede în gropile ferite de vânt. Nişte barbari buni la nimic, aceşti trenţari plini de vin şi de oboseală. Or să tuşească în curând la dispensarul de alături, în loc să mai călărească tramvaiele pe povârnişuri şi să urineze-ndelung la vamă. Palizi, fără sânge în ei. Gata cu chefurile. Când războiul va reveni, următorul, vor face încă o dată avere vânzând pielea şobolanilor, cocaină, şi măşti de tablă ondulată.

Îmi găsisem, ca să-mi fac meseria, un mic apartament în marginea ţinutului de unde se zăreau bine povârnişurile fortificaţiilor şi nelipsitul muncitor mereu cocoţat acolo privind în gol cu braţul înfăşurat într-o pânză albă groasă, accident de muncă, care nu ştie ce să mai facă şi la ce să se mai gândească neavând nici destul ca să bea şi ca să-şi umple burta.

Molly avusese dreptate, începeam s-o înţeleg. Studiile te schimbă, ele fac orgoliul unui bărbat. Trebuie neapărat să treci şi prin asta ca să intri adânc în viaţă. Mai înainte nu făceai decât să te învârţi în jurul ei. Te considerai lipsit de prejudecăţi, dar te împiedicai în fleacuri. Visai prea mult. Lunecai pe vorbe. Nu-i asta. Nimic decât intenţii, aparenţe. Cel hotărât are nevoie de altceva. Eu, cu medi­cina, deşi nu prea înzestrat, m-am apropiat totuşi de oameni, de animale, de tot. De acum nu aveam decât să merg înainte, cu mulţimea. Moartea aleargă după tine, trebuie să te grăbeşti şi mai trebuie să şi mănânci în timp ce ea te caută şi apoi mai trebuie să ocoleşti şi războiul pe deasupra. Şi multe altele de făcut. Nu-i uşor.

Cât priveşte bolnavii, îi aşteptam, dar nici urmă de ei. E greu până te porneşti, îmi spuneau ca să mă liniştească. Bolnavul pentru moment eram mai ales eu.

Nimic mai jalnic ca Garenne-Rancy când n-ai clienţi, mă gândeam eu. Aşa-i. Pe aici nu trebuie să gândeşti, şi eu care venisem tocmai de la celălalt capăt al lumii exact ca să mă gândesc în linişte. Picasem la ţanc! Biet orgolios! Şi gândul venea peste mine negru şi greu... Nu era glumă, şi n-am mai scăpat. Creierul, un tiran fără pereche.