Mai presus de moarte, in Iubire

Creaţia, cosmosul creat este o debordare a iubirii uriaşe din sânul Sfintei Treimi, nu din necesitate, ci din actul iubirii. Dacă Hristos nu ar fi fost Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu nu S-ar fi putut manifesta faţă de noi ca părinte şi nu s-ar fi putut defolia pentru faţa omenească dumnezeirea Sa, ca iubire din voinţa libertăţii nu din necesitate. Nu ne putea nouă dărui Dumnezeu ce are mai de preţ decât pe Fiul Său care era de aceiaşi esteţa cu El. Un mare învăţat al secolului spune despre Sfânta Treime aşa: noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu în doua momente existenţiale ale intrării Sale în istorie şi al amestecului Său în viaţa noastră. În Isus Hristos Dumnezeu S-a revelat fără rămăşiţă, deplin, absolut ca Dumnezeul cerurilor şi al pământului, care are putere asupra păcatului şi asupra morţii. Noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu aşadar exclusiv prin Iisus Hristos. Iisus Hristos, care este Dumnezeu, a revelat pe Tatăl ca părinte şi ca esenţă a părintelui fiind inima iubitoare, fiind Iubirea, „oti o Theos agape estin”,- Dumnezeu este iubire- este ceea ce au spus Părinţii: -Tată cu o inimă de mamă-. În Hristos ni S-a revelat plenar Dumnezeu. Noi î-L cunoaştem pe Dumnezeu absolut coborât în istorie, de o fiinţime a Sa cu Dumnezeu în înfăţişarea lui Iisus Hristos. Îl cunoaştem pe Dumnezeu în Iisus Hristos care vieţuieşte în noi şi a coborât pe pământ, a vieţuit cu noi timp îndelung, a pătimit cu noi, a trecut prin momentele cruciale ale fiinţei omeneşti- ceasurile cele mai cumplite de suferinţă, de durere, de mizerie, de biciuiri şi scuipături şi în cele din urmă moartea pe cruce.

Apoi a îngăduit Dumnezeu să intervină asupra fiinţei Lui pentru ca să ni-L dea plenar inimilor noastre, să-L ia prin inviere omorând puterea păcatului şi a morţii, prin dumnezeirea Lui. Cunoaştem aşadar pe Dumnezeu prin Hristos iar Dumnezeu este iubire şi Iubirea este relaţie. Nici noi pe noi înşine nu ne cunoaştem altfel, decât prin relaţie. Eu nu pot să fiu om decât prin relaţie cu cineva; eu nu pot să mă adeveresc ca om decât în relaţie de iubire cu seamănul meu. Dumnezeu nu şi-a putut revela dumnezeirea decât în relaţie. El nu S-a putut revela în lume ca Dumnezeul iubirii decât într-o relaţie de-o fiinţimea Sa cu Fiul Său. Iar ea ca să nu fie din necesitate ci din libertate trebuia să fie egală fiinţial “lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl.”

Aşadar această de-o fiinţime cu Tatăl ne-a adus nouă cea mai mare binefacere şi cea mai mare nădejde de a vieţui pe pământ şi ne-a împlinit ca relaţie. Existând relaţional între noi ieşim din peştera singurătăţii fiecare afirmându-ne în istorie ca relaţie, ca iubire.

Aşadar existenţa în sânul Sfintei Treimi a relaţiei ca iubire, stabileşte pe pământ fundamentul existenţei interumane. Suntem relaţionaţi, suntem smulşi din cuibul singurătăţii, al egoismului, al spaimei, al singurătăţii şi puşi pe dimensiunea relaţiei. Dacă Dumnezeu îşi realizează şi revelează deplinătatea dumnezeirii Sale în cadrul Sfintei Treimi, în inter-relaţie, adică iubirea, care nu poate fi revelată decât în fiinţimea Sa cu Dumnezeu, dacă El ne revelează asta pe pământ, nici noi nu ne putem da fructul maxim al existenţei noastre decât tot în relaţie. Nu-L putem iubi pe Dumnezeu decât în relaţie. Când iubim suntem egali cu semenii noştri, cu soţia noastră, cu pruncii noştri, suntem egali cu ceilalţi oameni şi relaţiile dintre noi trebuie să fie întemeiate odată pentru vecii vecilor ca relaţii de iubire aşa cum sunt în sânul Sfintei Treimi.

Dumnezeu ne-a revelat în Hristos însăşi inima Sa, cea a iubirii, care a deşărtat între pământeni şi ne-a dat alt văzduh inimii noastre. Hristos a venit din sânul Sfintei Treimi şi L-am cunoscut ca Dumnezeu adevărat de o fiinţime cu Dumnezeu şi ne-a adus cea mai mare comoară din ceruri. A adus relaţia dintre Tată şi Fiu din sânul Sfintei Treimi, a adus esenţa dumnezeirii care este iubirea, şi a anunţat o nouă eră, era iubirii, până la sfârşitul veacurilor; a stabilit între oameni o nouă formă de existenţă, care este fundamentul cosmosului din care s-au creat toate şi care este însăşi esenţa Sfintei Treimi, însăşi esenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este agape, Dumnezeu este relaţie de iubire. În iubire fiinţa umană îşi revelează ultimele străfunduri ale fiinţei sale. Acest lucru nu este un lucru de la sine de înţeles, acest lucru lumea orientală, Asia, nu-l cunoaşte. Am avut de curând ocazia să văd că acest lucru este o revelaţie pentru ei. Atâta lume pe pământ încă nu cunoaşte acest relaţional, această relaţie pe care Hristos a redat-o din sânul Sfintei Treimi.

CAPITOLUL #3

PELERINI
După Înviere Iisus le-a spus ucenicilor Săi:

„datu-Mi-sa toata puterea în cer şi pe pământ, duceţi-va şi învăţaţi toate popoarele!”

Am fost împreună cu Ioan la multe biserici, mânăstiri sau lăcaşuri de cultura din ţară unde era invitat. Uneori era chemat să vorbească la diferite vernisaje sau conferinţe, alteori să predice la praznice, niciodată nu refuza pe nimeni. Avea un principiu: „Ori unde eşti chemat să te duci să-l vesteşti pe Hristos.”

În calatoriile care le făceam, când treceam cu maşina pe lângă lanurile de grâu, dimineaţa devreme sau la apus de soare, ne ruga să oprim pentru a contempla frumuseţile naturii. Pentru Ioan priveliştea cu întinderea lanului de grâu sau alteori a viţei de vie, era un prilej de recunoştinţă şi rugăciune pentru bunătatea lui Dumnezeu care şi-o revărsa încă odată pe faţa pământului.

Avea o perceptie simbolico religioasă nu numai estetică a lucrurilor, aşa că uneori îngenunchea la marginea lanului,. rostea o rugaciune de binecuvântare a grâului şi de mulţumire lui Dumnezeu, apoi facea semnul crucii şi continuam călătoria.

Sunt sigur ca Ioan vedea mai mult decât clătinarea spicelor de adierea vântului peste întinderea lanului, vedea în mod simbolic chiar faţa lui Hristos, Painea Vieţii coborâtă din cer ca hrană euharistică pentru omenire.

Tot aşa ne bucuram când întâlneam păstorii cu turmele de oi din Carpaţi. Prezenţa mielului era o binecuvantare. Valoarea lui simbolica se suprapunea cu cea reala devenind o sursa de inspiraţie pentru felul cum Dumnezeu a folosit aceste fapturi nevinovate în istoria mântuirii.

Jertfa şi sângele acestor animale aveau putere de ispăşire limitată în sânul vechiului popor Israel. Această putere era de natură simbolică, ea era eficace in virtutea Jertfei Mielului lui Dumnezeu cel care ridică pacatul întregii lumi:Iisus Hristos,Fiul lui Dumnezeu, Mielul înjunghiat de la începutul lumii.
Poetul zugrăvea în cuvinte dumnezeieşti natura, dar nu în mod panteistic ci ca o frumuseţe negrăită ce suspină şi ea după transfigurare şi îndumnezeire. În drumul nostru spre Buzău, cu ani în urmă, pe vreme de iarnă târzie în aşteptarea dulcei primăveri a Paştelui Domnului a fost cuprins de inspiraţie în mijlocul naturii atinsă de prezenţa sancuarului:
Iată este noapte , sâmbăta spre Duminica Ortodoxiei 23-24 Febroarie, într-o pădure de brazi şi stejari ce pogoară la nesfârşit de pe munţi, cât puteau cuprinde ochii, într-o splendoare a luminii şi umbrelor, iar din înaltul muntelui pădurile nesfârşite erau srăbătute de un fluviu albastru cu ape limpezi uriaş înaintând în cascade şi în depărtare fluviul cotea ca să-şi arate încă odată negrăita sa frumuseţe şi viguroasa înaintare.

Pădurile, arborii, fluviul şi cerul înstelat pe de-o parte şi pe de alta lumina nepângărită de nici o prihană venind ca din altă lume. Această splendoare a naturii învăluie şi îngăduie, într-o smerită desfătare amirosind a mir şi tămâie, a sanctuar cosmic, viaţa sărbătorească, înaintarea a mii de făpturi tineri şi vârsnici, coruri monahale de călugăriţe şi undeva pe un drum de piatră prundos, cărăruia se îndreaptă spre o Biserică, spre altarul de aur către care înaintează toţi.

Dar la un moment dat în această negrăită frumuseţe a cerurilor şi a pământului cu pădurile şi văile , cu fluviile şi înfloririle în prezenţa sanctuarului eşti chemat să rosteşti câteva cuvinte.

Atunci te cuprind puterile invizibile ca aripele vulturului celui mare şi se îndeamnă cuvânt de taină grăitor şi spui: întregul cosmos ascultă , fluviul parcă s-a oprit din scurgerea lui o clipă ca şi soarele la porunca proorocului arătându-şi numai splendoarea şi pădurile din vuiete, vânturile din adieri, stelele din clipire, sufletele cele de faţă în şoapta ascultării şi deodată se răspândeşte desluşit ca o mireasmă abia simţită ca un parfum de rai ce înviorează şi îmbălsămează şi iluminează totul într-o nouă frumuseţe şi splendoare şi se aude încet, se aude, se înţelege, se primeşte veste , vestire, este suspinul tuturor creaturilor şi al stelelor şi al undelor fluviului şi al fiecărei crengi de răcoare verde în pădure şi al codrilor nesfârşiţi şi al curăţiei munţilor şi al pajiştilor verzi şi al ciripitului păsărilor şi al gănguritului puilor de cuiburi şi al pruncilor veniţi la sărbătoarea sărbătorilor, căci s-a declanşat bucuria bucuriilor, amirosul pădurilor şi al fluviului, al cerului şi arborilor ca al moaştelor şi icoanelor, urma învierii rămasă în giulgiurile goale, în piatră şi lemn, în culori şi pânze, in cele ce sunt umbra de aur a bucuriei şi iată toate spun, şoptesc, murmură, gângure, mierlele şi privighetorile, viorelele şi crenguţele de brad, iarba culcată verde la mal de către undele râurilor, roua de pe înfloriri, toate făpturile într-un glas negrăit dar limpede mărturisesc:

HRISTOS A ÎNVIAT!

Cuvântul creşte, văile îl amplifică şi din toate zările şi din câte sunt de faţă creaturi se deslănţuie cântare ca pe opt glasuri înceată, apoi în creştere şi se adaugă corurilor monahale slăvite invizibile armonii dinspre cerurile îngerilor şi se defoliază ca o înmiresmare într-o negrăită fericire laolaltă şi mângâietoare mai presus de tot ce poate fi mai plin de sfinţenie şi avânt iubitor abia sfârşindu-se cu ecouri prelungi ultimul Hristos a înviat!înviat, viat,a a a t t t t tau crucea alfa şi omega alef şi tau şi răspunsul iarăşi de la alfa Adevărat a înviat! Adevărul cuvântul dabarul, da adevărul este El, Hristosul, aleful şi taul, naşterea şi Învierea.

Iar răspunsul la trâmbiţa solitară din munţi: Adevărat a înviat!, cupride treptat văile şi pădurile, râurile şi izvoarele, undele răspund, crengile şi cuiburile gângurind, columbele-n zbor şi rândunelele, brazii şi paltinii şi stejarii, iarba verde a poienelor, colinele şi fâneţele şi corurile împrăştiate cete în uriaşul codru sărbătoresc pe nesfârşitele prăvălişuri şi fluviul iar odată cu răspunsul desluşit începe reluat în cântare să refacă simţita bucurie tuturora amplificând înţelesul Adevărat a înviat! A înviat! A înviat! HRISTOS A ÎNVIAT!

Odată a vorbit Dumnezeu şi miile de ani răspund şi miile de creaturi ascultând şi înţelegând se pătrund de bucuria cântării şi înflăcărează răspunsul prin harul comuniunii laolaltă.

De bună seamă pentru această zi s-au îmbrăcat în splendoare cu toatele câte sunt, creaturile au dobândit înfăţişarea să poată primi Bucuria din zorile Învierii, să-l poată primi pe Hristos, Mirele şi Împăratul, să poată începe Nunta Mielului cu Mireasa, să înceapă Bucuria nunţii, a fiilor Împărăţiei.

A înviat Iisus Hristos, pădurile ascultă, munţii şi fluviul preacurat şuvoaiele sale albastre sunt şi mai transparente şi luminoase, crengile brazilor şi mai înmiresmate şi verzi şi vărsătoare de amiros de răşini, poienile şi mai liniştite şi iarba mai primitoare şi lucie şi înfloririle şi mai caste şi fine şi zumzetele de roiuri uşoare ca umbra crinilor pe lumină şi auriul holdelor legănate de vânt şi spicele scârţâind coapte gata de seceriş, snopul strâns pe umăr în zori intrând în cetate spre sanctuar în ziua a opta a Învierii.

HRISTOS A ÎNVIAT! Cuvântul cel mai cucernic din univers, vestea cea mai senină şi bineplăcută oamenilor şi lui Dumnezeu şi tuturor creaturilor… Este Duminică, ziua Învierii, una ştiu “alerg ca să-L găsesc pe Hristos şi puterea Învierii Lui.”

Oriunde era invitat mergea fără nici un alt interes decât vestirea acestui mesaj sublim care îl stăpânea.: Vestea Bună a învierii Domnului şi Evanghelia Sa. Fie că era invitat de oameni ai Bisericii fie că era invitat de oameni de cultură aducea în centrul atenţiei Persoana Mântuitorului. De altfel a fost singurul intelectual român care a făcut această joncţiune între cult şi cultură atunci când se dorea ca acestea să fie despărţite şi învrăjbite. Prezenţa sa la diverse manifestări culturale aducea binecuvântare pentru unii şi scandal pentru alţii

Î-mi aduc aminte cum odata intr-o biserica ortodaxa arhiplină am fost uimit să-l vad pe Ioan lungindu-se pe jos la un moment dat în timp ce predica în faţa iconostasului continund-şi predica cu ochii închişi mai bine de o jumătate de ora despre moarte. Nu era nimic amuzant , nimeni nu mişca. Capta atenţiea la modul absolut.

Înainte de a ajunge la biserică am avut o discuţie despre o carte care prezenta experienţele unor pacienţi care au avut moarte clinica. Cred ca discuţia noastra a influenţat tema predicii la care era invitat.

Spunea că toate speculaţiile în legatură cu moartea clinica nu înseamnă nimic pentru om şi dacă Hristos s-ar fi intors la viaţă nemurind cu adevarat sau ca sa mai aibă încă puţin de trăit, precum Lazăr, aceasta n-ar fi schimbat cu nimic condiţia noastră umană.

El nu a venit din moarte ca să se intoarca la ea. Domnul nu a înviat până când nu a biruit moartea surpându-i împărăţia ce părea veşnică. Hristos s-a contopit cu ea (moartea), distrugându-i structura intimă, veşnică a acestei puteri. Iisus Hristos e biruitor pentru că starea eternă a Lui este Învierea, moartea ne mai având putere asupra Lui.

Dacă pentru vechii greci viaţa era precum o umbră a visului, moartea fiind veşnica, Învierea lui Hristos a inversat lucrurile, cum scria Eminescu :„chiar moartea însăşi i-o părere şi un vistiernic de vieţi”. Moartea nu mai există pentru că a fost omorâtă de Înviere care este vesnică. Moartea devine un semn al timpului precum rănile din măinile şi coasta Domnului Înviat iar sfârşitul nostru, ieşirea noastră din spaţiu şi timp nu se mai numeşte moarte ci adormire, precum a adormit primul martir pietruit la Ierusalim, diaconul Stefan…Învierea lui Hristos luminează toată făptura. Când rasare soarele peste ocean îl reflectă şi leagănă fiece undă. Aşa este şi cu soarele Hristos răsărind îL reflectă fiece faptură de la Adam până la cei de la sfârsitul veacurilor.

La predica a patruns înţelesul acelui timp petrecut de Mântuitorul din momentul Crucificarii până la Înviere. A vazut lucrarea mântuitoare de restaurare care începe cu paradisului pierdut de Adam şi recastigat de tâlharul de pe cruce (când este invitat de Hristos să intre în Paradis) ca apoi după Înviere sa se inaugureze Împaraţia lui Dumnezeu (Bazilea Tou teu) .

Aceasta era învăţătura lui Ioan despre moarte şi Înviere, ca şi a marilor poeţi Efrem Sirul, Roman Melodul sau Dante, întemeiată pe dovezile Evangheliei si Apariţiile lui Hristos cel Înviat.

Era fascinat de textele doveditoare din Scriptură care mărturisesc despre arătările lui Hristos cel Înviat. Unul din cele mai vechi texte care surprind aceste ipostasuri dumnezeieşti este cel din 1 Corinteni capitolul 15 versetele 3 pâna la 8 inclusiv, pe care Ioan le cunoştea pe de rost şi ni le rostea în limba greacă spunând că sunt versuri “gâfâite”de prospeţimea evenimentului extraordinar al arătării lui Hristos cel Înviat Apostolului Pavel.

„Hristos a suferit, a pătimit , a fost îngropat, a înviat pentru păcatele noastre. S-a arătat lui Chefa şi celor doisprezece, la cinci sute dintre care cei mai mulţi trăiesc, unii dintre ei au murit, apoi lui Iacov şi tuturor apostolilor şi în cele din urmă mie (lui Pavel) ca unei stârpituri”

Acesta e textul din jurul anilor 50. Cel mai vechi text care a circulat probabil într-un manuscris mai vechi, de negăsit încă. Textele se redescoperă. În el gâfâie prospeţimea evenimentului. Este scris înainte de Evanghelii, deşi vestea învierii este în Evanghelii şi a circulat oral până şi-a găsit scrierea într-o exactitate absolută. Acest text deci a fost aşternut de către apostolul Pavel, ultimul dintre apostoli care a venit la credinţă când i S-a arătat Hristos şi odată cu aceasta încetează apariţiile fizice de aici de pe pământ şi Hristos Se mută în slava cerească şi şade de-a dreapta Tatălui ca să penetreze întreaga omenire. Am făcut şi eu calculul şi sunt în jur de 600 de oameni pe care-i ştia apostolul, corora li S-a arătat Hristos după Înviere. Sigur ştiţi că imediat după Înălţare, după coborârea Duhului Sfânt, Petru cu predica lui celebră a convertit 3000 de oameni. Apoi s-au convertit 5000 şi apoi s-au înmulţit creştinii ca un pojar, ca o pădure în flăcări s-a aprins întreaga omenire intrând prin subterane, prin catacombe fiind singura veste bună pe care o cunoaşte istoria omenirii pâna astăzi.

După ce am citit şi ascultat textele învierii, trebuie să ne întrebăm împreună cine e acesta care a înviat?

”Eşti Tu Fiul lui Dumnezeu? Eşti Tu Dumnezeu? Te jur pe Dumnezeul cel viu, spune-ne odată, eşti Fiul lui Dumnezeu sau cine eşti? Eşti Fiul lui Dumnezeu sau cine eşti Tu?”

Veşmântul Marelui Preot în vinerea mare s-a sfârtecat când Hristos a zis: „tu ai zis! Eu sunt, da, şi vei vedea pe Fiul Omului venind prin tăriile cerurilor, vei vedea pe acesta pe care tu îl străpungi acuma şi de care te lepezi”

Cea mai mare curiozitate pe care o sălăşluieşte viaţa noastră e legată de Numele lui Hristos. Cu cât Îl cunoşti mai mult, cu atât nu te saturi niciodată de El, ţi se umple viaţa de bucuria Lui, de pacea Lui şi de înţelepciunile care se revarsă din El...

Tu Doamne ai însămânţat Învierea Ta în văzul, în auzul, în pipăitul nostru (cu degetele lui Toma care s-au atins de coastele Tale) şi ai pătruns în adâncurile sufletului şi a vieţii noastre prin vederea învierii care s-a revărsat prin persoana Ta înviată din morţi în inimile noastre. Apoi ai pătruns prin auz, prin mărturisire, prin Evanghelia pe care Tu însăţi ne-ai explicat-o, Tu însuţi după înviere ai făcut prima exegheză pe drumul Emausului cu noi şi ai pătruns în inimile noastre pe calea Cuvântului. Îţi mulţumim Doamne că Tu ne-ai dat aceste trei căi, ne-ai dat apoi mintea să răscolim Scripturile şi să Te înţelegem, să înţelegem patimirea Ta, să înţelegem lucrarea Ta, să înţelegem preoţia Ta, să înţelegem totul ca să avem pace şi să putem primi pacea şi bucuria Ta, nu cum ne-o dă lumea, ci pacea veşnică, „fericiţi făcătorii de pace că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema!”iar celor care Te primesc şi cred în Tine le-ai dat ghibor (puterea) să se facă fii lui Dumnezeu, ben Elohim, să devină copiii lui Dumnezeu.
Înainte de anul revoluţiei, am plecat împreună la mănăstirea Sihăstria. Ioan Alexandru era invitat să predice. Cu noi era Părintele Ioanichie Bălan. Era o sărbătoare mare în Biserica Ortodoxa cu lume multă adunată din toate parţile ţării. Biserica şi incinta mănăstirii era plină de oameni că aproape nu mai aveai cum să ieşi afară. Erau creştini de tot felul, unii erau habotnici alţii superstiţioşi, Dumnezeu îi ştie mai bine. Ioan a început sa predice intr-un mod profetic, certând parcă spiritele rele care existau în aceea mulţime. A fost ca o exorcizare după care s-a lăsat o linişte desăvârşită peste sutele de oameni prezenţi. A continuat vestirea Evangheliei magnetizând atenţia chiar şi a celor veniţi cu alte scopuri la Biserica.

La sfârşitul predicii cămaşa lui Ioan era complet uda de transpiraţie iar părintele Ioanichie i-a adus una noua ţăranească din in ca să se schimbe.

Am fost apoi la chiliile duhovnicilor Paisie şi Cleopa, monahi cunoscuţi, unde am petrecut clipe minunate. Părintele Cleopa era ‚în culmea tăriei şi subţirimii minţii, inflăcărat ca zborul unui vulture’ cum avea să spună Ioan
Întorşi acasă, Ioan a zugrăvit în cuvinte făptura cuvioasă a monahului român. Am văzut în carne şi oase aceşti călugări de peste şase decenii pe la a căror chilii au trecut zeci şi zeci de mii de suflete încărcate de griji, necazuri, zbucium pentru ca să plece despovararate prin tainica lucrare dumnezeiască. Spaţiul monastic l-a inspirat pe Ioan evocând acele simţiri duhovniceşti

‚Aici poţi să întâlneşti ceea ce socoţi că este esenţial pentru un popor: omul evlavios al locului. Aici descoperi cum arată omul atins de duhul sfinţeniei, din această seminţie , din acest neam al nostru de pe faţa pamantului. Din înfăţişarea acestor duhovnici cunoscuţi de-a lungul deceniilor se poate întrezări ceva din taina cea mai curată a sufletului românesc creştin. Această înfăţişare iţi poate da tărie, încredere, curaj în viaţă şi în virtuţile neamului. Duhul sfinţeniei prezent în această înfăţişare îţi dă putere pentru a străbate cu răbdare răstriştile fără a te lăsa doborât şi mai ales pentru a te ajuta pentru ceasul mântuirii, pentru ceasul plecării de aici. Aici poţi să înveţi cum se cade să vieţuim ca să se mântuiască şi alţii în jurul nostru şi noi înşine, căci singuri nu ne putem mântui. Aceşti oameni pot fi iubiţi pentru că se simte în jurul lor prezenţa iubirii lui Iisus Hristos în inima lor dăruitoare. Ei te trimit la Cel ce este Lumina lumii, din fiinţa lor iradiază lumina necreată a învierii şi asta este ceva de negrăit pentru sufletul unei lumi veşnic renăscându-se, cum spunea Mihai Eminescu. Sunt blânzi şi liniştiţi ca oceanul şi ca izvorul, oameni ce nu au pus carne în gură din anii adolescenţii, asceţi, oameni plini de bucurie, obişnuiţi cu puţin. Sunt aşa cum au trăit pusnicii în vremea lui Cantemir care spunea în cărţile sale că “foşneau pădurile de prezenţa pustnicilor in Moldova cea seculara cu codrii seculari“. Tot aşa erau şi pe vremea lui Alexandru cel Bun si mult înaintea lui, ori a lui Ştefan cel Mare ,Daniel Sihastru şi ceilalţi, care au ajuns la despatimire dinspre lume, la viaţă curată, câtă este îngăduită omului. Viaţa liturgica a miezonopticilor, lecturile neîntrerupte ale Cuvântului lui Dumnezeu, ale sfintei tradiţii, a parinţilor, ni-i face contemporanii cei adânci şi arzători ai fiecărei generaţii. Sunt stele luminoase pe cerul sufletului nostru. Ei nu sunt oameni numai de ieri, ci pe măsură ce au acumulat trecutul, sunt oameni de azi şi de totdeauna, mai ales ai viitorului. Daca modelul monastic, adică trăirea în castitate, mulţumirea cu puţin şi ascultarea de parinţi va prinde contur în veacul ce vine ca model de vieţuire a lumii creştine atunci chipul concret al acestui om îmbunătăţit va strânge fulguiri şi de pe faţa cuvioasă a acestor părinţi ai sufletului nostru. Sunt fraţi întru Domnul ce poartă aprinsă în inima lor lumina nestinsă a iubirii din zorii învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Plini de bucurie şi inspiraţi de atmosfera monastică la intoarcere în tren, intr-un compartiment plin cu oameni spre amurg am inceput să murmuram un imn vechi crestin: „Lumină Lină a sfintei slave a Tatălui Ceresc…”Era un lucru neobişnuit, mai cu seamă că regimul comunist inoculase în noi suspiciune şi frica faţă de cei de lângă tine. Părea o ‚nebunie pentru Hristos’ pentru mine în acel timp, însa Ioan m-a incurajat aducându-mi aminte de cuvintele cu tâlc spuse de Părintele Paisie în chilie.

“Curajul este îngaduit şi este bine ca omul să şi-l ia. Tot ce este bun şi desăvârşit trebuie să se săvârşească cu nadejdea curajului. Însă nu tot ce se vinde se poate mânca! Gustaţi şi vedeţi, dacă e bun daţi şi la alţii. Dacă nu-ţi place, nu împărţii.“

Am învăţat atunci că frica dispare atunci când trăieşti mai aproape de Domnul şi în locul ei apare curajul pentru a săvârşi fapta bună şi pentru a te împotrivii răului.

Ajunşi în Bucureşti, Ioan descrie iarăşi în cuvinte pline de har prezenţa cuvioasă a parintelui Paisie aşa cum am intâlnit-o în chilia sa din Sihăstrie:

„nu-i un erou parintele , nici un om care îmbărbateaza din gât şi din vorbe mari, este un om smerit, stins ca o trestie, ca un trandafir atins de rouă înainte de ivirea zorilor, îmbobocind mireasmă. O faptură mai degraba stinsă, un pumn de oseminte mirosind a har. Nu este o faptură de o frumuseţe extraordinară, ci este ca o lumină de ceară pâlpâind într-un ungher, ca o candelă îndemnând la şoapta rugăciunii în ungherul icoanelor în ceas de miezonoptică. Miezonoptica nestinsă care a invins timpul. Aflâdu-te în faţa unei asemenea făpturi, din care iradiază doar lumina, ai impresia tenebrelor luminoase din teologia apofatica a lui Dionisie sau a lui Maxim Marturisitorul. Un om care şi-a trait viaţa lipindu-se de Dumnezeu şi în care a patruns Dumnezeu cu blandeţea Sa. Când intri în chilia sa , te primeşte cu „ bucuria mea”, cum te primeau cei din vechime. Plânge cu cel necajit, se bucură cu cel plin de bucurie, se tânguie cu cel atins de dureri şi care nu şi le poate purta singur. Nimeni nu a ieşit din chilia sa decât plin de bucurie şi de fericire duhovnicească ascunsă.’

Tot atunci am consemnat o convorbire celebră intre cei doi mari monahi Paisie şi Cleopa care este mai actuală ca oricând:

„Parintele Cleopa era la oi şi obştea mănăstirii rămase fără stareţ. S-au dus la stână în genunchi să-l poftească în fruntea lavrei Sihastria.