Mai presus de moarte, in Iubire

Al D-stra Ioan Alexandru De ziua Înălţării Domnului 1994

CAPITOLUL #

BISERICA STAT SI NATIUNE

Ioan Alexandru dorea să restaureze relaţia firească între Biserică, Stat şi Naţiune, care a fost afectată de anii ideologiilor ateiste în ţările din lagărul comunist.

A fost organizat împreună cu Fundaţia Hans Seidel la Savârşin în Palatul Regal un simpozion internaţional pe această temă pe când era parlamentar de Arad.

Înaintea acestei conferinţe mi-a prezentat viziunea sa asupra acestei probleme atât de delicate. A făcut o analiză comparativă, bazându-se pe felul cum s-au raportat diferite regimuri de-a lungul istoriei la aceste instituţii.

Atitudinea faţă de stat, naţiune şi biserică, explicarea lor în contextul istoric, delimitarea razelor lor de lucrare şi de acţiune într-o societate sunt fundamentale. Daca una dintre aceste instituţii nu-şi delimitează raza de lucrare sau nu se explică faţă de celelalte atunci riscul de a aluneca spre demonizarea societăţii, cum s-a intamplat de 300 de ani încoace in Europa, este foarte mare.

Sunt trei atitudini fundamentale de la revoluţia franceză încoace faţă de biserică, stat şi naţiune.

Înaine trebuie să menţionez că Biserica este mama tuturor popoarelor europene inclusiv a Americii, cea mai veche instituţie şi la noi cum spune Eminescu „mama poporului român“.

În 1790 americanii au despărţit biserica de stat ca să o protejeze. Un stat amestecat din punct de vedere spiritual nu trebuie să îngrădească lucrarea bisericii în naţiune. În acest sens a fost benefică această atitudine care a dus la o creştere imensă a rolului Bisericii fără ca statul să aibe nici o pierdere din pricina aceasta.

Separarea bisericii de stat în America a dus la înorirea maximă a bisericii, a religiei şi a vieţii civilizatorii. America ar fi astăzi de neconceput ca şi întreaga Europă fără educaţia creştină în şcoli, din familie, din gradiniţe, din Universităţi.

Revoluţia Franceză a înlăturat lucrarea bisericii şi a avut o alta atitudine în această problemă cu consecinţe nefaste în Franţa şi Europa. Regimul Iacobin spunea ca nu adoptă nici o biserică pentru că „revoluţia este o biserică”. De aici până la atitudinea comunistă faţă de Biserică a fost doar un pas. Partidul Comunist Sovietic în 1933 decreta: „este necesar să afirmăm cu claritate că decretul separării bisericii de stat, a scolii de biserică, a fost de la bun început îndreptat împotriva religiei”. Regimul sovietic nu a dus niciodată o politica în care ateismul şi religia ar concura de pe picior de egalitate. Într-un schimb de scrisori Gorky-Lenin acesta din urmă îi spune marelui scriitor: „separarea bisericii de stat înseamnă nimicirea acesteia”, în timp ce Gorky socotea această separaţie ca o eliberare a bisericii de sub opresiunea statală. Acelaşi lucru, cu mici nuanţe, s-a întâmplat în Germania nazistă, unde a fost absolutizată naţiunea, în defavoarea bisericii şi unde biserica la fel, a fost prigonită.

Atât statul, cât şi naţiunea, care sunt fiice ale Bisericii, nu pot să-şi asume rolul Bisericii, rostul central de formaţie a omului. Dacă această instituţie fundamentală nu este reaşezată în drepturile ei, România, în mare parte demonizată, cum au spus-o atâţia gânditori şi cum o constatăm cu toţii, nu va putea renaşte la dimensiunea ei reală.

Aşadar energiile divine, energiile necreate se împărtăşesc prin biserică celorlalte instituţii ale statului...ale societăţii. Aceste energii coboară asupra bisericii pe care le revarsă asupra naţiunii prin intermediul statului. Staul este el însuşi un slujitor al Bisericii pentru mântuirea naţiunii. Noi avem un scop precis în lucrarea societăţii în care trăim, scopul este mântuirea persoanei şi a întregii naţiuni. Mântuirea colectivităţii acesteia, mântuirea întregului organism social. Avem un text fundamental în înţelegerea Statului , în scrisoarea către Romani cap 13 in care apostolul Pavel cheamă oamenii să se supună acestei puteri pentru că ea este slujitoarea lui Dumnezeu. În greacă este diacon, slujitor. Statul este slujitorul, este diaconul, pentru înfăptuirea faptelor bune. Este aşadar un slujitor al bisericii şi al naţiunii. Nu e o instituţie autonomă care domneşte peste biserică şi naţiune, ci este un slujitor. Iar în momentul în care iese din această slujire el nu mai are nici o justificare. Un comentator american recent spunea acest lucru: statul protejează pachetul de legi de la Dunezeu ca ele să fie puse în practică de către naţiune, de către popor. Statul protejează pachetul de legi a lui Dumnezeu ca să fie puse în practică de popor, de naţiune. Aşa ceva este sau vrea să fie Statul american sau Statul german. Prezenţa lui (Statului) cea mai eficace este când nici nu-i simţi prezenţa. Prezenţa lui se face simţită numai atunci când el poate face mai bine decât o persoană sau un grup de persoane libere o lucrare binefăcătoare de interes obştesc în societate. Câtă vreme el nu face aşa ceva, nu-şi justifică în nici un fel lucrarea. România se află într-un momenrt crucial al existenţei sale, în care trebuie să întărească instituţia centrală de care depinde atât statul cât şi bunul mers al naţiunii, şi aceasta este Biserica. Am să arăt acest lucru pictural cum arătau aceste lucruri în tradiţia noastră bizantină, cum arăta statul în societatea bizantină. Uitaţi-vă aici este Iustinian, împăratul bizantin care ţine o prescură în mână care reprezintă trupul lui Isus Hristos. El este slujitorul care adună grâul şi aduce pâinea la biserică ca biserica să poată săvârşi sfintele taine. Soţia lui, Teodora, este cea care strânge strugurii de pe câmp împreună cu comunitatea ei în care este slujitoare. Aduce potirul cu vin să se săvârşească sfânta euharistie. Ei nu-şi justifică prezenţa în naţiune decât ca slujitori. Orice stat care nu slujeşte libertatea persoanei, care nu slujeşte mântuirea naţiunii, este un stat diabolic şi pericolul pentru alienarea societăţii este real. Lucrurile acestea le-am trăit în acest secol, le-au trăit germanii într-un stat totalitar şi noi le-am trăit în ţările acestea comuniste unde un partid comunist şi-a asumat demonica putere de a controla fiecare persoană şi de a fi un stat absolut care a dus la crimele şi la grozăviile care le cunoaştem cu toţii. Problema fundamentală de astăzi este reaşezarea bisericii. Iar Biserica, cum spune Iorga, in România înseamnă biserica Ortodoxa în primul rând, , dar înseamnă şi Biserica greco catolică, Biserica catolică, bisericile protestante şi neo protestante , toţi acei creştini care-l marturisesc pe Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt.

Harul si vocaţia comunicării cu care a fost înzestrat Ioan a ajutat la apropierea creştinilor din diferite confesiuni. Pe lânga această relaţionare cu diverse confesiuni creştine, Ioan Alexandru avea şi o perceptie mistica asupra Bisericii ca de altfel şi asupra Patriei.( în sensul profund al legăturii cu Patria Cereasca, Cetatea Stătătoare şi Eterna) . La acestea se raporta imnic folosind întreaga simbolistica care au însoţit culturile, dimpreună cu revelaţia Absolutului pe care s-au întemeiat.

Iubita inimii mele, iubita Mireasă-Mamă, iubita mea preacurată, ştii tu cea mai frumoasă dintre fecioare, cu puterea deplină a frumuseţii tale negrăite ce stârneşte uimirea şi rascoleste inimile cele mai împietrite, că eşti frumuseţea întruchipată. Tu eşti cea mai căntată de pe pământ dintre toate fecioarele lumii de când există pământul. Toţi poeţii şi zugravii şi cântăreţii şi sfinţii aici în faţa ta, faţă de tine toţi sunt de acord ca eşti frumuseţea divină. Sofia, ţi-am spus, cea dintâi horă înainte de a se fi ivit stelele şi cosmosul. Tu splendoare, Tu bunătate, Iubirea Tu, Bucuria Dumnezeului celui viu sărbătorindu-şi Fiul în Tine, în pântecul Tău Dumnezeu a jucat în Fiul Său, întrupatul, neatinsă de nuntă împărătească Fecioară.

Fulguie peste ţară, a apărut în straiele scânteind splendoarea Dumnezeului celui viu, Fecioara peste zăpezile ce se aştern, jertfa mieilor să o binecuvinteze.

A apărut Împăratul cu Împărăţia, a apărut Basileia, Maica Fecioară. Tot ce-au plăsmuit cerurile în legătură cu pământul, mai frumos decât înbrăţişarea lor, fericeşte pământul fără să se atingă.

Acest umblet imaculat, această îndumnezeire prezentă a frumuseţii divine ce ne cutreieră cu splendoarea, deşteaptă în noi Bucuria după inima cerescului Părinte.

Nu-i cu putinţă fără de ea, Mama Fecioară, să urmeze ceva renăscător în neamul meu. Numai iubirea poate fi creatoare, numai apropierea dupa ea, dupa fecioara frumuseţii desăvârşite ce mă iubeşte şi mă desfată şi mă sărută întru zămislire. Toţi suntem acum fie îndrăgostiţi, fie pe cale de-a ne aprinde de iubire de marea frumuseţe a vieţii noastre.

O iubeşti pe Fecioara Mamă, Împărăţia, Inima Hristosului Dumnezeu din adâncurile paterne ale Dumnezeului celui viu, pentru că te iubeşte întru iertare şi îndumnezeire.

Ah, Doamne , iata iubirea ce nu te mai poate lăsa, iată uriaşa energie lăsată în inima ta după splendoarea sa dumnezeiască să se aprindă. Ai trăit pe pământ roua pe lână, ca steaua-n fântâni , candelă spânzurată în noaptea pământului, leagăn de grindă.

Biserica, Fecioara mamă, asta înseamnă prezenţa inimii lui Hristos în inima noastră, putinţa marii iubiri a acestui neam dăruită pe jertfa Mieilor în Duhul sângelui Mielului junghiat de la începutul lumii încă o dată.

Ne întoarcem acasă după amar de exil, Ave Gloria, suntem ai Bucuriei, caci Hristos, Înviatul din morţi este inima lumii de mamă şi tată. (Renasterea)
Ioan s-a bucurat de admiraţia credincioşilor creştini din toate confesiunile, atât cât este îngăduit omeneşte, tocmai pentru că a proclamat valorile creştinismului ca valori universale pe care se sprijină întreaga existenţă şi creaţie. Am să evoc marturia Dr. Oprescu, fost medic militar şi practicant catolic care l-a apreciat enorm pe poet. Acesta a fost prezent la înscăunarea Monseniorului Ioan Robu în Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti şi la evenimentele premergătoare, unde poetul a fost invitat:

A fost o adunare la Roma a poeţilor din jurul Mediteranei, la primaria Romei. Ioan Alexandru a luat medalia de aur recitând de trei ori , fiind obligat de public , Mama Roma. Aceiaş poezie a fost recitată tot de el la înscăunarea, la Catedrala Sf. Iosif din Bucuresti a Episcopului Monsenior Ioan Robu. Dacă îmi aduc bine aminte este pentru prima oară când publicul a aplaudat în biserică.
Altădată, după caderea regimului ceauşist, la Sala Palatului cu ocazia constituirii Alianţei Evanghelice, l-a parafrazat pe marele istoric Nicolae Iorga care spunea că în România sunt doua biserici naţionale, cea ortodoxă şi cea greco-catolică . Ioan Alexandru a adaugat spusei marelui carturar că Romania are astăzi mai multe biserici naţionale şi totodată universale, adăugând astfel şi bisericile neo-protestante în această lucrare pentru regenerarea spirituală şi morală a societăţii româneşti. A fost ovaţionat la scenă deschisă.

Ioan a fost mişcat de suferinţa, bucuria şi cântul celor care şi-au făcut un crez din renasterea vieţii creştine în România in ciuda prigoanelor la care au fost supuşi. A dedicat in memoriam lui Traian Dorz poetul Oastei Domnului aceste cuvinte la un an după ce a trecut la Domnul:

Există şi în România această mişcare de renaştere a Vieţii Creştine întemeiată după Unirea tuturor românilor de către Iosif Trifa, om cu viaţa sfântă al cărui suflet apoi a fost şi a rămas până acum un an când a răposat după o viaţă de apostol şi mucenic poetul Traian Dorz.

Dacă doreşte cineva să cunoască evlavia poporului român, în mijlocul acestor oameni o poate găsi, în viaţa acestor fraţi ai noştri despre care se poate spune fără ezitare despre mulţi, foarte mulţi dintre ei , iată o lumină a lumii, iată sarea pământului, iată un om nou.

În fiecare popor există această rămăşiţă sfântă. În Vechiul Testament sunt numiţi anavimi, cei săraci cu duhul cărora Iisus Domnul le vorbeşte Evanghelia Împărăţiei.

Primii martiri din poporul nostru trebuie să fi fost ca aceşti oameni tineri, femei şi bărbaţi ce şi-au vărsat sângele bucuros pentru Iisus Hristos. Oameni ca ei au mers cu pace în oastea lui Stefan cel Mare sau Mircea cel Bătrân să apere Biserica şi Icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe. Dintre ei au fost şi sunt tinerii ce-au murit în Decembrie pentru adeverirea Iubirii lui Hristos ca axa lumii şi a neamului acestuia. Ei sunt cei prin care nu ne este frică si urât a vieţui între oameni pe pământul acesta. Prin ei există nădăjduirea chiar în aceste zile când demonia se dezvaluie cu atâta ură pe uliţele oraşelor noastre.

Cel dintâi fapt al vieţii acestor oameni este că toţi fac parte dintre cei care l-au văzut cu ochiul credinţei pe Iisus Hristos. L-au întâlnit şi întâlnirea cu El este fapta cea mai teribilă şi sfânta a vieţii lor. Evenimentul crucial al vieţuirii lor este această întâlnire şi vieţuire prin ani cu Hristos şi Împărăţia vestită de El.

Apoi aceşti oameni şi-au schimbat viaţa de zi cu zi. Uitaţi-vă la casele şi familiile lor, gospodăriile lor, la lucru ieşit din mâinile lor, la portul, chipul şi vorbele lor şi veţi întâlni o umanitate şi omenie pe care nici o religie şi filozofie din lume nu au putut să le plasmuiască în aşa fel până astăzi. Sunt copiii lui Dumnezeu, sunt fraţii noştri, sunt temelia de aur veşnica a României de astăzi de ieri şi de mâine.

In istorie Biserica a avut şi are nevoie să trăiescă zguduiri existenţiale ca să renască şi reactualizeze chipul lui Hristos.

În Ianuarie 1990 am fost împreună la casa parohială de la biserica Sf. Silvestru la pr. Constantin Galeriu. Biserica Ortodoxă era într-o mare criză, Patriarhul Teoctist era contestat. După multe dezbateri gândul celor doi mari oameni ai spiritului s-a îndreptat la Părintele Petroniu din Muntele Athos ca posibil Patriarh al Bisericii Ortodoxe din Romania.

La sfârşitul acestor dezbateri Ioan a scris o scrisoare de prezentare şi de chemare către parintele Petroniu de la schitul Prodromul din Muntele Athos :

Îl văd pe parintele Petroniu în strana de miazazi a Bisericii Sihastriei în timpul miezonopticilor înconjurat de monahi cântând troparele şi imnele fără seaman ale tradiţiei noastre bizantine. Sufletul Domniei Sale de monah strunit prin cele trei voturi : sărăcia, ascultarea şi castitatea mai cunoaşte o nevoinţă, cea a stingerii sinelui, prin cântare şi contopire în melosul comun al celorlalţi.

A te contopi fără urmă în cântarea celorlalţi, a-ţi stapânii vocea, firea, cuvintele, darul natural a-l trece prin focul transfigurator al spiritului – lucrare anevoioasă şi cea mai grea pentru că ea cere acel dar al darurilor: deosebirea duhurilor – eliminarea celor ce nu au plăcut lui Dumnezeu şi nu pot zidii pe oameni.

Parintele Petroniu cunascător desăvârşit prin scoala înaltă a muzicii bizantine împreună cu soborul de monahi de la Sihăstria erau în acei ani cu peste un deceniu şi jumătate în urmă alături de parintele Cleopa, Paisie şi Ioail. Duhovnici vestiţi, stâlpi de foc ce iradiau lumina nevazută, bucuria şi pacea de negrăit. Ei sunt aşa, sporind în virtute şi astăzi, acolo la Sihăstria.

Parintele Petroniu la un moment dat s-a adâncit în sihastria cealaltă a sufletului nostru care este Muntele Athos.

Acolo a renăscut schitul Prodromul dimpreună cu alîi monahi mai tineri şi mai vârsnici, iar faima cea bună a numelui dumisale s-a întins în toată Grecia şi în multe ţări europene.

În aceste zile grele pentru noi toţi mă gândesc şi eu cu nevrednicie la preacuvioşia sa Parintele Petroniu.

Aş îndrăzni să-i spun câtă nevoie avem acum cu toţi, fii Bisericii, de pacea inimii Dumnisale, cât am dori să vina aici între noi să ne mângâie cu înţelepciunea, blândeţea şi cutezanîa spiritului ce-i stapaneşte cinstita bătrâneţe.

Lasaţi pentru o vreme Taborul, iubite Parinte Petroniu şi pogorâţi printre holdele Bărăganului,cu evlavia Dumneavoastră şi cu aura lacrimii ce vă învăluie bunătatea inimii.

Binecuvantaţi si mă iertaţi preacuvioase iubite parinte Petroniu .

Al Dumneavostră,

Ioan Alexandru

18 ianuarie 1990

Poetul a fost o binefacere pentru naţiune şi biserică pe vremuri de dictatură ca şi pe vremuri de democraţie. Predicile şi prelegerile ţinute în diferite comunitaţi creştine l-au transformat în unul din cei mai cunoscuţi şi recunoscuţi slujitori ai Cuvântului din România. A fost o pată de culoare în cenuşiul lumii comuniste care se întindea ca un cancer îm toate instituţiile ţării.

CAPITOLUL #

PRO VITA
„ cel mai dezastruos lucru de pe pamant este ca pântecele maicii tale să-ţi devină mormânt.”
Prima lege care au dat-o politicienii noştri dupa revoluţie a fost liberalizarea avorturilor. Democratia şi libertatea a fost asociată, în rândul unui segment de populaţie fără credinţă, cu imoralitatea şi iresponsabilitatea faţă de viaţă celuilalt. Veneam dintr-o lume fără educaţie în ce priveşte respectul faţă de viaţă. O lume fară Dumnezeu, lipsită de sens spiritual. Dictatura comunistă a interzis avorturile din motive demografice, de propaşire a forţei de muncă nu din respect pentru sanctitatea vieţii. Oamenii erau constrânşi de o lege şi atât. Situaţia dezastruasă în care se afla România în ce priveşte rata avorturilor în 90 s-a datorat liberalizării avorturilor la un moment când naţiunea română trăia, în marea ei majoritate, într-o lipsă totală de sens spiritual. Acest demers cu consecinţe nebănuite pentru România a primit girul dat de presedintele ţarii de atunci Ion Iliescu prin semnarea Decretului nr.1 punctul 8 din decembrie 89.

Ioan Alexandru a fost invitat între 9 si 13 mai 1990 de statul Norvegian la Oslo să participe la Congresul Mondial pentru Salvarea Vieţii. Aici s-a formulat o declaraţie care s-a trimis la O.N.U.: Declaraţia drepturilor copilului nenascut. Ioan Alexandru la acest Congres a contrubuit cu un referat care a avut un succes extraordinar. Temele abordate în referat au fost Sfânta Treime, castitatea şi puterea rugăciunii.

Tot atunci Ioan Alexandru a aflat că România se află printre ţările cu cea mai ridicată rată a avorturilor din lume.

Întors în ţară m-a invitat acasă la el să-mi povestească impresiile lăsate de acest Congres în vederea unui reportaj pentru revistă.. La sfârşitul convorbirii mi-a spus că astăzi înfiinţăm o mişcare Pro Vita de salvare a vieţii în România pentru că viaţa cuiva o salvezi acum ori niciodată.

Aceasta a fost scânteia care a aprins pasiunea pentru pruncul nenăscut dar şi compasinea pentru femeile minţite în ce priveşte viaţa pe care o poartă în pântec.

O să redau mai jos fracmente importante din notiţele luate de la această întâlnire exact aşa cum le-am notat atunci pentru a simţi prospeţimea momentului şi entuziasmul cu care Ioan Alexandru s-a întors de la aceast congres.

A fost un congres mondial care se ţine din doi în doi ani în diferite ţări şi se numeste congresul mondial Pro Vita pentru salvarea vietii copiilor nenascuţi dar şi celor nascuţi şi abandonaţi de societate.

Această adunare de savanţi, preoţi, filosofi, poeţi, profesori, misionari, oameni de ştiinţă din întreaga lume şi-au găsit o preocupare comună din dragoste faţă de viaţa în general şi de viaţa copiilor cu precădere. Se ştie la ora de faţă în această organizaţie mondială cam câţi copii sunt omorâţi în pântecele maicii lor anual, şi acest număr este în jur de 60000; chiar se spunea că nici Hitler, nici Stalin , nici razboaiele n-au facut atâtea ravajii în ce priveşte viaţa, câte face această stare de întuneric care stăpâneşte omenirea. Aşadar este poate problema cea mai importantă pe plan mondial.

Nu este numai indiferenţa parinţilor şi a celor care acceptă avortul sau neştiinţa unor familii ci o întreagă politică cu ideologii antiumane şi curente subterane de opinie care de fapt sunt împotriva vieţii şi implicit împotriva lui Dumnezeu. Este o întragă medicină sinistră, diabolică, care merge a distruge fătul şi a gasi soluţii să stingă viaţa înainte de a veni pe lume. Aceste forţe obscure care lucrează şi manipulează viaţa, cu aceste forţe avem de luptat. Cei implicaţi în această mişcare sunt conştienţi că în fiecare ţară sunt astfel de forţe întunecate.

Au fost reprezentanţi de pe toate continentele din America Latină, Africa, Japonia, America de Nord, Canada, Anglia şi din toate ţările Europene mai puţin aceste ţări de la răsărit.

Eu am fost invitat pe cheltuiala congresului şi am luat ştire ce se intampla şi vreau să întemeiem şi în România o asemenea mişcare Pro Vita. Am adus materiale documentare şi pot sa spun ca am şi infinţat-o astăzi. România este printre cele mai triste ţări din Europa în momentul de faţă. Omoară copii pe capete. Deci nu putem amâna nici cu o ora înfinţarea acesteia că poate într-o oră amănată mai mor nişte copii. Întemeiam imediat şi imediatul înseamnă acum, în clipa asta. Sunt oameni care mor. Ori salvezi viaţa imediat ori nu o salvezi niciodată.

Sa se stie ca există în Romania aceasta mişcare, ca se poate apela la ea. Vom găsi resurse să ajutăm familiile care se hotărăsc să nu-şi omoare copii, vom gasi cămine pentru copii abandonaţi.

O organizaţie ce se adresează tuturor confesiunilor, tuturor partidelor, tuturor oamenilor ce vor să salveze viaţa. Sigur că cei ce se bat cel mai mult pe plan mondial pentru salvarea vieţii sunt creştinii. Am văzut creştini din Japonia extraordinari. Mi-au spus care-i situaţia la ei, cum se lupta ei pentru salvarea vieţii. Salvarea vieţii nu înseamnă numai a le da de mancare ci a le salva şi sufletul. Înseamnă a le da educaţia ce se cuvine, învăţământ superior. Din India a venit reprezentantul Maicii Tereza căreia i s-a acordat un premiu pentru salvarea vieţii. Au fost medici de o extraordinară frumuseţe sufletească şi un puternic angajament spiritual. Creştinismul face minuni pretutindeni. Unde sunt puşi creştini în lucrare se întâmplă întradevar minuni. Ei stiu în numele cui salvează viaţa.

Conferinţa mea a pornit de la faptul că teologia şi filosofia trebuie să-şi reevalueze optica faţă de viaţă. Am plecat de la gândul că omenirea şi-a pierdut feciorelnicia. Cultul Maicii Domnului şi implicit cel al fecioarei a fost oarecum înlăturat din viaţa socială. Fetele se strică devreme. S-a dovedit ca forte mult tineret abandonează copii din împreunări nelegitime, preconjugale.

Am accentuat problema feciorelniciei şi am arătat că faza prenatală a copilului în pântecele maicii sale este văzută în Evanghelie plecând de la faptul că Fecioara Maria a primit pe Arhanghelul Gabriel (Puterea lui Dumnezeu) şi asupra oricărei femei care primeşte în pântece intra o putere a lui Dumnezeu în lucrare. Nu trebuie să se teamă să nască copilul pentru că Dumnezeu este în lucrare. Am amintit scena vizitei Fecioarei Maria la Elisabeta când şi Ioan era in pântecele maicii sale şi Iisus Hristos şi s-a realizat dialogul dintre Ioan si Mantuitorul din pantecele maicilor lor. Unul joacă şi Maica Domnului cânta celebrul Magnificat. Am zis atunci ca cel mai aproape de Dumnezeu nu este omul când moare ci când joacă în pântecele maicii sale. Am văzut o emblemă reprezentând un glob mare cu un copil în el. Era ca şi un calugar care se roagă. Avea picioruşele ca nişte aripioare de albine care a cutreierat multe flori. Parcă venea din rai. Pruncuţul în pântecele maici parcă era în rai. Cum să intervi?! S-au arătat foarfecele care-l apucă de cap şi-l zmulg de acolo. Este ceva îngrozitor ce se întamplă. Deci a ne angaja să salvăm viaţa este un lucru esenţial în România. Am fost întrebat ce se întamplă în România că în timpul dictaturii era o lege care oprea omorârea copiilor şi acum se omoară copii cu explicaţii. Într-o vreme a dictaturii totuşi copii se năşteau iar acum când este mai multă librtate primul lucru care-l faceţi este să omorâţi copilul.

Cine a dat legea asta ? m-au întrebat.

Pe mine m-au luat prin surprindere că nu stiam cine a facut lucrurile acestea, dar trebuie sa ne gandim că regele Belgiei când a fost pus acum câteva săptămâni să semneze legea cu avorturile a preferat să-şi dea demisia decât să o semneze. Lumea este atat de tulburată şi stricată încât sunt gata să omoare copii. Asta nu înseamnă ca nu sunt forţe, chiar în minoritate care trebuie să se opună. Noi nu trebuie să ne asteptăm nici în România să avem popularitate. Nu ne asteptăm la ceva spectaculos, dar în neşansa şi slăbiciunea asta trebuie să luptăm. La ora actuală nu-i nimeni ca stat şi putere lumească să apere această viaţă inocentă decât forţe în minoritate creştine conştiente, căci sunt şi creştini care nu se angajează în lupta aceasta. Avem o şansă să putem face ceva prin creştini şi oameni conştienţi. Vor trebui să se implice preoţi, pastori nu ca instituţii ci ca persoane. Este o mişcare a persoanelor nu a instituţiilor, o fraternizare din toate limbile şi popoarele cu pruncul, cu fătul, cu Dumnezeu pentru salvarea vieţii.

Celebrul vers 17 din Ieremia 20 l-am citat şi l-am propus să fie mottoul congresului mondial: „ cel mai dezastruos lucru de pe pământ este ca pantecele maicii tale să-ţi devină mormânt.”

Un asemenea mormânt nu se poate dezlega niciodata. De ce? Pentru că maicuţa rămâne însărcinată cu un mort care nu poate ieşi din ea.

S-a pierdut de asemenea în Europa şi în lume înţelesul lui Dumnezeu ca persoană în sânul Sfintei Treimi. S-a pierdut Sfânta Treime care este simbolul cel mai teribil al sfintei familii pe pământ: tata,mama,fiu. Am dat exemplu din tradiţia occidentală pe Millet, pictor francez cu celebrul său tablou:tata, mama si pruncuţul care stă cu mâinile deschise ca şi Hristos răstignit. Îşi ţine mâninile pe pieptul tatălui şi al mamei.

Dumnezeu nu-i singuratate ci e comuniune.

S-a facut o declaraţie care s-a trimes şi la O.N.U. având titulatura Dreptul copiilor nenascuţi”. Aici la primul articol unde spune că Dumnezeu este creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute am propus Dumnezeu Sfânta Treime este Creatorul.

Numai ca Dumnezeu comuniune putem exista noi ca comunitaţi. Iar familia este simbolul cel mai apropiat al Sfintei Treimi. Altfel aduci copii pe lume stiind ca esti sub cortul Sfintei Treimi. Şti rugaciunea” Voi trei, noi trei, miluieste-ne pe noi.”

Deci Sfânta Treime, salvarea Feciorelniciei si puterea uriasă a rugaciunii au fost temele principale.

Această organizaţie pune un mare preţ pe rugaciune, a bisericilor, a familiilor ca să intre Hristos în casa fiecarui om. Acolo se vor şi naşte copii. Sfânta Treime vine prin rugaciune. Unde nu este rugăciune nici Sfânta Treime nu vine şi copilul vine greu pe lume pentru că e pustiu în casele noastre. Dumnezeu nu-si da copilul pe mana oricui. Copilaşul are nevoie de iubire. Si unde nu-i iubire copilaşul nu vine.

Apoi am prezentat pilde din tară cum prin rugaciune am dobandit enorm in decembrie. Cum ne rugam împreună în Piaţa Universitatii şi la Timişoara. Grecia Veche a dispărut când nu s-a mai putu ruga.Un popor care nu se mai poate ruga dispare din istorie. Şi dacă un popor dispare, gandiţi-va cum dispare un om sau cum dispare o familie, fără urmă. Se stie că în casele unde nu este credinţă nu este rugăciune.

Deci recâstigarea feciorelniciei, reasezarea atitudinii faţă de Dumnezeul cel Viu ca Sfântă Treime şi aşezarea noastră pe rugaciune aceştia sunt cei trei mari piloni pe care ne putem sprijini.

Mulţumesc lui Dumnezeu că a îngăduit să am drumul acesta să pot să vorbesc şi să comunic cu oameni, să fiu înconjurat de atâta dragoste de către o lume a lui Dumnezeu. Toată lumea este preocupată acum de viaţa copilului. Nadajduiesc că vom reusi şi noi să facem o asemenea aşezare, comunitate Pro Vita de salvare a vieţii care este foarte importantă. Ei de ani de zile lucrează şi au documente din fiecare ţară ce se întâmplă şi putem preveni să nu se întâmple ce s-a întâmplat în alte ţări. Intrăm în această organizaţie cu gândul precis de a salva viaţa în România.Trebuie să ne angajăm să facem ceva. O mulţime de tineri pleacă din ţară. Mulţi dintre ei cad pradă iluziilor şi păcatelor. Suntem responsabili şi de cei care pleacă şi de cei care rămân şi mai ales de cei care nu vin pe lume pentru că ura noastra nu-i lasă.
Astăzi pornim cu convingere pe drum cu prioritate absolută. Şi asta fără Evanghelia lui Hristos nu se poate. Nici o jertfă în sensul acesta nu este de prisos. Dacă Domnul Hristos răsplăteşte pentru un pahar de apa, dar pentru un prunc salvat. Să ne ajute Dumnezeu!
În aceiaşi sâptămână în data de 15 mai 1990 am purces la formarea unei structuri organizate a acestei mişcări la sfârşitul unui curs de la Universitate, cu participarea studenţilor şi celor care frecventam cursul facultativ. S-a hotarat ca patron spiritual să fie Constantin Brâncoveanu împreună cu cei 11 copii, „martir si părinte al neamului”.

Grija creştinească pentru viaţa celor neajutoraţi era o preocupare care ne neliniştea mai de mult. Am sprijinit iniţiativa pentru viaţă a unui britanic Alfred Gregory Eagers, pentru salvarea vieţii copiilor nimanui, abandonaţi în orfelinatele comuniste. Era un pictor cu convingeri creştine, pasionat de România şi picturile lui Nicolae Grigorescu, pe care Ioan l-a prezentat în Parlament. A venit cu tiruri de ajutoare şi suport medical pentru copiii a căror şansă de supravieţuire era minimă. Am colaborat un timp cu el. A avut o contribuţie importantă la declanşarea revoluţiei în Timişoara.

A reprezentat mai multe organizaţii creştine şi umanitare. L-am cunoscut în casa lui Ioan Alexandru.. Atunci am văzut pentru prima dată imagini de groază cu copii muribunzi uitaţi de lume în gările şi orfelinatele comuniste.

Tot atunci am cunoscut pe Jan Vanier prin Emanuil şi Mihaela Cosmovoci care l-au invitat în ţară să conferenţize. El a fondat organizaţia Arca care se ocupă de copiii şi oameni cu diverse handicapuri. Un canadian formidabil care trăia precum un călugăr dedicat total pentru salvarea demnităţii acestor fiinţe atât de preţioase în ochii lui Dumnezeu.

De asemenea ne-am întâlnit la Arhiepiscopia Romano-Catolică cu dr. John Willke cunoscutul medic ginecolog american care şi-a dedicat viaţa promovării valorilor vieţii şi familiei fiind fondatorul Federaţiei Right to Life. Această întâlnire m-a inspirat să editez prima revistă pro vita „Dreptul la Viaţa” care a avut un tiraj foarte mic.

Asociaţia noastră Pro Vita iniţial a fost înscrisă cu sediu la casa parohiala a Bisericii Sf. Gheorghe cel Nou iar mai apoi am primit un sediu într-un bloc de la poalele Patriarhiei, locul de rugaciune şi întâlnirile cu membri rămânând mormântul lui Brancoveanu şi pridvorul Bisericii Sf. Gheorghe.

Ioan Alexandru a iniţiat o adevarată lucrare misionară şi a început să vorbească în numele acestor prunci neajutoraţi la toate întrunirile unde era invitat cu riscul de a fi ridicol. Era precum un profet al acestui neam care sriga păcatul cel mai groaznic al său. Redau câteva pasaje din aceste predici care erau de fapt rugăciuni rostite sub inspiraţie pe care le-am transcris de pe o inregistrare audio. Aceasta a fost rostită în catedrala de la Râmnicu Vâlcea în 1990, înaine de Crăciun
Dumnnezeul lui Abraham, al lui Isac şi Iacov, Tatal lui Iisus Hristos, cel ce ai facut cerul, pământul si toate dintrânsele, lăudat şi preamărit fi în veci. Dumnezeu al celor vii, cel ce ai făcut din pantecele sterp al Sarei pe pruncul Isac, şi din pântecul sterp al Rebecai l-ai strigat pe Iacov şi din pantecul sterp al Lii şi Rahilei ai trimis toate binecuvântările. Ai făcut dintr-un trib de pelerini pe faţa pământului care nu erau neam, evrei robi la piramidele Egiptului, o seminţie, un neam pe douasprezece spiţe pe care stă Cuvântul revelaţiei Tale, poporul cel vechi Israel, din care prin Fecioara Maria se naşte Domnul nostru Iisus Hristos ; lăudat şi preamărit fii Isuse Hristoase că ai acceptat să te naşti ca prunc ca sa aperi pruncii acestui pământ.

Dumnezeul puterilor, te rugăm în genunchi stând înaintea Ta, în pragul sărbătorii naşterii Tale în ieslea Betleemului, pentru toate mamele care au primit în pantece şi pentru toţi taţii acestor copii care trebuie să vină în lume, în oraşul acesta, în ţara aceasta şi în toată lumea Ta. Te rugam să trimiţi puterea Duhului Sfânt în inima acestora, a doctorilor, a moaşelor care mijlocesc naşterea dar şi a prietenilor şi anturajului criminal sau sfânt în care trăiesc.

Trimite Doamne puterea Duhului Sfânt în familiile neamului acesta oropsit şi năcăjit şi plin de spaimă şi neajutorare.

Noi nu ştim de ce este atâta tulburare în ţara aceasta ? Noi nu ştim de ce ne urâm între noi? Noi nu ştim de ce nu-i de mâncare, de ce nu avem pace în sufletele noastre, de ce copiii fug de acasă, de ce atâtea divorţuri, de ce atâta întristare în azilurile noastre, de ce peste zece mii de copilaşi sunt asvârliţi în orfelinate, de ce-i atâta pustietate în Romania ? Pentru că Te-am izgonit. N-am facut loc la casuţa noastră, la masuţa noastră, în viaţa noastră pruncului Hristos, Dumnezeul nostru, care odată cu venirea Lui aduce toate binecuvantările în viaţa noastră şi îngăduie să vină şi ceilalţi pruncuţi.

Când a dansat mai frumos Ioan Botezatorul ? Când a fost prins de bucuria cerească ? În momentul când a simţit pe Hristos în pântecele Fecioarei Maria. Când a vizitat-o pe Elisabeta si s-a rostit celebrul Magnificat. Hristos în pântecul maicii sale avea putere să mişte pruncul din alt pântec. Dumnezeirea lui era întreagă încă din pântecele maicii sale.

Trimite pruncul Tău cel viu Dumnezeule în ieslea Betleemului, în casa pâinii inimii noastre. Te rugăm să te induri de lacrimile noastre şi să trimiţi pe Hristos în viaţa noastră. Stim absolut sigur că dacă se naşte un pruncuţ în casa noastră, se naşte însăşi Hristos, pentru că nu degeaba a lăsat cerurile cerurilor să se înomenească , chip de om luând. Fiecare prunc care se naşte este chipul lui Isus Hristos. Să fie lăsat pruncuţul, plămada aceasta sfântă, pe faţa pământului ca să-l cunoască pe Hristos.

Deşi încă de la constituirea organizaţiei pro vita am făcut cunoscut că aceasta se adreseză tuturor Partidelor şi Confesiunilor, tuturor acelora ce vor să salveze viaţa, Ioan Alexandru nu a fost susţinut nici măcar de propriul partid care avea in titulatura sa ‚creştin democrat’.

Nu a fost susţinut din motive electorale şi de imagine, crezându-se că aceast demers pro vita va fi asociat cu politica demografică din timpul dictaturii regimul ceauşit. De altfel asa s-a şi întâmplat mai târziu când s-a propus o initiativă legislativă de interzicere a avorturilor din partea senatorului Ioan Moisin.

Am recomandat printr-o interventie scrisă la Preşedenţia României căi de diminuare a ratei avorturilor efectuate la cerere, însă nu am primit nici un raspuns. Avortul putea fi limitat şi descurajat printr-o lege a consimţământului informat astfel încât să nu fi ajuns la situaţia ca România să fie prima ţarâ în lume la omorârea pruncilor

Totusi erau persoane particulare ,care susţineau această cauză, în primul rând cei care am constituit mişcarea pro vita. Aceştia proveneau din diferite confesiuni crestine precum DR. Mihai Oprescu, Victor Negara, Aurel Simionescu, preotul Tănase Nicolae, Matei Aurel, Nelu Marcu, Gabriel Klimovicz dar şi Parintele Constantin Galeriu personalitate proeminentă a Bisericii ortodoxe înainte şi după revoluţie, pr. Ilie Moldoveanu şi Pr. Vasile Mihoc din Sibiu si mulţi alţii.

În anul 1995 când Ioan Alexandru era bolnav în Bonn am făcut lobby în Parlamentul Romaniei pentru o lege în favoarea vieţii şi familiei care descuraja practica avortului iar de ziua de 1 iunie a acelui an am adunat semnături de adeziune de la parlamentari din diferite partide politice care au susţinut cauza copilului nenăscut. Majoritatea din ei făceau parte din grupul de rugaciune din Parlamentul Romaniei precum pr Matei Boila, Alexandru Paleologu, Petru Dugulescu, Ioan Roman, Tudor Dunca, Ion Berciu si altii.

Exista o simţire comună în spiritul valorilor creştine care ne legau. Ştiam în numele cui vrem să salvăm viaţa şi sufletele acestor nevinovaţi. Am fost cu toţii însufleţiţi de Ioan Alexandru prin harul cuvântului său şi rugăciunile ridicate la cer pentru pruncuţi.
Copilul în sânul maicii sale este în starea cea mai neajutorată, dar şi cea mai de glorie a chipului lui Dumnezeu în lume. Atunci copilul nu are nici-o vinovăţie.

Iov spune : ‘Nu este om pe pământ să respire aerul planetei acesteia şi să nu se umple de păcat ‘. Dar copilul în această postură nu a avut încă o zi pe pământ şi este în starea dumnezeiască de umanitate pură. Noi în starea cea mai pură a fiinţei omeneşti facem atentat împotriva lui Dumnezeu omorandu-l pe Hristos. Pentru că în fiecare prunc ce se naşte îl vedem pe Hristos.

Trăim într-un popor creştin de formă ; patruzeci de ani de ateism şi de lucrare tenace antihristică şi diabolică de educaţie păgânească şi mai rău a reuşit să distrugă fiinţele noastre, sa ne îmbolnăvească mai pe toţi de această boală sinistră de nedumnezeire, pentru ca avem sentimentul că suntem nişte animale livrate morţii şi odată cu moartea s-a terminat totul.

Oare acest sânge al pruncilor neamului acestuia junghiaţi nu ne va judeca si pe noi ? Nu ne va judeca lacrima acestor copii neajutoraţi pe care noi îi ucidem iată cu milioanele ? Aceasta-i o mare îndurerare care i-ar fi făcut pe proorocii din vechime să umble cu cenuşă pe cap, cu lanţuri de sălbăticie şi cu post straşnic îngrijoraţi de soarta naţiunilor lor.

Pruncul stă în pântecele maicii sale exact în forma de rugaciune. Este ca un scafandru imersionat în stare de rugaciune în pantecul maicii. Gândiţi-vă că întrerupem rugaciunea cea mai sfântă, cea mai fragilă şi cea mai binevoită de Dumnezeu. O întrerupem cu foarfecele urii şi scârbei noastre şi scoatem faptura lui Dumnezeu şi o aruncăm prin canale sau le ardem în crematoriu.

Mai bine trimite Doamne să cada oasele acestea de pe mine decât să mă împreun cu soaţa mea şi pruncul, fătul frumos, Iisus Hristos să fie rastignit din nou, bătut în cuie din pantecul maicii sale înainte de a fi văzut lumina zilei.

Odata a venit de la Parlament în pridvorul bisericii Sf. Gheorghe din Bucuresti de la km 0, ctitoria voievodului Brâncoveanu şi l-am văzut că era foarte supărat. Am aflat că tocmai a primit noile statistici referitoare la rata avorturilor din ţară. Din ea reieşea că peste 90 de copii sunt omorâţi in pantecele mamelor lor din 100 copii concepuţi. Mi-a spus cam aşa:

Ne confruntăm cu o grea problemă, cea a natalităţii, mai precis a întreruperii sarcinii, a avortului.

Într-un spital din Iaşi într-o singura zi 150 de copii au fost smulşi din pantecul matern şi aruncaţi pe apa Sâmbetei. Ce se întâmplă zilnic în atâtea spitale pe o chitanţă de 30 de lei cu viaţa de mâine a ţării acesteia?

Evanghelia opreşte avortul, din credinţă prin convingere intimă. De aceea este foarte importantă Bibliei în viaţa de toate zilele a societăţii româneşti. Cu masuri restrictive, cu legi nu se poate face prea mult în această privinţă
Era adunat grupul pro vita, aici fiind locul unde de regulă ne întâlneam de doua ori pe săptămână, şi a înălţat o rugaciune cu putere în pronausul bisericii în dreptul mormantului voievodului Brâncoveanu. Rugăciunea sa era o explozie de pasiune şi strigăt către Creator.

La un moment dat cu mana ridicată şi cu ochii închişi a strigat către Domnul cu voce tare parcă dorind să strabată cupola şi cerurile pentru pruncii nenăscuţi ai acestei ţări.. În urmatoarea secundă un sunet infernal, apocaliptic s-a auzut. Era tunetul unei cumplite furtuni pornite afară sincronizat perfect cu strigatul său. Toţi ne-am cutremurat în acel moment, iar el şi-a continuat rugăciunea în pace. A fost ca un raspuns al Domnului la rugaciunea lui. Am fost şocaţi de această întâmplare.

Conştiinţa lui Ioan a fost atât de marcată de situatia acestor prunci, încât a putut spune : Nu pot să dorm noapte pentru că simt fumul pruncilor incineraţi în crematoarele Bucureştiului

Nu după mult timp după ce s-a întors dintr-o vizită în Polonia am vizionat împreună un film despre cum se săvârseşte un avort. La următoarea intrunire cu studenţii a facut urmatoarea declaratie:

Am fost în Polonia şi când le-am spus situaţia din ţara noastră au zis că e genocid la voi în continuare. Ce a fost, au murit 1133 de tineri la revoluţie dar de atunci au fost decapitaţi peste un milion de copii. Vă daţi seama ce revoluţie continuă în România. Vai de steaua noastră. Americanii au fotografiat şi filmat cum se omoară copilul în pântece. Bagă foarfeca prin uter în pântecul mamei şi copilaşul încearcă să fugă. Dar pântecul e strâmt. Pantecul mamei este cel mai sfânt loc din Univers, dar este strâmt. Şi copilaşul de câteva săptămâni încearcă să fugă. E micuţ, are un creştet grozaz şi stă în genunchi. Are un ombilic care ţine legatura cu sânul şi lucrurile acestea energetice de mamă. Stă în postura de rugăciune în pântecele mamei. Când intră foarfecele e intrerupt din rugaciune. El la început crede sărmanul ca şi un peştişor că este o nadă acolo ca să-i aducă bunavoinţă şi hrană în plus. Aşa crede ca şi un peştişor pruncuţul în pântecele maicii sale când pătrund foarfecele să-l sfârtece. Şi se repede cu gurişoara lui la foarfece şi foarfecele tocmai bine profită şi-l apucă de creier. Îl apucă de cap si-i zdrobesc oasele şi mai ramâne inima. Inima să o vedeţi grozav cum se zbate făra cap. Inima e cea dintâi creată şi doarme cea din urmă. Apoi îi zdrobeşte şi inima după care scoate fătul şi-l aruncă pe apa sâmbetei. Vă rog să credeţi este îngrozitor să vezi un copil cum se zbate în pântecul maicii sale şi cum se luptă cu foarfecele. Secolul nostru este un secol criminal. Cel mai criminal şi antihrist pe care l-a cunoscut istoria omenirii. Dumnezeu ştie cum aţi scăpat dumneavoastră, cum aţi scăpat de foarfecele acestea şi sunteţi vii şi în clipa asta puteţi să ascultaţi ce vă spun. Mă mir şi eu cum am scăpat în anii aceştia să apar pe lume. E o minune ce se întâmplă că am scăpat de foarfecele acestea cele mai teribile, cele mai bine unse, cele mai ascuţite şi cele mai perfecţionete. Foarfecele cu care îl omoară pe Dumnezeu. Pentru ca a omorî un copil înainte de a se naşte înseamnă atentat împotriva lui Dumnezeu. Este teocid nu genocid. Suntem teocizi, ucigaşi de Dumnezeu. Omorâm pe prunc în starea cea mai sfântă ne având posibilitatea de a se apăra.
Oriunde era invitat să susţină o cuvântare nu putea sa nu pomenească şi de acest genocid tacit. L-a lansarea carţii sale Cu Biblia în America la Oradea, un prieten american Bill Desloge care a fost prezent la acest eveniment mi-a spus că a fost marcat de felul cum a vorbit Ioan A dedicat câteva minute despre carte după care în genunchi a stat în rugăciune tot programul pentru pruncii nenăscuţi care nu mai văd lumina zilei şi a familiilor lor şi a ţării acesteia săracite de credinţă.

Acelaşi strigăt profetic avea sa-l înalţe şi la mormântul parintelui Nicodim Mandiţă de la fereastra de răsărit a bisericii din cimitirul Mănăstirii Agapia. Am fost împreună cu părintele Ioanichie Bălan şi un grup de discipoli ai parintelui Nicodim Mandiţă condus de părintele Tănase Nicolae. Rostirea poetului despre adevarata casă pe care trebuie să o zideasca Europa şi fiecare creştin a întărit întru virtute suflarea de oameni prezenţi la aceea strângere . Am consemnat şi publicat acestă cuvantare a poetului în prima revista pro vita “ Dreptul la Viata” pe care am editat-o şi tipărit-o într-un tiraj foarte mic în 1990 avand titlul Legamant la Agapia.

?????Suntem în jurul unui mormânt, care păstrează după 2000 de ani mesajul central al crestinismului, care este învierea din morti. "Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede întru Mine, de va şi muri, viu va fi" (Ioan II, 25).
Nu toate religiile lumii au acest mesaj, ci numai una singură are acest mesaj, si aceasta este puterea creştinismului, şi de aceea toate popoarele pământului, într-un fel sau altul, s-au strâns în jurul acestui mesaj: "mesajul învierii morţilor".
Nu murim pentru totdeauna; chiar dacă murim, prin credinţă suntem vii. Nu ne-am strâns aici să comemorăm un mort; nu ne-am strâns aici să prăznuim o mortăciune. Pentru evrei era păcat, extra muros, era interzis să fii îngropat în cetate sau lângă biserică, lângă sanctuar. Pentru că morţii erau morţi, era o împuţinare de viaţă, învierea nu venise încă pe pământ si n-aveai voie să te apropii de mort si nici mortul să stea în cetatea sfântă.
Care aţi fost în ţara Sfântă aţi văzut că există un singur mormânt îngăduit în cetatea sfântă, acela al marelui prooroc David, al Sfântului vechiului popor Israel. Dar şi acesta era într-un colţ şi spre iesire. Pentru că mortii erau blestemaţi, morţii erau afurisiţi, morţii nu mai aveau putere, morţii erau morţi.
Noi ne ducem sfinţii noştri în sanctuare, bisericile noastre sunt construite pe morminte - mergeti la Războieni si vedeţi că Războienii sunt construiţi pe o vatră de jăratec, de oseminte ale moldovenilor care au murit la Valea Albă în luptă cu pâgânii pentru apărarea credintei strămosesti sub Stefan cel Mare. Bisericile noastre sunt construite pe oseminte, pe moaşte. Moaştele stau la răsăritul bisericilor noastre, cum stau spre fereastra de răsărit moaştele acestui sfânt al neamului nostru.
Este un sfânt fâră îndoială. Au trecut 15 ani de la plecarea, de la pribegia sa sufletească de aici, de la "coacerea în cuptorul de jar al iubirii creştine în adâncul pământului" al acestui sfânt părinte, care ne-a lăsat un testament foarte simplu.
De ce venim în jurul lui? De ce veniti în jurul lui de pe toate dealurile pământului, cu straiţele postite - v-am văzut azi dimineaţă înghesuindu-vă în autobuze , postiţi, cu copii în braţe, de pe dealuri, în zile de post, veniţi cu praznice, veniţi să aduceţi daruri. Ce vă leagă de acest om?
Câti poeţi ai neamului nostru zac în cimitire si nu-i cercetează nimeni? Câti oameni politici, care au crezut că sunt "buricul pământului", nu le stie nimeni mormântul? Oameni care credeau, c-o falcă în cer si cu una în pământ, că vor stâpâni lumea întreagă n-au găsit o gaură de sarpe să se ascundă de mânia oamenilor şi a lui Dumnezeu vârsată asupra lor.
Istorici mari, profesori, savanti, de care lumea era plină cât trăiau în viaţă, se duc fără urmă. Iar în acest mormânt este un om la care veneaţi pe ascuns, vă stiu, eram cu copiii pe aici, veneaţi pe ascuns de frica prigonitorilor atei. Veneaţi aici să vă închinaţi şi să-l slujiţi şi să luaţi învătătură de la el. Şi iată că acum v-aţi strâns ca stelele cerului în jurul surorii lună; v-ati strâns ca razele cereşti şi ca vânturile putermce ale lui Dumnezeu în jurul soarelui răsărind, v-ati strâns în jurul unui mormânt.
Ferice, părinte, de mama care te-a născut! Ferice de Maica Domnului care naşte, de biserica noastră care naşte asemenea oameni, în jurul cărora vom fi veacuri de-a rândul, şi sunt sigur că veacuri vor fi. Spune un mare gânditor: "Dacă cineva două săptămâni ia aminte la cuvântul cuiva, trebuie să-l iei în seamă. Dacă doi ani, să stii că-i grozav ce-a spus el!" Dumneavoastră de 15 ani veniţi aici si veţi veni în continuare.
Acest mormânt este un mormânt sfânt. Acest om a însemnat ceva esenţial în viaţa dvs. Se zice: "Dacă poti însemna ceva în viaţa unui singur om pe pământ, n-ai trăit degeaba". Acest om a însemnat în viata mai multora ceva esenţial. A tras clopotele Hristosului Celui înviat în inima unuia sau altuia dintre dvs. şi de aceea veniţi aici. Veniţi la Hristos prin el, veniţi la chipul Celui care a biruit lumea şi păcatul si puterile morţii şi acest om a fost o icoană vie, care nu s-a pus pe sine, nu s-a prezentat pe sine, ci l-a adus pe Hristos în viaţa dumneavoastră. Sunteti ucenici de-ai lui, şi ştiu că stiţi mai multe despre dânsul; eu am fost cu Părintele Ioanichie aici, pe ascuns, în taină, ca un prostănac, pentru că eram urmărit, am fost pe ascuns la dânsul în chilioara în care a locuit, şi am avut fericirea să-l văd în vremuri grele. Şi stim că acest om a făcut două lucruri esenţiale pentru poporul român pe care nu le putem uita în veci: A arătat că nu putem face nimic fără Scriptură. Nu putem face o casă a Europei, tocmai am scris la un ziar înainte de a veni aici cuvântul genial al Părintelui Nicodim Măndită despre casa Europei. Toată lumea vorbeste că facem o casă a Europei.
Acest părinte spunea din ce se face o casă. Si vă dădea canon şi sunteţi martori aici, spunea: "Cei patru pereţi se fac din cele patru Evanghelii şi acoperisul din restul Scripturii". Vă punea să o citiţi şi să o răspândiţi de patru ori, care-i cifra pământului, adică: la răsărit, la apus, la miazăzi, la miazănoapte, răspândiţi cuvântul lui Dumnezeu!
Casă nu-ţi poţi face fără patru pereti. Iar acesti patru pereţi sunt cele patru Evanghelii. Este Scriptura, Evanghelia lui Hristos peste care vin scrisorile Sfântului Apostol Pavel şi celelalte, care sunt ca un acoperis de sindrilă, cum sunt peste biserica aceasta. Casa Europei, spune părintele, vreti să faceţi o casă a Europei? N-o puteţi face dacă pereţii ei nu sunt făcuţi din cele patru Evanghelii ale lui Iisus Hristos. O Europă care nu va fi creştină, va fi un nou Turn Babel; o nouă babilonie de criminali şi de oameni nefericiţi strânşi laolaltă.
Aşadar, profetic a vorbit acest cuvios părinte pe care-l sărbătorim astăzi. Casa Europei, casa mea şi a ta şi a fiecăruia, în care ne naştem pruncuţii fiecare; dacă peretii ei nu sunt din Evanghelia lui Hristos, nu durează. Este asezată pe nisip; este asezată pe pământ mocirlos. Vin vânturile şi trăsnetele şi cutremurele care ne cearcă din an în an; vin dezastrele, vine crima şi mizeria din noi, vine ura dintre noi si ne dărâmă casa.
Ca să avem o casă durabilă, fraţilor, stiţi fiecare ce trebuie făcut. Ca să avem o căsuţă, unde să atârnăm de grindă un leagăn şi să vină pruncuţul pe lume la ceas hotărât după sfânta nuntă, trebuie să facem casa din cele patru Evanghelii ale lui lisus Hristos.
De aceea acest om sfânt v-a dat peretii casei şi acoperisul. Mergeţi acasă de la Agapia sau de la Văratic, unde trăia, şi spunea: "Mergeţi şi vă faceti casă!"
Poate aveţi casă de piatră, poate aveţi casă de pământ, poate aveţi casă de cărămidă, poate aveţi casă frumoasă si arătoasă, dar este o casă peste care trăsnetele şi fulgerele şi cutremurele acestui veac şi mâniile şi dezbinările o distrug cu usurinţă; şi aceea este casă? Nu este casă. Acea casă care ziceţi voi că este casă, nu este casă, dovadă că toate casele falnice a acestui neam - ce rusine! au fost făcute pe dezbinare şi pe mizerie şi pe ateism şi pe asuprirea celorlalţi.
Am văzut cum le e ruşine la oameni astăzi că au o casă arătoasă, făcută pe ateism, făcută pe nedreptate, făcută pe furt şi pe jaf, când ţara în grosul ei trăia în sărăcie. Nu astă casă, fraţilor. Mergeti şi vă faceţi casa duhovnicească, pe care nici porţile iadului nu pot s-o sfărme. Şi aceasta este Biserica lui Hristos, din cele patru Evanghelii, rămase nouă mostenire de la Iisus Hristos.
Profetic ai fost, Părinte Nicodim Măndită, că ai construit asemenea case. Vă văd veniţi aici, fratii mei iubiti, şi stiu că toţi veniţi din asemenea case. Veniţi din aceste case fragile, case uşoare, case de vânt si de azur, case de aur şi de foc, casele Duhului Sfânt, casele în care locuieşte curăţia, casele în care la vremea potrivită Bunul Dumnezeu trimite gânguritul unui prunc.
Si acum, a două moştenire care v-a dat-o, dovadă că ce spun eu este adevărat, este că pe mormântul lui sunt cărţi. E primul mormânt în viaţa mea pe care nu văd aduse nici flori, nici coroane. Am fost la Ierusalim acum 20 de ani şi murise un mare savant, Roland de Vaux, care descoperise manuscrisele de la Marea Moartă, şi am fost şi eu invitat acolo la îngropăciunea lui, un mare om, era călugăr, era desculţ, cu o cărămidă sub cap, cum a murit şi Părintele Nicodim şi pe invitaţie scria: "Nici coroane, nici flori nu-mi aduceţi, ci rugăciuni!"
Văd un mormânt la care nu ati venit cu flori, ci aţi venit cu rugăciunile dvs. De asta are astăzi nevoie Părintele Nicodim Măndită, că si el a fost om, chiar dacă a fost duhovnicesc, dar are nevoie de rugăciunile noastre.
Aţi venit cu cărti. Ce-am spus e corect. Acum al doilea dar extraordinar, şi sunteţi martori ai acestui fapt, este că mulţi de aici datoraţi părintelui Nicodim Măndită existenţa dumneavoastră.
Cartea este cartea vieţii. Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belsug să aibă... Lăsati copilaşii să vină la Mine!... Al doilea dar pe care l-a adus în casa dumneavoastră a fost că v-a umplut casa, casa din cei patru pereti ai Evangheliei, acoperită bine de Duhul Sfânt, v-a adus pruncuţi.
Câti dintre voi nu sunteti fii după dar, din părinţii cinstiţi ai cununiei casei dvs., dar sunteti fii duhovnicesti născuţi pentru că acest părinte la spovedanie îi spunea miresei, fetei proaspăt căsătorite: "Draga mea, du-te acasă şi cel mai mare dar al sfinţeniei căsătoriei tale va fi pruncuţul la nouă luni, pe care-l vei aduce la botez şi vei înmulti Biserica lui Hristos şi vei creşte slava lui Dumnezeu în lume".
Sunt sigur că cei care aţi venit aici, aţi venit pe lume la un îndemn al lui Dumnezeu prin Părintele Nicodim. Mare lucru este să ai asemenea părinţi, mai ales astăzi, când trăim într-o perioadă teribilă, de o mare speranţă, dar şi de o mare tristete, după această revoluţie a tineretului din decembrie de la Bucuresti, această mişcare creştină, care nici n-am putea-o numi revoluţie, ci o mişcare de Crăciun a copiilor nevinovaţi, credincioşi ai acestui popor, care ne-au scos din beţia mamonică a unei lumi atee şi comuniste, creată pe ură de om şi de clasă, care a măcinat şi a distrus acest popor, şi dacă n-ar fi fost bisericile, ar fi fost un dezastru total pentru România.
Dar acum ce s-a întâmplat? După această splendoare, noi continuăm să fim omorâtori de oameni. A curs sângele la Timişoara, la Bucuresti şi în alte oraşe, dar sângele curge, gros şi masiv, în fiecare oraş, dacă nu în fiecare comună, pentru că în fiecare spital din România se omoară cu sutele de mii copilaşii din pântecele maicilor lor.
Fraţilor, aproape o jumătate de milion, dacă nu mai mult în câteva luni, au fost junghiati (iulie 1990). Îi smulg,' fraţilor, au adus din Occident pompe şi-i smulg din pântecul maicilor lor, dai 30 de lei, cu 30 de lei a fost vândut Hristos, dai 30 de lei şi-ţi omori copilul.
Unde este un profet? Unde eşti, Părinte Nicodim, să-i opreşti? Unde esti,' părinte? Vino să-i oprim! Unde sunt tinerii şi oamenii duhovnicesti ai Bisericii să oprească acest genocid al poporului român? Cu sutele de mii aruncati în groapa cu gunoi a istoriei, aruncati pe apele duhorilor şi a puturoaselor.
Zice că plâng câte 24 de ore în spitale. Îi smulg din luna a treia, a patra, şi plâng neconsolaţi aruncaţi pe cimente şi se bat cu capul de ciment copiii smulşi din pântecul maicilor lor. Nişte mame, sărmanele de ele, care nu ştiu ce înseamnă a fi mamă. Niste părinţi, care nu ştiu ce înseamnă a fi părinţi; niste oameni care n-au avut casă duhovnicească, n-au Sfânta Scriptură în viaţa lor de toate zilele, n-au auzit că Hristos este Viaţa şi Învierea şi chiar mort fiind vei fi viu şi că trebuie să lăsati copiii să vină la Mine.
De aceea, fraîilor, nimic mai frumos nu putem face noi la acest mormânt al Sfântului nostru - Părintele Nicodim Măndită - decât să facem fiecare un legământ înaintea lui Dumnezeu: să răspândim cuvântul lui Dumnezeu, să facem patru pereti, să facem case duhovniceşti poporului român si să lăsăm să se nască copiii acestui neam.
Fiecare dintre noi să continuăm ce a început dânsul, si să facem ceva să salvăm Biserica lui Hristos si neamul acesta plâns şi necăjit şi răstignit de atâtea mii de ori, de 2000 de ani încoace în istoria acestui pământ al Europei şi al lumii şi al neamului nostru în care trăim.
Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu, să putem reface casa. O casă a Europei fără Hristos nu-i cu putinţă. O casă a noastră, a fiecăruia, fără Evanghelia lui Hristos n-are trăinicie, iar o casă unde nu vin copiii, vin strigoii şi familia aceea se dezbină. Lăsaţi să vină copilaşii pe lume! Lăsaţi să se nască pruncuţi cât mai multi!
Dumnezeu se bucură extraordinar pentru fiecare copil. Şi dacă venirea noastră şi ostenelile pe care le-aţi făcut dvs. si noi laolaltă, vor face să se nască un pruncuţ pe lumea asta, să-l îngăduim să vină şi-l vom ajuta. Sunt atât de dificile problemele! Sunt fete care rămân însărcinate şi mame ticăloase care nu înţeleg ce înseamnă mamă, în loc s-o ocrotească pe biata fată, din indiferent ce motive ar fi rămas grea, s-o lase să nască copilul, o alungă de acasă, fetele se spânzură si copiii mor în pântecele maicilor lor.
Am fost la abatoarele acestea umane. Am văzut frigidere pline de copii înjunghiaţi, aruncaţi din pântecele maicilor lor. Am cumpărat giulgiu şi cămăşi la copii abandonaţi care sunt ca nişte sfinţi.
Stiţi cum stau în pântecele maicilor lor? Ca un călugăr la rugăciune. Smulşi de acolo şi aruncaţi în frigidere, fără hăinuţe, fără nume, fără botez... Sunt pline frigiderele de copii abandonaţi în România.
Haideţi să facem ceva! Haideţi să facem un legământ aici, la un mormânt sfânt al unuia care ne-a îndemnat la aceasta: "Apăraţi viaţa copiilor! Apărati mintea oamenilor acestora împotriva valului de gunoi ateu care s-a vărsat peste România!" Si nu puteam să arătăm cu degetul. Dar acum cei care ne chinuiau, cei care credeau că sunt dumnezei, cei care s-au urcat ca Dumnezeu în fruntea neamului acestuia, vai de steaua lor!
Dumnezeu să-i ierte şi pe ei, nenorociţii, că nu ştiu câtă jale au adus peste poporul român! Jale care abia acum, cu toate scârbele, iese la suprafată, o lume atee care-şi omoară copiii şi care nu cunoaşte ce înseamnă a avea o casă pe faţa pâmântului şi din ce se face o casă pe faţa pâmântului, din cele patru Evanghelii ale lui Iisus Hristos.
Dumnezeu să ne întărească si să ne dea putere multă ca ceea ce spunem şi legăm prin cuvânt să făptuim şi cu viaţa noastră fiecare. Asa să ne ajute Dumnezeu. Amin.





Astăzi sunt multe organizaţii non-guvernamentale de tip pro-vita care activează în domenii precum : educaţia pentru viaţă în scoli, consilierea femeilor în criză de sarcină, oferirea de ajutor moral şi material femeilor însărcinate, case maternale, adopţia copiilor abandonaţi, mass-media s.a.m..d.

Aş putea să spun ca Ioan Alexandru este rădăcina intregului arbore de organizatii de tip pro viaţă din Romania de astăzi.

Numai Dumnezeu stie câţi prunci au fost salvaţi de la moarte sau câte lacrimi de căinţă izbavitore a adus Ioan prin cuvântul şi misiunea sa.

Tot în acele timpuri triste ale regimului comunist adesea Ioan mergea cu părintele Anatol Zarea la frigiderele spitalelor unde erau aruncaţi copii lepădaţi şi se rugau pentru ei. A fost clopotarul care a ţinut trează lumea creştină din România asupra celui mai greu păcat de care se poate face vinovată o naţiune sau o persoană.

Ca poet creştin avea harul să susţină valoarea vieţii cu darul poetic pe care i-l dăduse Dumnezeu. Motivaţia pentru care doream să salvăm o viaţă de om, era întemeiată pe învăţătura Sfintei Scripturi anume pentru eternitate şi pentru Hristos Domnul vieţii

CAPITOLUL #

PIATA UNIVERSITATII

Ioan Alexandru a crezut în tinerii care au susţinut zona liberă de comunism din Piaţa Universităţii. Aici era adevaratul spirit al revoluţiei care a biruit dictatura comunistă. Acest meeting de durată,cel mai lung dim istorie, nonviolent, neîntrerupt decât prin provocări si manipulări, a devenit pentru scurt timp inima României în acel sfârşit de mileniu.

Aici in aceasta Piaţă s-a dat lupta finală hotărâtoare, începută la Timişoara, desăsvârşită aici prin uriasa jertfă asumată de bunăvoie, fără violenţă, a tineretului acestui neam ce se înscrie cu literă de foc pe veci în istoria României şi a lumii.
Acest spirit de jertfă de care au dat dovadă acesti tineri, începând cu cei din Timişoara, Bucureşti, Sibiu şi celelalte locuri, l-a determinat pe Ioan Alexandru să înceapă demersurile pentru acordarea Premiului Nobel tineretului României. Întors de la Oslo ne-a relatat:
Am vorbit în faţa Universitaţii din Oslo, cladirea în care se înmânează premiul Nobel pentru Pace. Într-un interviu am propus să se dea Premiul Nobel pentru Pace tineretului creştin din România care a stat împotriva dictaturii. Am discutat cu directorul acestei Instituţii şi mi-a dat formularele de rigoare ca să putem pregăti aceasta. Am explicat îndelung motivul şi a spus ca suntem îndreptăţiţi să cerem aceasta şi e posibil să fie primit. Depinde în mare parte de noi şi cum vor evolua lucrurile. Să nu se întâmple violenţe şi să nu se facă vărsare de sânge că Dumnezeu vrea pace şi dreptate. Dumnezeul nostru este Dumnezeul Iubirii şi în măsura aceasta lumea se va izbăvii.
Un om de seama al Europei, Dr. Roger, cel care a fost sufletul Taize-ului a venit în Bucureşti în aceea perioadă şi s-a întâlnit cu Ioan Alexandru şi pr. Constantin Galeriui la Biserica Sf. Silvestru. Acolo am asistat la o discutie despre tinerii care au murit la revoluţie, iar fr. Roge a spus la sfârşitul vizitei cam asa:

„Biserica din România ar trebui să-i canonizeze şi să-i treaca în rândul fericiţilor pe toţi tinerii ce s-au jertfit în decembrie în Romania. Orice ţară din Europa de i-ar avea ar cere această beatificare, sfinţire.

Ei au murit cu flori şi cruciuliţe pe piept, au fost fără arme, au murit însetaţi după dreptate, au fost curaţi cu inima şi Predica de pe munte îi socoate fericiţi.”

Tot în aceea perioadă, în vara lui 90 am fost împreună cu Ioan la teologul Dumitru Stăniloaie pentru a-l invita să vorbească de la balconul Universităţii zecilor de mii de suflete care se adunau seară de seară în zona liberă de comunism.

La vizita pe care am facut-o la modesta casa a Pr. Stăniloaie am asistat la un dialog extraordinar de bogat în inţelesuri teologice între cei doi mari oameni ai credinţei. Ioan era întrebător şi ridica probleme spirituale de mare fineţe iar parintele încerca cu buna sa cuviinţă să fie la înălţimea acestora, ghidat fiind de învăţătura Evangheliei şi a Sfinţilor Parinţi.

Una din problemele ridicate a fost cea a stării omului de după moarte pe care am gasit-o descrisă în viziunea despre viaţa de dincolo pe care teologul o are în ultima sa carte ‚Chipul nemuritor a lui Dumnezeu în om’

Ioan a comentat afirmaţia din cartea parintelui care spune că „omul trecând dincolo este mai aproape de starea de înviere decat se afla în timpul vieţii pe pământ’ . Această afirmaţie este de mare valoare şi însemnatate, spunea Ioan, în acest veac când este accentuată vieţuirea de aici ca o intensitate maximă şi cea de dincolo ca o împuţinare. Este o afirmaţie care contrazice orientarea acestei lumi moderne unde este absolutizat „aici şi acum”.

În carte este de asemenea menţionat faptul că există sfinţi şi că moaştele lor lucrează cu intensitate sporită după trecerea lor dincolo de moarte. Acesta este un semn, spunea Alexandru, că omul atât trupeşte cât şi sufleteşte este mai aproape de Hristos, deci într-o stare mai fericită după moarte.

Aceste afirmaţii au fost nuanţate de Ioan arătând că ele sunt de folos în ce priveşte atitudinea în faţa morţii a omului. A amintit de Sf. Francisc care într-un ceas fericit a putut să spuna”sora noastra moartea’ facând comparaţie cu groaza de care este cuprins omul modern la gândul mortii.

„Este un ceas de trecere dincolo unde intensitatea vieţuirii noastre se accentueaza pe masura opţiunii noastre după Hristos deja de aici şi starea noastră şi sufletească şi trupească este mai fericită decât aici.”avea să conchida cu speranţă poetul.

Apoi discuţia s-a purtatat pe diverse teme precum relaţia dintre poezie şi teologie, problema naţiunilor, unitatea şi dezbinarea la români, etc.

La sfârşitul discuţiei cunoscutul teolog simţindu-se neputincios fizic a scris un text cu mâna sa pe care l-a încredinţat lui Ioan sâ-l citească pentru cei din Piaţa Universităţii.

Ne-am luat ramas bun de la el şi soţia dumnealui şi am plecat spre Universitate cu scopul citirii acestui mesaj de la balcon, să fie auzit de toţi „golanii” din piaţă.

În seara de 15 mai a fost citit la balconul Universităţii testamentul bătrânului părinte teolog în faţa zecilor de mii de oameni:

Domnul cel Înviat să fie cu voi , să vă susţină în viaţa cea nouă şi plină de veşnica nadejde pe care ne-a câştigat-o cu viaţa Sa care a mers până la moarte.

Va rog să fiţi tari şi uniţi în credinţa în El. Precum ne iubeşte El să-l iubim şi noi pe El şi să ne iubim unii pe alţii. Aşa va birui poporul nostru greutăţile prin care trece, aşa ne vom păstra ca un popor puternic şi ne vom impune lumii întregi , aşa ne vom păstra unitatea şi identitatea noastră spirituală ca neam românesc care avem ceva de dat lumii.

Domnul Hristos să fie cu voi şi cu neamul nostru acum şi în vecii vecilor. Caci vor veni neamurile la judecată şi fiecare va aduce slave, noi sa nu ne micşorăm slava. Amin.

În aceea noapte s-a cântat la lumina lumânărilor Hristos a Înviat şi s-au făcut rugăciuni, Piaţa Universităţii devenind o biserică uriaşă împodobită cu icoana Mântuitorului şi a Maicii Domnului cu Pruncul, sus pe umerii Universităţii sub cupola înstelată a cerului de vară iar balconul a devenit anvonul cosmic unde se striga adevarul lui Iisus Hristos.

Atunci s-a nascut mai mult ca niciodata dorinţa în inima noastră ca acolo să se ridice o biserica, pe sângele şi jertfa tinerlor sacrificaţi. A fost scrisă această dorinţă pentru revista noastră Renaşterea, reevocând momente din noaptea revoluţie.
Am înaintea ochilor, iertat fie-mi, sangele gros, vascos, cald încă din trupul ucis, în faţa căruia, la lumânări stam în genunchi săvârşind slujba de îngropăciune cântând, plângând veşnica pomenire.

Temelia Romaniei moderne, spune Iorga, se ridică pe jertfa lui Brâncoveanu, temeliile mileniului trei stau în această Piaţă pe jertfa tineretului.

Şti-vom, cei rămaşi în viaţă împlini testamentul lor sfânt?

O bisericuţă de lemn, o sageată de turlă din Maramureş urmează a coborâ aici, cât de curand, în această Piaţă sfânta a Rusalimului neamului nostru.

21 Mai

sf. Constantin si Elena

A fost si parintele Constatin Galeriu în Piaţă să pecetluiască hotărârea mulţimilor aducând binecuvântarea Bisericii.

„Sa se ridice biserica” a fost zguduitoarea hotărâre a zecilor de mii de participanţi din acea noapte de veghe.
Ioan Alexandru a adus cu altă ocazie în Piaţă mesajul scris al Maicii Tereza, laureata Premiului Nobel pentru Pace. A scris în engleza cu mana sa , urmatorul text pentru tineretul Romaniei care i l-a înmânat poetului şi care a fost rostit la balcon în seara dinaintea plecării sale din Romania. Iată traducerea:

Hristos a Înviat! Dumnezeul iubirii să vă binecuvânteze, tineret al Romaniei! Ferice de voi făcători de pace care prin nonviolenţă veţi cuceri inimile compatrioţilor voştri. Fericiti făcătorii de pace că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema!

CAPITOLUL #

INVIEREA DE CRACIUN