Manastirea din Parma de Stendhal partea îNTÎI

I'C.

Din pricina unei slăbiciuni a eroului nostru, pe care ii mărturisi-o tot attt de deschis, cum am mărturisit frica lui din biroul de poliţie de la capătul podului, iii i se umplură de lacrimi ; era adînc mişcat de de-

iienrul fără margini pe care îl aflase la ţăranii

i ; de asemenea, se gîndea la deosebita bunătate tuşii sale ; ce n-ar fi dat să-i poată face fericiţi pe ■ eşti oameni t Lodovico se întoarse cu un pachet

I i aţ.

- Luaţi-vă rămas bun de Ia ce! care aţi fost pînă

'. glumi soţul, prietenos.

249

— Pînă una-alta, spuse Lodovico foarte îngrijorat, începe să se vorbească în tîrg de dumneavoastră ; au fost unii cate au băgat de seamă că aţî şovăit cînd aţi intrat pe acest vicolo ¹ şi că aţi lăsat anume strada prin­cipala, ca anul care ar căuta să se ascundă.

— .Urcaţi-Yă repede în odaia de sus, îi spuse soţul. Odaia aceasta, foarte mare şi foarte frumoasă, avea,,

în Joc de geamuri, pînză fumurie îa ambele ferestre ; de-a lungul pereţilor se vedeau pateu paturi, fiecare larg de şase picioare şi înalt de cinci.

— Repede, repede î îl zorea Lcdovico ; avem aici, în tîrg, un marţafoi de jandarm, proaspăt sosit, care a încercat să-i facă curte frumoasei stăpîne a Tr&ttoiiei ; eu însă i-am prezis că, într-una din deplasările lui interes de serviciu, ar putea să wt aleagă cu oo glonţ în ceafă ; dacă javra asta aude cumva vorbîndu-se excelenţa-voastră, va voi să se răzlruHe şi va căata vă aresteze aici, ca să pună într-o lumină proastă Tmtt®ri<\ TheodolindeL

— Cum aşa l se miră apoi Lodovico, văzîn-d cămaşa plină de sînge a lui Fabrici-o şi rănile sale legate cu ba­tista ; acel p-orco s-a apărat, care va să zică .' lata o pricină de o sută de ori mai puternică decît este nev

ca să fiţi arestat; şi eu, care n-ara cumpărat căra.: Deschise, fără multă vorbă, dulapul soţului şi-i dădu i din cămăşile acestuia lui Fabrîdo care, în scurt timp, se pomrni îmbrăcat ca un ţăran înstărit Lodorioo luă .

agăţată într-un cui, puse hainele Iwi F^I' coşul de peste, - coborî scara în fugă şi ieşi repv-j-.- ; . o I dosnică, urmat de Fabricio.

— Hei, Theodolindo, strigă el din fugă^ vezi de as­cunde ce-am lăsat sus, că noi ne ducem să aşteptam sub sălcii ; iar tu, Pietro-Antonio, trimite-rie dt poţi mai repede o barcă ; plătim bine.

¹ Ulicioara (it.).

I.odovko îl trec» pe Fabficio peste vreo douăzeci de Deasupra celor mai largi dintre ele, erau pose

■Juri lungi şt mlădioase, care servea» drept ponţi ; JnpC\ ce treceau, LsxfevkO' îe trăgea şi ie ptmea h @ c. Ajtm-gînd îa chitind cana), trase în grab>ă scîn-a.

— A erori potera să mai răsaflăm, spuse el ,- cîineîe b ie jandarm ar avea de mers mai bine de două 'w, înainte de a putea ajunge din omă pe excelenţa-istră. B, dar sînîeţi cam aîb la faţă, îl spuse el lui

bine că n-am uitat să iau cm mme £tpnl de hiu.

— îmi va prinde grezav de fe-ine, căci am îa coapsa ii rană pe care încep s-o caro simt; şi, în afară de asta,

bironJ poliţiei, de la capoî podtihn, am tras o spe-11 ră straşnică.

— Cred 0 cu, spose tcăovico ; cu o cămaşă pîină înge, ca aceea pe care o aveaţi, nici wm pot înţelege < Je aţi avut îndrăzneala să intraţi într-un asemenea

(a ce priveşte răniîe, ftţî pe pace, că eu mă pricep

a--aide astea ; acum am să vă cnut wn îocşor la ră-

e, Bodte o să puteţi aţipi vreun ceas şi de unde va

. să ne ia barca, dacă avem kofochI să ni se facă

. Je barcă ; dacă nu, după ce vă veţi li odihnit niţel,

pai merge caie de două kghe şi vom ajwng'e la o

mo.irâ, unde wi găsi cbiar ea o barcă. Excelenţa-voas-

ii i ij-i Al seama mai hime dedf mâne : doarana ducesă

♦a H deznădăj.dteită cÎEd va afk cele întîmplate ; îi vor

i ii ie că aţi fost lănit de mcarte sau poate chiar că

■ morît pe celălalt pe la spate. Marchiza Raversi

grăbi să răspândească cele mai afurisite zvonuri,

a cătrănească pe doamna. Aşa că excelenţa-voas-i

i trebui să scrie.

—• Şi cine îmi va duce scrisoarea ?

— Biiieţii de îa moara unde mergem cîştigă doispre-• h;ini pe zî ; pot ajunge Ia Parata î»tr-o zi şi fumâ-

251

tate, asta face patru franci de drum, plus doi franci despăgubire pentru tocitul ghetelor ; dacă această călă­torie ar fi făcută în interesul unui pîrlit ca mine, ar costa cam şase franci ; dar cum este făcută din porunca unui mare senior, eu aş zice să le daţi doisprezece.

Ajungînd la locul de odihnă, într-o luncă de arini şi de sălcii pletoase şi răcoroase, Lodovico porni cale de un ceas, să caute hîrtie şi cerneală. „Doamne-dumne-zeule, ce bine mi-e aici ! exclamă Fabricio. O, soartă a mea, adio ! nu voi mai fi nicicînd arhiepiscop \"

La întoarcere, Lodovico îl află cufundat într-un somn adînc şi nu vru să-1 trezească. Barca sosi abia după apusul soarelui; îndată ce Lodovico o zări, îl trezi pe Fabricio, care scrise două scrisori.

— Excelenţa-voastră îşi dă mai bine seama decît mine ce trebuie să facă, îndrăzni Lodovico, după multă codeală şi, orice ar spune, tare mi-e frică să nu o supăr dacă mai adaug ceva.

— Nu sînt un asemenea nătărău, cum îţi închipui,* răspunse Fabricio, şi orice mi-ai putea spune, vei ră-mîne întotdeauna pentru mine omul de încredere al mătuşii mele şi nu voi uita că ai făcut totul în lume pentru a mă scoate dintr-un impas atît de greu.

Trebuiră multe alte asigurări pentru a-I face pe Lo­dovico să vorbească, iar cînd, în sfîrşit, se hotărî să spună ceea ce îi stătea pe suflet, începu cu o introdu­cere care ţinu aproape cinci minute. Fabricio îşi pierdu răbdarea, apoi îşi spuse : „A cui e vina ? Desigur, a ifoselor noastre, pe care omul acesta a avut tot timpul să le vadă din înălţimea caprei sale." în cele din urmă, credinciosul Lodovico se hotărî să grăiască pe şleau.

— Ce n-ar da marchiza Raversi curierului pe care îl veţi trimite la Parma, pentru a avea aceste două scri­sori ! Sînt scrise de mîna dumneavoastră şi, prin ur­mare, constituie dovezi judiciare sigure împotriva dum­neavoastră. Excelenţa-voastră va zice poate că îmi bag

252
unsul unde nu-mi fierbe oala ; în al doilea rînd, îi va li, poate, ruşine să pună sub ochii doamnei ducese scri­sul meu amărît de vizitiu ; cu toate acestea, fiindcă e fn joc însăşi siguranţa excelenţei-voastre, îmi iau inima fu dinţi şi, fie ce-o fi, îndrăznesc să-mi dau cu păre-exceîenţa-voastră n-ar putea oare să-mi dicteze mic aceste două scrisori ? In cazul acesta, voi fi sin­gurul care voi intra la apă, şi încă nu cine ştie ce, căci Ia o adică, n-am decît să zic că mi-aţi ieşit în cale pe «iiiip, cu călimara într-o mînă şi cu pistolul în cealaltă fi că mi-aţi poruncit să scriu.

— Dă-mi mîna să ţi-o strîng, dragă Lodovico, ex-

Fabricio şi, ca să-ţi arăt că nu am nici un fel de

i tina faţă de un prieten ca tine, te rog să copiezi de

i aceste două scrisori, aşa cum sînt. l.odovico înţelese tot preţul acelei dovezi de încre-• i fu din cale-afară de mişcat, însă după cîteva ifnduri, văzînd că barca se apropia repede pe apă, ipuse :

— Scrisorile ar putea fi gata mai curînd, îi spuse el

lut Fabricio, dacă excelenţa-voastră ar binevoi să se

asca să mi le dicteze. Isprăvind cu scrisorile, Fa-

însemnă un A şi im B la sfîrşitul ultimului rînd,

i i pe o bucăţică de hîrtie, pe care apoi o mototoli,

în franţuzeşte : Croyez A et B¹. Purtătorul scri-

Mfllor avea să ascundă petecul de hîrtie în tivul hainei.

Cînd barca ajunse la o depărtare potrivită, Lodovico

li (Irigă pe vîslaşi cu nişte nume ce nu erau ale lor;

i nu-i răspunseră, dar traseră la vreo cinci sute de

ii mai încolo, uitîndu-se în toate părţile, ca să

MBl dacă nu fuseseră zăriţi de vreun vameş.

Sînt la ordinele dumneavoastră, îi spuse Lodovico Fabricio ; porunciţi să duc chiar eu scrisorile la iin.-i ? Sau doriţi să vă însoţesc la Ferrara ?

Im

¹ Incredefi-vâ în A şi B.

253

— Aş vrea să vii cu mine la Ferrara, dar e un ser­viciu pe care aproape că nu îndrăznesc să ţi-1 cer. Va trebui să debarc şi să încerc să intru în oraş, fără să-mi arăt paşaportul. Căci, drept să-ţi spun, mi-e tare silă să călătoresc sub numele lui Giletti şi eşti singurul om care mi-ar putea face rost de alt paşaport.

De ce nu mi-aţi spus-o la Casal-Maggiore ? E | acolo o iscoadă care ne-ar fi putut vinde un paşapor minunat şi nu prea scump, cu patruzeci-cincizeci t franci.

Unul dintre năieri, care se născuse pe ţărmul dr al Paduîui şi, prin urmare, n-avea nevoie de paşaport de străinătate ca să intre în Parma, se arătă dispws să'| ducă el scrisorile. Lodovico se pricepea să tragă la vîsle şi trecu să vîslească alături de celălalt.

— Coborînd pe Pad în jos, zise el, ne vom întîlnij cu bărci de-ale poliţiei, înarmate, dar dacă e vorba s| le ocolim, las' pe mine. De zece ori fură nevoiţi să ascundă printre ostroavele joase, acoperite cu sălcii, trei rînduri săriră pe uscat ca să lase să treacă bărciîi poliţiei prin faţa luntrii lor goale. Lodovico se folos de aceste lungi răgazuri ca să-i recite lui Fabricio ime| din sonetele sale. Erau bine simţite, dar alcătuite cuvinte atît de răsuflate, încît nici nu meritau sa

fie scrise. Era ciudat cum fostul vizitiu, care avea at suflet şi un fel de a vedea atît de vioi şi de pitoresc, îndată ce se apuca să compună, devenea rece şi bar „Adică tocmai pe dos decît ss întîmplă în lumea noastr îşi zise Fabricio, unde toţi se pricep să se exprime I chipul cel mai ales, dar inimile n-au nimic a spune înţelese că cea mai mare plăcere pe care i-o putea acestui servitor credincios, era să se apuce să îndre greşelile de ortografie de care îi erau pline sonetele.

— Cînd le împrumut caietul, îşi bat joc de mi plînse Lodovico ; dacă excelenţa-voastră ar binevi să-mi dicteze literă cu literă cum să scriu, in

254

n-ar mai avea ce să spună ; că doar nu în scriitură stă (.ilentul cuiva.

Abia a treia zi, pe înnoptate, putu Fabricio să de­barce în deplină siguranţă, într-un crîng de arini, la o leghe înainte de Ponte Lago Oscuro. Toată ziua urmă­toare, rămase pitit într-o cînepişte, în timp ce Lodovico se duse înaintea lui, la Ferrara. Acolo închine o cămă­ruţă Ia un evreu nevoiaş, care înţelese de îndată că era rost de cîştig, dacă ştia să tacă. Spre seară, la apusul soarelui, Fabricio îşi făcu intrarea în Ferrara călare pe un căluţ; avea mare nevoie de asemenea ajutor, de^ oarece, cît coborîse fluviul, îl cam pleoştise căldura ; afară de asta, rana pe care i-o făcuse Giletti cu cuţitul tu coapsă, precum şi lovitura de sabie pe care o primise fn umăr, la începutul luptei, se umflaseră şi-i dădeau fierbinţeli.

Capitolul al doisprezecelea

Evreul care-i găzduise aduse un chirurg de încre­dere ; acesta, înţelegînd la rîndu-i că era rost de ciu­peală, îi declară lui Lodovico că cugetul lui îl sileşte să adreseze poliţiei un raport asupra rănilor tînărului, căruia Lodovico îi spunea ,,frate".

— Legea-i lege, adăugă el, şi se vede cît de colo că fratele dumitale nu s-a rănit căzînd de pe scară, cu un briceag deschis în mînă, cum pretinde.

Lodovico îi răspunse cu răceală acelui chirurg plin de rîvnă că, dacă îndrăznea cumva să dea ascultare în­demnurilor cugetului său, avea să-i facă cinstea, înainte de a părăsi Ferrara, să cadă asupra lui taman cu un briceag deschis în mînă. Cînd aduse întîmplarea la cu-j noştinţa lui Fabricio, acesta îl dojeni ; dar nu mai era nici o clipă de pierdut : trebuia să-şi ia tălpăşiţa. Lo­dovico îi spuse evreului că ar vrea să-1 scoată pe fra­tele său la aer ; se duse să caute o birjă, prietenii noştri ieşiră din casă şi... duşi au fost. Fără îndoială că citi­torului îi va părea lungă înşiruirea tuturor acestor pe­ripeţii, pricinuite de lipsa unui paşaport : asemenea lu-| cruri nu se mai cunosc azi în Franţa ; dar în Italia, şi mai ales în împrejurimile Padului, toată lumea nu vor­bea decît de paşapoarte. O dată ieşiţi din Ferrara, cai pentru a face o plimbare şi fără să fi întîmpinat vreM piedică, Lodovico dădu drumul birjei, se înapoie înl

256

Ol i^ pe altă poartă şi se întoarse la Fabricio cu o se-

,li,'la ^l, pe care o tocmise pentru vreo douăsprezece

jtghe. Ajungînd în apropiere de Bolonia, prietenii noş-

iii ccrură să fie duşi, peste cîmp, pînă la drumul care

de la Florenţa la Bolonia ; petrecură noaptea în

< 11 mai nenorocit han pe care-1 putură afla, şi a doua

■ Irindea Fabricio se simţea în stare să meargă cît de

m intrară amîndoi în oraş, ca nişte oameni aflaţi în

are. Paşaportul lui Giletti fusese ars : moartea ac-

i lui era, de bună seamă, cunoscută, astfel că pentru

mai puţin primejdios să fie arestaţi ca oameni

paşaport decît ca purtători ai paşaportului unui

bin asasinat.

I .iJovico cunoştea Ia Bolonia doi-trei servitori de

i > mare ; hotărîră că se va duce să-i tragă de limbă.

Mă »puse că, venind de la Florenţa şi poposind pe cîmp,

ună cii fratele său mezin, acesta, vrînd să mai ppurmă, îl lăsase să plece singur mai departe, cu un jfr.is înainte de răsăritul soarelui. Trebuia să-I ajungă

rmă în satul unde el, Lodovico, avea să se

că să lase să treacă arşiţa. Dar, văzînd că fratele

i mai soseşte, Lodovico se hotărîse să se întoarcă •o I caute ; îl aflase zăcînd, rănit de o piatră şi de mai lunii,- lovituri de cuţit, ba şi jefuit, pe deasupra, de I necunoscuţi, care îi căutaseră pricină. Acest frate

era băiat frumos, ştia să ţesale şi să mîie caii, să ilciscă şi să scrie, şi tare ar fi vrut să-şi găsească o iImiIu într-o casă bună. Lodovico îşi puse în gînd să in pună decît mai tîrziu şi numai dacă avea să fie

. că tîlharii îi furaseră Iui Fabricio şi bocceaua " re se afla întreaga lui rufărie, precum şi paşa-kuiu-le. ' • ind la Bolonia, Fabricio se simţi trudit peste

i şi, fiindcă nu îndrăznea să intre fără paşaport

hrioletă (it.).

257

în vreun han, se strecură în vasta biserică San-Pe-tronio. Află acolo o răcoare plăcută şi binefăcătoare curînd, se simţi pe de-a-ntregul întremat. „Nen noscătorul de mine, se mustră el apoi, o dată mi s întîmplă să intru şi eu într-o biserică şi atunci doar ca să mă odihnesc, ca la cafenea I" Căzu în genunchi şi mulţumi fierbinte celui de sus pentru toată ocrotirea pe care i-o dăduse din clipa cînd avusese nenoro să-1 ucidă pe Giletti. Ceea ce-1 făcea încă să se ca tremure, era primejdia prin care trecuse la Casai» Maggiore, cînd fusese la un pas de a fi recunoscui „Cum se face, oare, că funcţionarul acela, ai c ochi mă cîntăreau atît de bănuitor şi care mi-a ci| şi răscitit paşaportul, nu a băgat de seamă că măsor în înălţime cinci picioare şi zece degete, nu am treizeci şi opt de ani şi că nu-s ciupit I vărsat ? Cîte mulţumiri îţi datorez, o, doamne i Şi putut să întîrzii atîta vreme pînă să vin să cad picioarele tale cu toată nimicnicia mea .' Trufia s-a amăgit cu gîndul că nu datoram fericirea de a scăpat de cumplitul Spielberg, care se şi căscase mă înghită, decît unor deşarte fereli omeneşti !

Fabricio rămase mai bine de un ceas în st aceea de adîncă reculegere faţă de nemărginita b tate a domnului. Lodovico se apropie fără ca el fi simţit şi se aşeză ceva mai în faţă ; cînd Fabric care stătea cu fruntea ascunsă în palme, îşi î capul, credinciosul lui servitor îi văzu lacrimile curg du-i şiroaie pe obraji.

— întoarce-te peste un ceas, se răsti Fabricio la Lodovico îi iertă asprimea, căci îi văzuse e Fabricio rosti de mai multe ori la rînd cei psalmi ai pocăinţei, pe care îi ştia pe dinafară, cprt du-se îndelung la versetele care aveau vreo ^ nare cu împrejurarea în care se afla. Ceru ierţH domnului pentru multe lucruri, dar, ceea ce e vrdfl

258
.

■ luat în seama, nu-i trecu nici o clipă prin minte i numere, printre păcatele săvîrşite, şi planul de a

arhiepiscop numai şi numai datorită faptului

Mosca era prim-ministru şi socotea că demnitatea

sta, precum şi traiul pe picior mare pe care îl

i' supimea, se potriveau de minune nepotului ducesei.

adevărat că şi Fabricio îşi dorise titlul acesta, dar

i I să rîvnească la el din caîe-afară ; se gîndise să

l l.ică arhiepiscop aşa cum s-ar fi gândit să ajungă

a sau general. Nu-i trecuse niciodată prin minte

I planurile ducesei puneau în joc însuşi cugetul îui.

trăsătură caracteristică a doctrinei religioase pe

o sădiseră în minte iezuiţii milanezi. Această

a îţi răpeşte curajul de a ghxâi la lucruri tte-

nuite şi, mai cu seamă, interzice cercetarea de

■ ■ ca pe cel mai mare dintre păcate ; ceea ce este,

. un pas către protestantism. Astfel că, pentru

(e care greşeală te-ai făcut vinovat, trebuie să

tîieşti cu preotul sau să cauţi în lista păcatelor,

.1 cum se află tipărită în cărţile intitulate : Pregâ-

i¹ pentru Taina Pocăinţei. Fabricio ştia pe de rost

ta păcatelor, scrisă în limba latină, fiindcă o învă-

e la Academia Ecleziastică din Neapole.

rnel acum acea listă şi ajungind la paragraful

se învinui în faţa lui dumnezeu că ucisese un

i ca să-şi apere viaţa. Trecu apoi foarte repede şi

fără să ia seamă la ele, peste paragrafele

re Ia păcatul de simonie (procurarea prin inij-

banilor a demnităţilor bisericeşti). Daca i-ar

us cineva să dea o sută de ludovici ca să

prim mare vicar al arhiepiscopului Parmei,

11 respins ideea cu indignare ; dar, cu toate că nu

lipsit de inteligenţă şi mai ales de judecată, nu-i

nici o singură dată prin minte că autoritatea

ului Mosca, folosită în favoarea lui, ar fi o simo-

l.ită care erau roadele educaţiei iezuite : deprin-

259

derea de a trece, fără să le vezi, pe lîngă lucruri mai limpezi ca lumina zilei. Un francez, crescut în lumea ^; zeflemisitoare şi stăpînită de interese personale a Pa­risului, ar fi putut, fără a fi de rea-credinţă, să-1 în-vinuiască pe Fabricio de ipocrizie, chiar în clipa îttj care eroul nostru îşi deschidea inima înaintea domJ nului cu cea mai desăvîrşită sinceritate şi cu cea mal adîncă reculegere.

Fabricio nu ieşi din biserică decît după ce îşi găti sufletul pentru spovedania la care avea de gînM să se ducă a doua zi; îl găsi pe Lodovico şezînd paj treptele impunătorului peristil de piatră ce se înalţ în marea piaţă, dinaintea faţadei bisericii San-Petrc nio. Aşa cum după furtună văzduhul e mai curat, te astfel sufletul lui Fabricio era liniştit, fericit şi parc primenit.

— Mi-e dt se poate de bine, îi spuse el lui Loc vico, aproape că nu-mi mai simt nici rănile ; mai înainte de orice, trebuie să-ţi cer iertare : adineaor în biserică, ţi-am răspuns cu arţag. Eram adîncit cercetarea cugetului meu. Ia spune, cum stăm treburile ?

— Cît se poate de bine : am arvunit o loc; care la drept vorbind, nu prea face de excelenţa» voastră, dar gazda, care-i nevasta unui prieten de-sM meu, e plină de vino-ncoace şi, pe deasupra, e priej tenă la toartă cu un copoi de frunte al poliţiei. Mîir mă voi duce să fac declaraţie cum că paşapoarte ne-au fost furate ; declaraţia va fi luată drept bur

în schimb, va trebui să plătesc pe cel ce va duce se soarea pe care poliţia o va trimite la Casal-Maggic ca să verifice dacă, într-adevăr, există în acea mună un anume Lodovico San-Micheli, al cărui fi Fabricio, se afla în serviciile doamnei ducese Sans verina, Ia Parma. Şi cu asta, basta, siamo a caval (Expresie italiană care înseamnă : am scăpat).

260

Fabrido luase, deodată, o înfăţişare gravă : îl rugă

e Lodovico să-1 aştepte o clipă, intră din nou în bi-

trică, aproape în fugă, şi abia ajuns înăuntru, căzu

i genunchi şi începu să sărute lespezile de piatră.

Ai făcut o minune, doamne, strigă el cu lacrimi în

ehi : cînd mi-ai văzut sufletul gata să reintre pe

işul datoriei, m-ai mîntuit / Dumnezeule bun, dacă

I întîmplă într-o zi să fiu omorît, adu-ţi aminte, în

norţii mele, de starea mea sufletească de acum".

■ ins de o adevărată exaltare, Fabricio recită din

ou cei şapte psalmi ai pocăinţei. înainte de a ieşi,

r .ipropie de o bătrînă, care şedea în faţa unei mari

a sfintei Măria, alături de un triunghi de fier,

.t( vertical pe un picior înalt. Laturile acelui

ighi erau înţesate cu o puzderie de ţepi, în care

. ioşii înfigeau luminările aprinse, în semn de

pentru vestita icoană a Fecioarei de Cimabue ^l.

Fabricio se apropie, nu ardeau decît şapte lu-

i ; îşi întipări în minte acest amănunt, cu gîndul

te mai apoi la el pe îndelete. 1 — Cît costă luminările ? o întrebă el pe bătrînă.

— Doi bani bucata.

erau mai groase decît o pană de gîscă şi mai im Je o şchioapă.

— Şi cîte ar mai încăpea pe sfeşnicul ăsta ?

— Şaizeci şi trei, deoarece şapte au fost aprinse.

:cci şi trei şi cu şapte, îşi zise Fabricio, fac

ci : şi asta trebuie s-o ţin minte". Plăti lumî-

înfipse şi aprinse cu mîna lui primele şapte,

ngenunche pentru a aduce prinosul său cerului

iiilicîndu-se, îi spuse bătrînei :

— Asta pentru că s-a milostivit de mine cel de sus. •» Mor de foame, îi mărturisi el apoi lui Lodo-

■ ind din biserică.

i'ani-GualHert Cimabue (1240—1301), pictor şi arhitect
— Dectt să intrăm într-o circiumă, mai bine haidtemj Ia prietena mea ; se va duce să tîrguiaseă eeîe, de tr burnţă pentru masă, va şterpeli un franc si va fi cu i mai bucuroasă ix noul ei oaspete.

—*= Asta înseamnă să raM de foame încă un ce dacă nn mai muît, rfse Fabride cu o seninătate piîărească fi intră într-a circiumă din apropierea sericii San-Petronic Spre uimirea lui îl zări din mesele vecine pe Pepe, primul vakt al ml sale, chiar acela care venise, mai ie mult, în înt pinarea foi Fa Geneva. Fabrici© îi făm semn sa ta aperi, Arpă ce îmbucă ceva la repezeală, cu feţa= minată ie m zîmbet fericit, se ridica şi ieşi ; Pe îl urmă si, pentru- a treia oară, eroul nostru intră biserica Sara-Petronio-. Din discreţie, Locfovico ra să se pFîmbe prin piaţă.

— Var, monseniore l Ce se aude cu rănife âimtt voastră ? I>oamna ducesă e grozav âs rngrijată : j întreagă r-a crezut mort, zăcînpe cine ştie ostrov al Pactului. Plec să-i dfatr dfe ştire chiar acm Vă caut âe şase zile, cîintre csre trei Fe-am petrec la Ferrara» cutreierînd hanurile.

— Ar vreun paşaport pentru mine ?

— Am chiar trei : unul cu numele şi titlurile Ienţei-voastte; cel cle-aî doilea» numai cu ni dumneavoastră, iar cel âe al treilea, sub un de împrumut, Giuseppe Fossi. Fiecare paşaport dublu exemplar, după cum excelenţa-voastră va să pară că soseşte efe la Florenţa san dFe Ia Mode N-avem decrt să ieşim afară din oraş. Domnului cor i-ar face plăcere să afle că aţi tras la hanul del îegrino, al cărui stăpîn e de-ai noştri

Fabricio, părînd a merge mtr-o doară, se îneînşj spre partea dreaptă a bisericii, pîhă la locul uncie dea» luminările apriase de el; ochii i se aţmll asupra icoanei Fecioarei zugrăvită de Cimabue T

262

înnche, spumnd-u-i lui Pepe : „Se cuvine să mulţu-aamtăm" ; Pepe făcu şi eî la feî. La ieşirea biserică, Pepe fi văzu pe Fabrici-o dînd -o monedă douăzeci franci primului ceişetor care-i ceru &e . ; acesta scoase asemenea strigăte de recn-i, încît asmuţi pe tainele milostivului tânăr an i de milogi de foaîe soiurile, dhi cei care se foiesc ied prin pîaţa Sara-Petrorrîo. Fiecare voîa să el partea Iui din gaîfeenuî aruncat. Cerşetoa-le, pierzînd nădejdea de a mai putea răzbate în în-Jmăseaîa ce se iscase în jtmd mihiicafai, tăbărîră Iui Fabrido, eafMhf-i să sfnraa cu glas tare isc gaSieaol ca să fie împărţit între tofi săracii ..'ui. Pepe roti fcastonuJ cu macisîk de aur, po-...Ci'u-le fiă-î lase pe excelenţa-sa în pace. — Vai, excelenţă, se ndiogirâ atuaci ociyeaMBefc uri piţigăiate, mai daţî ura galben şi pentru i, sărmaae femei ce sîatem t

do lungi pasul, f-emciJe te luară 4upă el si o i«ie de aîţi săraci, stîrniţî fi ei âe prin uîiţele c li se alăturară, alcătuind Bn feî ti$e el, iată ce păţeşti ciad te amesteci printre MBL'

i din femei îl urmăriră pînă Ja poarta Saragossa, nrJc se ieşe& din oraş ; Pepe Ie opri, ajsefljflţîn-i bastonul si azvîrlindu-ie un pumn de măran-u'cio urcă înclntătoarea cuime Son-Michele in înconjură pe dinafară zidurilor o parte a ojra-apucînd pe o cărăruie ce da în şoseaua Flo-^ Ia vreo cinci sute de paşi mai încolo, se în-* ;n nou în oraş, unde înmînă, pîin de gravitate, li i:!trî poîiţieî, tm paşaport în care semnahnenteie