Louis-ferdinand céline

Grijile mărunte ale comerţului o stăpâneau pe doamna Puta ca şi pe madama Herote, deşi în alt gen şi cam tot aşa cum Dumnezeu le stăpâneşte pe călugăriţe, trup şi suflet.

Din când în când, totuşi, o încerca şi pe patroana noas­tră un fel de grijă de circumstanţă. I se întâmpla astfel să zăbovească cu gândul la părinţii celor plecaţi în război. „Ce nenorocire, totuşi, acest război pentru cei cu copii mari!"

– Gândeşte-te înainte de a vorbi! o repezea soţul, pe care aceste sensiblerii îl găseau pregătit şi decis. Franţa nu trebuie apărată?

Aşa că inimi bune, dar şi buni patrioţi înainte de orice, stoici în fond, adormeau în fiecare seară de război dea­supra milioanelor prăvăliei lor, avere franceză.

În bordeiele pe care le frecventa din când în când, domnul Puta se arăta deosebit de exigent şi doritor de a nu fi luat drept un risipitor. „Eu nu sunt vreun englez, frumuşico, o prevenea el din capul locului. Ştiu ce-i munca! Sunt un mic soldat francez deloc grăbit!" Asta-i era declaraţia introductivă. Femeile stimau mult acest fel înţelept de a-şi adăvăsi plăcerea. Petrecăreţ, dar nu prost, bărbat. Profita de faptul că ştia cu cine are de-a face pentru a efectua câteva tranzacţii de bijuterii cu patroana bordelului care nu credea în plasamentul de la Bursă. Domnul Puta progresa într-un mod surprinzător din punct de vedere militar, din reforme temporare în amânări definitive. Curând fu liber de tot după nu ştiu câte oportune vizite medicale. Socotea ca pe una din cele mai mari bucurii ale existenţei sale contemplarea şi, dacă era posibil, pipăirea pulpelor frumoase. Era măcar o plă­cere prin care-şi depăşea nevasta, destinată numai şi nu­mai comerţului. La calităţi egale, găseşti întotdeauna, se pare, un pic mai multă nelinişte la bărbat decât la femeie, oricât de mărginit, de clocit ar fi el. Avea ceva de artist la urma urmei acest domn Puta. Mulţi oameni, în materie de artă, rămân ca el pentru totdeauna la mania pulpelor frumoase. Doamna Puta era foarte fericită că nu avea copii. Îşi manifesta atât de des satisfacţia de a fi sterilă că soţul comunică la rândul lui mulţumirea lor patroanei bordelului. „Trebuie să se ducă şi la război copiii cuiva, răspundea şi ea la rândul ei, pentru că este o datorie!" Era adevărat că războiul comporta datorii.

Ministrul pe care-l servea Puta cu automobilul n-avea nici el copii, miniştrii nu fac copii.

Un alt angajat accesoriu trudea în acelaşi timp cu mine la micile nevoi ale magazinului cam prin 1913; era Jean Voireuse, un pic „figurant" seara în teatre mici şi după-amiaza comisionar la Puta. Se mulţumea şi el cu o plată minimă. Dar se descurca datorită metroului. Mergea aproape tot atât de repede pe jos ca şi cu metroul, când îşi făcea cursele, şi atunci băga banii de bilet în buzunar. Tot ca supliment. Îi miroseau oleacă picioarele şi chiar mai mult, e drept, dar el ştia şi-mi cerea să-l averti­zez când nu erau clienţi în magazin pentru ca să poată intra fără grijă şi să-şi facă socotelile în linişte cu doamna Puta. Odată banii încasaţi, îl trimiteau imediat să mă întâlnească în odăiţa din fundul prăvăliei. Picioarele îi serviră încă şi mai mult în timpul războiului. Trecea drept cel mai rapid agent de legătură din regimentul lui. În timpul convalescenţei veni să mă vadă la fortul meu din Bicêtre şi chiar cu ocazia acestei vizite hotărârăm să mergem împreună să-l tapăm pe fostul nostru patron. Zis şi făcut. Când ajunserăm în bulevardul Madeleine, tocmai terminau de aranjat vitrina...

– Ia te uită, voi eraţi! se miră puţin, văzându-ne dom­nul Puta. Oricum, sunt bucuros că vă văd! Intraţi! Dum­neata, Voireuse, arăţi bine! Merge! Dar dumneata pari bolnav, Bardamu băiete! în sfârşit! Eşti tânăr! O să-ţi revii! Voi aveţi, oricum, noroc, voi ăştia! Orice ai zice, trăiţi ore magnifice, nu-i aşa, pe acolo? Şi în aer liber! Asta e Istoria, prieteni, ori eu nu mă pricep! Şi ce Istorie!

Nu-i răspundeam nimic domnului Pută, îl lăsam să zică tot ce vrea înainte de a-l tapa... Atunci el continuă:

– Ah! E greu, sunt de acord, tranşeele!... E adevărat! Dar şi aici e foarte greu, să ştiţi!... Aţi fost răniţi şi voi? Eu sunt deşelat! Fac serviciul de noapte în oraş de doi ani! Vă închipuiţi? Gândiţi-vă! Absolut deşelat! Mort! Ah! Străzile Parisului noaptea! Fără lumină, prieteni... Şi să mai şi conduci o maşină adesea cu ministrul în ea! Şi-ncă-n viteză! Vă puteţi închipui!... Poţi muri de zece ori pe noapte!...

– Da, punctă doamna Puta, şi câteodată o conduce şi pe soţia ministrului...

– Aşa-i! Şi nu se mai termină...

– E îngrozitor! reluarăm noi, în cor.

– Şi câinii? întrebă Voireuse ca să fie politicos. Ce-aţi făcut cu ei? îi mai plimbaţi pe la Tuileries?

– I-am împuşcat! îmi aduceau numai necazuri! Nu făceau figură bună în magazin!... Ciobăneşti de rasă germană!

– Ce păcat! regreta nevastă-sa. Câinii cei noi pe care-i avem acum sunt foarte drăguţi, nişte scoţieni... Cam miros... Pe când ciobăneştii ăia germani, îţi aduci aminte, Voireuse?... Nu miroseau niciodată, ca să zic aşa. Puteai să-i ţii închişi în magazin chiar şi după ploaie...

– Aşa-i, adăugă domnul Puta. Nu ca afurisitul ăsta de Voireuse cu picioarele lui! îţi mai miros şi acum pi­cioarele, Jean! Afurisitule!

– Cred că da, puţin, a răspuns Voireuse.

În acest moment intrară nişte clienţi.

– Nu vă mai reţin, prieteni, ne zise domnul Puta grijuliu să-l scoată pe Jean cât mai degrabă din magazin. Şi sănătate mai ales! Nu vă mai întreb de unde veniţi! Nu! Apărarea Naţională înainte de toate, asta e pă­rerea mea!

La aceste vorbe despre Apărarea Naţională, domnul Puta deveni deodată foarte serios, de parcă ar fi dat restul... Ne concedia în felul acesta. Doamna Puta ne dădu la plecare câte douăzeci de franci la fiecare. Maga­zinul lustruit şi lucind ca un yacht, nu mai îndrăzneam să-l traversăm înapoi din cauza scroambelor noastre care păreau monstruoase pe covorul fin.

– O! Ia te uită la ei, Roger, la amândoi! Ce caraghioşi sunt!... S-au dezobişnuit! Ai zice că au călcat în ceva! se minuna doamna Puta.

– O să-şi revină! făcu domnul Puta, cordial şi bonom, şi foarte mulţumit de a se fi scuturat de noi cu atât de puţină cheltuială.

Ajunşi în stradă, ne gândirăm că nu puteam face mare lucru cu cei douăzeci de franci de fiecare, dar Voireuse mai avu o idee.

– Să mergem, îmi zise, la mama unui camarad care a murit în timp ce eram pe Meusa, mă duc la fiecare opt zile, la părinţii lui, să le povestesc cum le-a murit fiul... Sunt oameni bogaţi... Îmi dau până-ntr-o sută de franci de fiecare dată, mai ales maică-sa... Le face plăcere, zic ei... Înţelegi?

– Eu ce să fac la ei? Ce să-i spun maică-sii?

– Ei bine, ai să zici că l-ai văzut şi tu... Şi-o să-ţi dea şi ţie o sută de franci... Sunt oameni bogaţi într-ade­văr! Zău! Nu ca mârlanul ăsta de Pută... Nu se uită ei la atâta...

– De acord, dar eşti sigur că n-o să-mi ceară amă­nunte?... Doar nu l-am cunoscut pe fiu-său... O să mă bâlbâi dacă mă-ntreabă...

– Nu, nu, nu face nimic, zici şi tu ca mine... Ai să faci da, da... Nu-ţi bate capul! E necăjită rău, înţelegi tu, femeia asta, numai să-i vorbeşti de fiul ei şi e mul­ţumită... Nu vrea altceva... Orice... Nu-i greu...

Mă codeam, dar îmi doream foarte mult şi cei o sută de franci care-mi păreau foarte uşor de obţinut, ca picaţi din cer.

– Bine, mă hotărâi, în cele din urmă... Dar nu trebuie să născocesc nimic, te anunţ! îmi promiţi? Am să zic ca tine, şi gata... Spune-mi şi mie cum a murit băiatul?

– A luat un obuz în scăfârlie, bătrâne, şi nu unul de cel mic, la Garence, aşa se numea locul, în ţinutul Meusei pe malul unui râu... Atâtica măcar nu s-a mai găsit din băiat, bătrâne! Parcă nici n-ar fi fost vreodată... Şi era totuşi mare şi bine făcut băiatul, puternic, sportiv, dar te pui cu un obuz? Nu rezişti!

– Aşa-i!

– Curăţat, zău... Maică-sa nu vrea să creadă nici astăzi! Degeaba i-am spus şi tot răs-spus... Ar vrea să fie numai dispărut... Cam neghioabă ideea... Dispărut! Nu-i vina ei, ea n-a văzut niciodată obuze, nu poate să-nţeleagă că te-mprăştii în aer ca un pârţ... şi cu asta gata, mai ales că era fiul ei...

– Evident!

– N-am mai fost de vreo cincisprezece zile pe la ei... Dar ai să vezi când ajungem acolo, mă primeşte imediat, maică-sa, în salon şi ştii e frumos la ei, parcă-ai fi într-un teatru, atâtea perdele, covoare, oglinzi peste tot... O sută de franci, înţelegi, nu se cunoaşte la ei... Ca cinci franci pentru mine, aş putea spune... Astăzi o să fie bună chiar şi pentru două sute... De cincisprezece zile de când nu m-a mai văzut... Ai să vezi servitori cu nasturi de aur, frate...

Pe bulevardul Henri-Martin, am luat-o la stânga, am mai mers drept înainte puţin, în sfârşit, am ajuns în faţa unei porţi cu zăbrele în mijlocul copacilor unei alei parti­culare.

– Vezi! îmi atrase atenţia Voireuse, când furăm în faţa porţii, parcă-i un castel... Ce-ţi ziceam eu... Tatăl e un mare grangur pe la căile ferate, aşa mi s-a spus... E un barosan...

– Nu-i cumva vreun şef de gară! întrebai eu ca să fac o glumă.

– Nu râde... Uite-l colo, cel care coboară. Vine spre noi... Dar omul bătrân pe care mi-l arăta el nu se grăbea spre noi, mergea încovoiat înconjurând peluza, vorbind cu un soldat. Ne apropiarăm. Recunoscui soldatul, era acelaşi rezervist pe care-l întâlnisem noaptea la Noirceur-sur-la-Lys, pe când eram în recunoaştere. Mi-amintii pe loc şi numele pe care mi-l spusese: Robinson.

– Îl cunoşti pe pifanul ăsta? mă întrebă Voireuse.

– Da, îl cunosc.

– Probabil că-i un prieten de-al lor... Or fi vorbind despre bătrână; n-aş vrea să ne împiedice s-o vedem... Pentru că mai ales ea dă biştarii...

Domnul cel bătrân se apropie de noi. Tremura.

– Dragul meu prieten, îi zise el lui Voireuse, cu mare durere te anunţ că de la ultima dumitale vizită, biata mea soţie s-a prăpădit, s-a prăbuşit sub povara imensei noas­tre dureri... Joi am lăsat-o singură un moment, aşa ne-a cerut... Plângea...

Nu putu să-şi termine fraza. Se întoarse brusc şi ne părăsi.

– Te-am recunoscut imediat, mi se adresă atunci Robinson, de îndată ce bătrânul domn fu destul de departe de noi.

– Şi eu te-am recunoscut...

– Ce i s-a întâmplat bătrânei? l-am întrebat atunci.

– Ei bine, s-a spânzurat alaltăieri asta-i tot! a răs­puns. Ce neroadă, spune şi tu! a mai adăugat... Îmi era ca o a doua mamă!... Asta-i bafta mea! De asta am parte! Prima oară când vin şi eu în permisie!... De şase luni aştept ziua asta!...

Nu ne-am putut stăpâni, eu şi cu Voireuse, să nu râdem de ghinionul care i se întâmplase lui Robinson. De împu­ţită era cu adevărat împuţită surpriza, nu numai pentru că murise, dar nu mai pupam nici noi cele două sute de franci, noi care scorniserăm o nouă minciună pentru această împrejurare. Din capul locului nu eram mulţumiţi nici unii nici alţii.

– De asta făceai moaca aia aşa pocăită, parşivule? îl împungeam noi pe Robinson ca să-l aţâţăm şi să-l luăm în râs. Credeai că ai să-ţi ungi şi tu gâtlejul cu ceva? Un chefuleţ colo pe cinste cu bătrânii? Credeai c-ai s-o păcăleşti pe maica?... Poftim! Ai ce-ai căutat!...

Cum nu puteam rămâne acolo totuşi privind peluza şi hârjonindu-ne, am plecat toţi trei înspre Grenelle. Ne-am socotit banii, nu erau prea mulţi. Cum trebuia să ne în­toarcem în aceeaşi seară la spitalele şi garnizoanele noas­tre, aveam exact cât să cinăm la o cârciumă în trei, şi ne mai rămânea poate ceva, dar nu destul ,,pentru a face un salt" până la bordel. Totuşi aveam cât să luăm jos un pahar, dar numai unul.

– Mă bucur că te văd din nou, m-a anunţat Robinson, dar ce pui de lele şi mama asta a băiatului!... Când mă gândesc, să se spânzure ea tocmai în ziua în care soseam eu!... N-am să uit asta!... Ce, eu mă spânzur, ia spune?... De supărare?... Mă distrez spânzurându-mă? Sau tu?

– Oamenii bogaţi, făcu Voireuse, sunt mai sensibili decât ceilalţi...

Avea inima bună Voireuse. Mai adăugă: „Dacă aş avea şase franci aş urca cu bruneţica pe care o vezi acolo lângă automat."

– Du-te, i-am spus, ai să ne povesteşti dacă pupă bine...

Numai că-n zadar ne-am scuturat buzunarele, nu aveam destul cu bacşiş cu tot ca s-o poată căpăta. Mai aveam exact încă pentru o cafea de fiecare şi două li­chioruri. Odată lefteri, ne-am dus la plimbare!

În piaţa Vendôme ne-am despărţit în cele din urmă. O lua fiecare pe drumul lui. La despărţire nu mai ve­deam bine şi vorbeam în şoaptă, atât de tare răsuna ecoul. Nici o lumină, era interzis. Pe el, pe Jean Voireuse, nu l-am mai văzut niciodată. Pe Robinson l-am mai întâlnit adesea după aceea. Pe Jean Voireuse gazele l-au dat gata, la Somme. S-a dus să moară la marginea mării, în Bretania, doi ani mai târziu, într-un sanatoriu marin. Mi-a scris de vreo două ori la început şi apoi deloc. Nu mai fusese la mare niciodată. „Nu-ţi închipui cât e de frumos, îmi scria, fac băi, pentru picioare, dar cred că vocea mea s-a dus pe copcă." Îl durea, pentru că ambiţia lui în fond era să poată intra îrttr-o zi în corul teatrului.

Sunt mai artistice corurile şi mai bine plătite decât simpla figuraţie.

Grangurii m-au lăsat în cele din urmă în pace şi am putut să-mi salvez maţele, dar capul mi-era rău zdrunci­nat şi pentru totdeauna. Nimic de zis. „Pleacă!... s-au răstit la mine. Nu mai faci nici trei parale!..."

„În Africa! mi-am zis eu. Cu cât mai departe, cu atât mai bine!" Era un vas ca oricare altul al Companiei Cor­sarilor Reuniţi, cel pe care mă-mbarcasem. Mergea spre tropice, cu încărcătura lui de bumbac, ofiţeri şi funcţionari.

Era atât de vechi acest vas că i se luase până şi placa de aramă, de pe puntea superioară, pe care se afla altă­dată înscris anul naşterii sale; era atât de îndepărtată această naştere că ar fi incitat temerile pasagerilor şi bat­jocurile lor.

M-am îmbarcat deci pe acest vas, să-ncerc să mă refac în Colonii. Ţineau cei care-mi vroiau binele să fac avere. De asta-mi ardea mie acum, să plec, dar cum trebuie în­totdeauna să pari util când nu eşti bogat, şi cum pe de altă parte nu mai terminam cu studiile, situaţia nu putea să mai dureze. N-aveam destui bani ca să plec în America. „Du-te-n Africa!" mi-am zis atunci şi m-am lăsat împins spre tropice, unde, mă asigurau, sunt de ajuns un pic de răbdare şi o bună purtare ca să-ţi faci imediat o situaţie.

Aceste pronosticuri mă făceau visător. Nu aveam prea multe calităţi, dar aveam desigur ţinută, nimic de zis, o fire modestă, o politeţe la îndemână şi teama mereu de a nu întârzia şi mai ales grija de a nu trece niciodată în viaţă înaintea altei persoane, delicateţe, ce mai...

Faptul că am putut să scap viu dintr-un abator inter­naţional cuprins de demenţă, este oricum o referinţă de tact şi de discreţie. Dar să ne întoarcem la această călă­torie. Cât timp am navigat în apele Europei, nu se anunţa a fi prea rău. Pasagerii zăceau risipiţi în umbra spaţiilor dintre punţi, în W.C-uri, în fumoar în grupuleţe bănuitoare şi fonfăite. Totul bine îmbâcsit de alcool şi de cancanuri, de dimineaţă până seara. Râgâiau, moţăiau şi vociferau rând pe rând, păreau a nu regreta nimic din Europa.

Vasul nostru avea un nume: Amiralul Bragueton. Nu se ţinea pe apă decât datorită zugrăvelilor. Atâtea stra­turi acumulate ca nişte învelişuri i-au constituit în cele din urmă un fel de a doua carcasă Amiralului Bragueton, ca nişte foi de ceapă. Navigam spre Africa, cea adevărată, cea mare; cea a pădurilor nesfârşite, a miasmelor otră­vitoare, a singurătăţilor inviolabile, spre semeţii tirani negri lâncezind pe la răspântiile fluviilor nesfârşite. Pe un pachet de lame „Pillet" voi schimba cu ei fildeşuri foarte lungi, păsări strălucitoare, sclave minore, mi se promisese. Viaţă, ce mai! Nimic comun cu această Africă jupuită de agenţii şi monumente, de drumuri de fier şi câştiguri uşoare. O, nu! Mergeam s-o vedem în mustul ei, adevărata Africă! Noi pasagerii beţivi de pe Amiralul Bragueton!

Dar după ce trecurăm de coastele Portugaliei, lucrurile începură să se strice. Irezistibil, în fiecare dimineaţă la trezire, eram striviţi de o atmosferă de etuvă nesfârşit de uncropită, neliniştitoare. Apa în pahare, marea, cearcea­furile, sudoarea noastră, totul era leşios, cald. Imposibil de acum încolo, ziua, noaptea, să simţi ceva răcoros în mână, sub fund, în gât, în afară de gheaţa cu whisky a barului. Atunci o abjectă disperare s-a abătut asupra pasagerilor de pe Amiralul Bragueton, condamnaţi să nu se îndepărteze de bar, subjugaţi, ţinuţi de ventila­toare, lipiţi de bucăţelele de gheaţă, mereu gata să schimbe ameninţări şi regrete în cadenţe incoerente.

N-a durat mult. În această stabilitate disperată a căl­durii, tot conţinutul uman al vasului s-a coagulat într-o masivă beţivănie. Se mişcau fără vlagă între punţi ca nişte caracatiţe pe fundul unei băi cu apă stătută. Începând din acest moment, văzurăm ţâşnind la suprafaţă neliniştitoarea natură a albilor, provocată, eliberată, deşucheată, în sfârşit, adevărata lor natură, exact ca şi în război. Etuva tropicală scotea la iveală instinctele tot aşa cum broaştele şi viperele se lăţeau în luna lui august, pe zidurile cră­pate ale închisorilor. În frigul Europei, sub ceţurile pudice ale nordului, nu poţi, înafară de perioada masacrelor, decât să bănuieşti colcăitoarea cruzime a fraţilor noştri, dar putregaiul din ei invadează suprafaţa de îndată ce-i munceşte febra ignobilă a tropicelor. Atunci îşi dau drumul fără ruşine şi mârşăvia triumfă şi ne acoperă în întregime. Aceasta este mărturisirea biologică. De îndată ce munca şi frigul nu ne mai constrâng, slăbesc menghina, poţi vedea la albi, ceea ce descoperi pe o plajă veselă, după ce marea s-a retras: adevărul, bălţi puţind greu, crabi, hoit şi balegă.

Astfel, odată trecuţi de Portugalia, toată lumea de pe vas începu să-şi elibereze instinctele cu turbare, ajutându-se de alcool, şi cu acel sentiment de plăcere intimă pe care îl procură o gratuitate absolută a călătoriei, mai ales militarilor şi funcţionarilor în activitate. Să te simţi hrănit, culcat, adăpat pe nimic patru săptămâni consecu­tiv, ce credeţi, e destul, nu-i aşa, ca-n sinea ta să delirezi de economie? Eu, singurul plătitor al călătoriei, fui socotit prin urmare, de îndată ce această particularitate fu desco­perită, de o neruşinare sfruntată, clar de nesuportat.

Dacă aş fi avut cât de cât experienţa mediilor colo­niale, la plecarea din Marsilia, m-aş fi târât, tovarăş de călătorie nedemn, în genunchi, cerând iertarea, mila aces­tui ofiţer de infanterie colonială, pe care-l întâlneam peste tot, cel mai înalt în grad, şi m-aş fi umilit pe dea­supra pentru mai multă siguranţă şi la picioarele func­ţionarului celui mai bătrân. Poate atunci, aceşti pasageri fantastici m-ar fi tolerat în mijlocul lor fără greutate? Dar ignoranta, inconştienta mea pretenţie de a respira alături de ei era cât pe-aci să mă coste viaţa.

Nu eşti niciodată destul de circumspect. Datorită unei oarecare abilităţi, n-am pierdut atunci decât restul de amor-propriu ce-mi mai rămăsese. Şi iată cum se petrecură lucrurile. La câtva timp după ce trecurăm de insulele Canare, aflai de la un chelner de cabină că toţi căzuseră de acord că sunt pozeur, adică insolent?... Că mă bănuiau de codoşlâc şi în acelaşi timp de pederastie... C-aş fi şi cocainoman... Dar asta, aşa, în treacăt... Apoi îşi făcu loc ideea că probabil am fugit din Franţa ca să scap de urmă­rile unor pungăşii dintre cele mai grave. Dar asta nu era decât începutul încercărilor mele. De abia atunci aflai despre obiceiul impus pe această rută de a nu fi acceptaţi decât cu extremă circumspecţie, însoţită de altfel de tracasări, pasagerii plătitori; adică cei care nu se bucurau nici de gratuitatea militară, nici de aranja­mentele birocratice, coloniile franceze aparţinând, se ştie, de fapt nobilimii „Anuarelor".

Nu există la urma urmei decât foarte puţine motive pentru un civil necunoscut să se aventureze prin părţile acelea... Spion, suspect, găsiră o mie de motive să mă pri­vească chiorâş, ofiţerii drept în ochi, femeile surâzând cu subînţelesuri. Curând servitorii ei înşişi, încurajaţi, începură să schimbe în spatele meu remarci grosolan de caustice. Nu se mai îndoia nimeni că eu eram cel mai insuportabil mârlan de la bord, şi ca să zic aşa singurul. Iată ceva care promitea.

Stăteam la masă cu patru funcţionari de poştă din Gabon, hepatici, ştirbi. Familiari şi prietenoşi la începutul traversării, nu-mi adresară mai apoi nici o vorbă. Adică de îndată ce fui pus, printr-un acord tăcut, sub regimul unei supravegheri colective. Nu mai ieşeam din cabina mea decât cu infinite precauţii. Aerul atât de încins îmi apăsa epiderma ca o greutate. În pielea goală, cu zăvorul tras, nu mă mai mişcăm şi încercam să-mi imaginez ce plan diabolicii pasageri putuseră concepe ca să mă piardă. Nu cunoşteam pe nimeni la bord şi totuşi fiecare părea să mă cunoască, semnalmentele mele trebuie să se fi pre­cizat brusc în mintea lor, ca cele ale criminalului celebru pe care le publică jurnalele.

Deţineam fără să vreau rolul indispensabilului infam şi abject şi nemernic, ruşinea speciei umane, semnalat pretutindeni de-a lungul secolelor, de care lumea întreagă auzise vorbindu-se ca despre dracul sau bunul Dumne­zeu, dar care rămânea atât de divers, de ceţos, pe pământ şi în viaţă, pe scurt insesizabil. Le trebuiau, pentru a-l izola, nemernicul, a-l identifica, a pune mâna pe el, împre­jurările excepţionale care nu se puteau întâlni decât pe bordul acesta strâmt.

O adevărată bucurie generală şi morală se anunţa la bordul Amiralului Bragueton. Păcătosul nu va mai scăpa de soarta lui. Acela eram eu.

Numai acest eveniment şi merita toată călătoria. Izolat printre aceşti duşmani neaşteptaţi, mă străduiam cât puteam să-i identific fără ca ei să mă observe. Ca să reu­şesc îi spionam fără ruşine, dimineaţa mai ales prin hubloul cabinei mele, înainte de micul dejun, luând aer, păroşi de la pubis până la sprâncene şi de la rect până la tălpi, în pijama, tansparenţi în soare; trântiţi de-a lun­gul bastingajului cu paharul în mână, se adunau acolo să râgâie, duşmanii mei, ameninţând să borască totul în jurul lor, mai ales căpitanul cu ochii bulbucaţi şi injec­taţi pe care ficatul îl muncea temeinic încă din zori. Cu regularitate la trezire, cerea noutăţi despre mine celor­lalţi cheflii, dacă „nu mi l-aţi făcut vânt peste bord" întreba. ,,Ca pe un scuipat", şi, ca să le dea şi imaginea în acelaşi timp, scuipa în marea spumoasă. Ce glumă!

Amiralul nu înainta deloc, se târa mai degrabă, for­năind de la un ruliu la altul. Nu era o călătorie, era un fel de boală. Membrii acestui conciliu matinal, când îi examinam din colţul meu, îmi păreau cu toţii destul de bolnavi, malarici, alcoolici, sifilitici fără îndoială, decă­derea lor, vizibilă de la zece metri, mă consola un pic de propria mea hăituiala. La urma urmei erau şi ei nişte înfrânţi ca şi mine, aceşti Matamori!... Mai făceau doar pe fanfaronii! Singura diferenţă! Ţânţarii se însărcinaseră să-i stoarcă de ultimele puteri, şi să le distileze în vene acele otrăvuri fără leac... Treponema la ora aceea le pilea arterele... Alcoolul le umfla ficaţii... soarele le despica rinichii... Păduchii li se lipeau de păr şi exema de pielea burţii... Lumina sfârâind le va prăji în cele din urmă re­tina!... În scurt timp ce le va mai rămâne? Un boţ de creier... Ce să facă cu el, oare?... Acolo unde mergeau? Să se sinucidă? Numai la asta le mai putea servi creierul acolo unde mergeau... Orice s-ar fi spus, nu-i deloc plăcut să îmbătrâneşti într-o ţară fără distracţii... Unde eşti obli­gat să te priveşti în oglinda cu argintul mucezit cum devii din ce în ce mai putregăios, din ce în ce mai urât... Putre­zeşti repede între verdeţuri, mai ales când e o căldură atroce.

Nordul cel puţin îţi conservă cărnurile; sunt întot­deauna palizi oamenii din nord. Între un suedez mort şi un tânăr nedormit, puţină diferenţă. Dar colonialul este deja plin de viermi o zi după debarcare. Numai pe ei îi aşteaptă aceşti infinit de laborioşi viermuşi şi nu-i vor părăsi decât hăt bine dincolo de viaţă; saci de larve.

Mai aveam încă opt zile de mare înainte de a face escală in faţa Bragamansului, primul pământ promis. Aveam senzaţia că stau pe o cutie de exploziv. Nu mai mâncam aproape nimic pentru a evita să mă duc la masa lor şi să traversez punţile în plină zi. Nu scoteam nici o vorbă. Nu mă vedeau niciodată plimbându-mă. Era greu să fii atât de puţin pe vas ca mine, locuind totuşi acolo.