Manastirea din Parma de Stendhal partea îNTÎI

263

lui erau notate cu cea mai mare exactitate. Paşapoa tul acesta vorbea de un anume Giuseppe Bossi, studerJ în teologie. Fabricio băgă de seamă că în colţul drcJ al paşaportului, în josul paginii, se afla o mică patT de cerneală roşie, căzută ca din întîmplare. Doul ceasuri după aceea, avea pe urmele lui un spion, dii pricina titlului de excelenţă pe care tovarăşul său tf dăduse în faţa cerşetorilor de la San-Petronio, în ciuţj faptului că paşaportul său nu purta nici unul din lurile care dădeau unui om dreptul de a fi numit către semenii săi excelenţă.

Fabricio văzu spionul, dar nici nu se sinchisi ; nu mai era gîndul nici la paşaport, nici la poliţie şi bucura de toate, ca un copil. Vazîndu-1 atît de mi mit de serviciile lui Lodovico, Pepe, care primise runcă să rămînă cu dînsul, socoti mai nimerit să el însuşi ducesei veştile cele bune. Fabricio scrise dragi două nesfîrşite scrisori ; îi dădu apoi prin mi să-i scrie una şi părintelui Landriani. Această urmă scrisoare cuprindea o istorisire foarte exacl luptei cu Giletti şi avu urmări cît se poate de feri înduioşat la culme, bunul arhiepiscop se grăbi si ducă să i-o citească principelui, care catadicsi asculte, căci era curios să vadă cum avea s-o ad din condei tînărul monsigttore pentru a justifica omor atît de groaznic. Căci, mulţumită numere prieteni ai marchizei Raversi, suveranul, ca şi între Parmă, era convins că Fabricio fusese ajutat de douăzed-treizeci de ţărani să ucidă un neisprăvit actor, care avusese neobrăzarea să nu i-o laşei micuţa Marietta. De obicei, Ia curţile despotice, o intrigant îndemînatic măsluieşte adevărul, aşa ( face moda la Paris.

-— Ce dumnezeu, exclamă alteţa-sa, asemenea] cruri pui pe altul să ţi le facă, nu se cade să le

264

tu însufi; şi apoi, pe unul ca Giletti nu-I omori, îl cumperi.

Fabricio habar n-avea de cele ce se petreceau la Parma.. La drept vorbind, întrebarea ce şi-o puneau toţi era dacă moartea acelui actor care, în timpul viefii sale, cîştiga treizeci şi doi de franci pe lună, avea sau nu să provoace căderea guvernului ultra si a şefului său, contele Mosca.

Aflînd de uciderea lui Giletti, principele, întărîtat de aerele de independentă pe care şi le dădea ducesa, poruncise procurorului general Rassi să considere între­gul proces ca şi cum ar fi fost vorba de un liberal. Cît despre Fabricio, se amăgea închipuindu-şi că un om de rangul lui era mai presus de legi; nu-şi dădea seama i .1, într-o fără în care cei sus-puşi nu sînt nicicînd traşi l.i răspundere, intrigile sînt atotputernice, chiar şi îm­potriva lor. îi vorbea adesea lui Lodovico despre desă-vîrşita sa nevinovăţie care avea să fie, credea el, foarte curînd recunoscută în mod public; principalul său ar­gument consta în aceea că nu era vinovat. Dar, într-o Dună zi, Lodovico îi spuse :

— Stau şi mă întreb cum poate excelenţa-voastră. Care este atît de deşteaptă şi de învăţată, să se oste-ă să-mi spună toate astea mie, sluga ei credin­cioasă ; excelenţa-voastră se întrece cu măsura, ferin-ilu se chiar de mine ; poveştile astea-s bune de spus it faţă cu lumea sau la judecată, „la te uită, omul mă 111 ile un ucigaş şi convingerea aceasta nu-1 face, to-in i, să mă scoată de la inimă", îşi spuse Fabricio ca-ifnd din cer.

IVei zile după plecarea Iui,Pepe, primi, spre marea

Im mirare, o voluminoasă scrisoare, închisă cu o pan-

ile mătase, ca pe vremea lui Ludovic al XlV-lea,

ii «dresată excelenţei-sale revere/idissime monseniorului

io del Doaga, prim mare vicar al eparhiei de

'.urna, canonic etc.

— Dar, oare, mai sînt cu toate acestea ? se întrebă el rîzînd. Epistola arhiepiscopului Landriani era o ca­podoperă de raţionament logic şi clar ; cuprindea nici mai mult nici mai puţin de nouăsprezece pagini şi po­vestea amănunţit toate cîte se petrecuseră la Parma cu prilejul morţii lui Giîetti.

,,O armată franceză comandată de mareşalul Ney şi care s-ar fi îndreptat asupra oraşului n-ar fi stîrnit mai multă vîlvă, îi scria inimosul arhiepiscop ; află, iubite fiule, că în afară de ducesa şi de mine, toată lumea crede că ţi-a făcut mare plăcere să-l ucizi pe mascat ciul de Ciletti. Chiar dacă ţi s-a întîmplat o asem nenorocire, astea sînt lucruri care se înăbuşe cu de sate de galbeni şi cu o lipsa de şase luni din' o, numai ca doamna Raversi vrea cu tot dinadinsul s răstoarne pe contele Mosca, folosinâu-se de acest lej. Şi să nu crezi cumva că lumea te înfierează peni cumplitul păcat de a-ţi fi ucis aproapele, ci numai pe tm greşala, sau mai curînd obrăznicia, de a nu te folosit de un bulo (un fel de bătăuş tocmit anume). tălmăcesc în această scrisoare cit tuai limpede vorbe pe care le aud in jurul meu, fiindcă trebuie să ştii c de cînd cu nenorocirea aceasta, fie-i de-a pururi jab, amintirea, ină arăt in fiece zi în trei din cele mai mandiecase case din oraş, ca să am prilejul de a dezvinovăţi. Şi cred că niciodată n-am folosit într-scop mai binecuvîntat bruma de elochiţă pe care rul s-a milostivit să mi-o dăruie,"

Lui Fabricio parcă i s-ar fi luat o ceaţă de pe oc căci în numeroasele ei scrisori, pline de cea mai cal iubire, pe ducesă n-o lăsa inima să-i povestească ad vărul. In schimb, îi jura că e gata să părăsească Par pentru totdeauna, în cazul cînd el nu ar fi putut să

266
■;i toarcă în cel mai scurt timp cu fruntea sus. „Contele va face pentru tine, spunea ea în scrisoarea care înso­ţea pe aceea a arhiepiscopului, tot ceea ce este ome­neşte cu putinţă. Cît despre mine, isprava asta a ta iu-a făcut să mă schimb de nu mă mai recunosc ; am iijuns mai zgîrcită decît bancherul Tombone ; am dat drumul Ia toţi lucrătorii şi, mai mult decît atît, am fă­cut, împreună cu contele, inventarul averii mele, care !. .1 dovedit mult mai puţin însemnată decît credeam. |)upă moartea mărinimosului Pietranera, pe care, între Boi fie zis, ai fi făcut de o mie de ori mai bine să-1 răzbuni, decît să-ţi primejduieşti viaţa încăierîndu-te cu un neisprăvit de teapa lui Giletti, am rămas cu un Venit de o mie două sute de franci şi cinci mii de d.uici datorii ; îmi amintesc, între altele, că aveam două duzini şi jumătate de perechi de pantofi de atlas fb comandaţi la Paris şi o singură pereche de pantofi le mers pe stradă. Sînt aproape hotărîîă să iau cei trei iute de mii de franci pe care mi i-a lăsat ducele şi cu ii am sa-i ridic un monument de toată frumuse­ţi. La drept vorbind, marchiza Raverşi este duşmana ,« de moarte şi deci şi a mea ; dacă ţi se urăşte cumva Ia Boîonia, trimite-mi vorbă şi voi fi lingă tine. încă patru ordine de plată"...

Ducesa nu-i pomenea nimic despre cele ce se spu-■ .ni la Parma în privinţa isprăvii Iui şi căuta, mai le toate, să-i aline supărarea, cu atît mai mult în sinea ei găsea că un del Dongo nu putea fi IU adevărat tras la răspundere pentru moartea unui lios ca Giletti. „Cîţi Giietti n-au fost trimişi pe cealaltă de strămoşii noştri, îi spunea ea conte-tiu s-a mai apucat nimeni să 1? ceară socoteală l" ■ măsură de mirat, Fabricio, care abia începea I......ezărească adevărata faţă a lucrurilor, reciti de

267

mai multe ori, cu toată luarea-aminte, scrisoarea ar­hiepiscopului. Din păcate, acesta îl credea mai infor­mat decît era în realitate. Fabricio înţelese că ceea ce prilejuia mai ales triumful marchizei Raversi era ne­putinţa în care se aflau ducesa şi contele de a găsi martori de visu¹ ai acelei încăierări blestemate. Va­letul, care dusese cel dintîi vestea la Parma, se afla' la circiuma din Sanguigna cînd avusese loc lupta; I Marietta şi bătrîna care-i ţinea loc de mamă parcă» intraseră în pămînt, iar vizitiul care mîna caii trăsu-S rii lor fusese cumpărat de marchiză şi depusese măr-,8 turii ticăloase.

„Procedura este înconjurată de cel mai adînc mis-M ter, scria bunul arhiepiscop, în stilul său ceremoniosjl şi e condusă de procurorul general Rassi, pe care doaiM mila creştinească mă împiedică să-l vorbesc de rău, dar care şi-a agonisit averea înverşunîndu-se împo-M triva sărmanilor inculpaţi ca un ogar asupra iepurelui M cu toate că alteţa-sa, care e grozav de întărltat, l-am însărcinat cu instruirea procesului pe Rassi — a că­rui mîrşăvie şi venalitate închipuirea dumitale nici num poate să bănuie pînă unde merg — am izbutit să ci-M tesc cele trei depoziţii ale acelui vetturino care a fostm de faţă. Din fericire, nenorocitul se contrazice. Şm fiindcă vorbesc cu tine, vicarul meu general, care îfttfl vei urma la conducerea eparhiei, află că l-am chemaM şi l-am descusut pe preotul parohiei în care locuieşt^M acel păcătos. îţi voi spune, preaiubitul meu fiu, daU numai cu condiţia să respecţi taina spovedaniei, cM preotul acesta a şi aflat, de la nevasta acelui vettu- I rino, cîţi galbeni, a primit el de la marchiza Raversi; \

¹ Oculari (lat.).

268

n-aş îndrăzni să susţin că marchiza i-a cerut să te calomnieze în faţa judecătorilor, dar lucrul e aproape ir. Banii i-au fost înmînaţi de un nenorocit de preot, care îndeplineşte funcţii foarte puţin onorabile pe lingă marchiză şi căruia am fost silit să-i iau pen­tru a doua oară dreptul de a sluji în biserică. N-am ■ c mai obosesc cu înşiruirea altor demersuri, la care igur că te aşteptai din partea mea şi care, de altfel, ă în îndatoririle mele. Un canonic, coleg de-al du­de la catedrală, care îşi aminteşte uneori cam prea It de trecerea de care se bucură datorită averii fa­miliei sale, al cărui unic moştenitor a rămas prin mila I domnului, şi-a îngăduit să afirme în salonul contelui , ministrul de Interne, că socoteşte acest fleac mvorbea de asasinatul amărîtului de Ciîetti) ca şi do-j»i..7( împotriva âumitale ; l-am chemat la mine şi, de u ceilalţi trei vicari generali, cu duhovnicul nos­tim şi cu alţi doi preoţi, aflaţi din hitîmplare în sala cptare, l-am rugat să ne împărtăşească şi nouă, ii săi întru domnul, faptele pe care se întemeia con-ea deplină la care pretindea că ajunsese în pri-mtii'ri unuia dintre colegii săi de catedrală; nefericitul fost în stare decît să îngăimeze dteva argumente puţin concludente ■, toţi cei de faţă s-au ridicat iva lui şi cu toate că nu am mai avut nevoie să decît prea puţine cuvinte, a izbucnit în plîns şi cunoscut deschis, în faţa noastră, întreaga lui fă ; drept care, în numele meu şi al tuturor celor aseră parte la această consfătuire, i-am făgă-> nu vorbesc nimănui despre ea, cu condiţia să • i ce-i va sta în putinţă pentru a îndrepta păre­ţi greşite iscate de calomniile cu care te împroşca de

iptămîni încoace.

ii ţi mai spun, iubitul meu fiu, ceea ce pesemne că de multă vreme şi anume că, din cei treizeci şi

269

patru de ţărani tocmiţi de contele Mosca pentru sap turi şi pe cars doamna Raversi pretinde că i-ai plătim ca să te ajute la săvîrşirea crimei, treizeci şi doi sej aţlait în fundul şanţului, cufundaţi în munca lor, as fel că nu te-au văzut cînd ai pus mina pe cuţitul vmăteare ca să-ţi aperi viaţa împotriva celui care ; năpustit asupră-ţi pe neaşteptate. Doi dintre ei, ca se găseau afară din şanţ, au strigat către ceilalţi : omoară pe monsenior ! Acest singur strigăt îţi dov deşte pe deplin nevinovăţia, Ei bine, procurorul ge ral Rassi pretinde că aceşti doi oameni a mai mult decit atit, s-a dat de unua a opt . citorii aflaţi în şanţ; ia primul interogatoriu, şase declarat că au auzit strigătul : îl omoară pe raons nior ! Dar aut aflat, pe cai lăturalnice, că la cel de cincilea interogatoriu, care a avut loc aseară, cinci declarat că mi-şi mai amintesc bine dacă au auzit ei acest strigăt sau dacă nu cumva le-a vorbit des el vreunul dintre tovarăşii lor. Am poruncii să se de îndată adresele acestor martori şi voi cere preot din parohiile de care ţin, să-i facă să priceapă că, pentru cîţlva galbeni se vor lăsa ademeniţi sa luiască adevărul, vor ajunge în iad."

Şi bunul arhiepiscop se pierdea într-o sumedenie | amănunte, aşa cum cititorul şi-a putut da seai cele pe care le-am înşirat mai sus. Apoi, adăujjH latineşte :

„Toată povestea aceasta nu este altceva decît o cercare de răsturnare a %uverw,âvi actual. D. osîndit, fie la galere, fie la moarte, voi interveni, clarîi'.d din înălţimea amvonului meu arhier/isa că te ştiu nevinovat; că nu ai făcut decît să-ţi viaţa ameninţată de un tîlhar şi că eu te-am oj

270

f calci în Parma, atîta vreme cit vrăjmaşii tăi taie sphattră aici după bunul lor plac, Mă baie chiar Iul să-l înfierez aşa cum i s-ar cuveni pe procurorul .-ral Rassi; ura faţă de acest om este tot atît de cască pe cît de rară e preţuirea caracterului său. 'mu, în ajunul zilei îh care procurorul general va ti o sentinţă atît de nedreaptă, ducesa Sanseverina părăsi oraşul şi poate şi statele Parmei; şi nu ră-ttici o îndoială că şi contele Mosca îşi va înainta Isia. E mai mult decît sigur că atunci, generalul ■ Conţi va fi chemat în fruntea guvernului, iar Raversi îşi va vedea visul cu ochii. Marele ■ in procesul acesta, al dumitale, se trage de . ca nici un om priceput nu a fost însărcinat să tot ce trebuie ca să-ţi dovedească nevinovăţia şi '.ce încercările de mituire a martorilor. Con-Inchipuie că el îndeplineşte rolul acesta, dar ire senior ca să se coboare pînă la anumite unte ■, pe de altă parte, în calitatea lui de mi­ni Poliţiei, a trebuit, în prima clipă, să dea cele aspre porunci împotriva dumitale. Şi apoi, să cu-\re a-ţi spune? suveranul nostru atotputernic te inovat sau numai se preface, dar dă dovadă recare pornire în ceea ce te priveşte."

.:vintele : suveranul nostru atotputernic şi se pre-

.■rau în greceşte şi Fabricio fu din cale-afară de

scător arhiepiscopului pentru că îndrăznise să Ie

f'ăie cu un briceag rîndul din scrisoarea în care

Iau şi îl distruse pe loc).

'ricio îşi întrerupse de douăzeci de ori citirea iii : era răscolit de avînturile celei mai înflăcărate vfinţe. Răspunse numaidecît arhiepiscopului, pe h'ini. în timp ce scria, îşi ridica din cînd în cînd pentru ca lacrimile să nu-i picure pe hîrtie. A ;i, în clipa în care vru să pecetluiască scrisoarea,

271

i se păru, recitind-o, că avea un ton prea lumesc. „An s-o transpun în latineşte, îşi zise el, va părea mai res pectuoasă preacinstitului arhiepiscop". Şi în timp se străduia să alcătuiască fraze latineşti cît mai fr moaşe şi cît mai lungi, după pilda lui Cicero¹, aminti că într-o bună zi, arhiepiscopul, vorbindu-i Napoleon, îl numise Buonaparte² ; şi pe dată, toat înduioşarea, care în ajun îl mişcase pînă la lacrir se topi fără urmă. „O, rege al Italiei, exclamă el, ere dinţa pe care atîţia ţi-au jurat-o în timpul vieţii, ţi-o voi păstra şi după moarte. Arhiepiscopul ţine mine fiindcă sînt un del Dongo şi el e fecior de bl ghez." Şi pentru ca frumoasa lui epistolă latineas să-i fie totuşi de folos, Fabricio mai schimbă cîte ce pe ici, pe colo, şi o adresă contelui Mosca.

în aceeaşi zi, Fabricio o întîlni pe stradă pe Mariet zărindu-1, fata se îmbujora de bucurie şi îi făcu semn o urmeze, fără să-i vorbească. Se îndreptă în grabă un portic, unde nu era nimeni ; acolo, pentru a n recunoscută, îşi trase pe ochi dantela neagră, care, du datina locului, îi acoperea capul, şi se întoarse sţ Fabricio :

— Cum se face, îl întrebă ea nerăbdătoare, că plimbi astfel, nestingherit, pe stradă ?

Eroul nostru îi istorisi toată povestea.

— Sfinte doamne, erai la Ferrara ! Şi eu cît te-a căutat ! Află că m-am sfădit cu baba mea, fiindcă va cu orice preţ să ne ducem la Veneţia, dar ştiam eu n-ai să dai pe-acolo, de vreme ce eşti pe lista neag a Austriei. Mi-am vîndut colanul meu de aur ca să an cu ce veni la Bolonia, unde parcă îmi spunea inima

¹ Marcus Tullius Cicero (106—43 î.e.n.), celebru orator Discursurile şi tratatele sale filozofice şi de critică literară tuie un model de stil în limba latină.

² Adversarii lui Napoleon Bonaparte îi pronunţau numele Buo parte, pentru a aminti obîrşia sa corsicană.

272

.un să am fericirea să te întîlnesc ; după două ni-ara pomenit cu baba, aşa că de aceea nu-ţi spun să vii pe la noi, fiindcă iar are să caute să te jupoaie de bani şi mie îmi crapă obrazul de ruşine. Am trăit cît se poate de chibzuit de cînd cu nenorocirea aceea, aşa că n-am cheltuit nici un sfert din ce ne-ai dat. Pe de .iliă parte, nici la hanul Pelegritto n-aş vrea să se vadă că vin, căci ar fi prea bătător la ochi. Cată de închiriază vreo odăiţă undeva, pe vreo străduţă dosnică, iar la Ave Măria (pe-nserat), am să te aştept aici, sub acest portic. Şi spunînd acestea, o luă la fuga.

Capitolul

treisprezecelea

Toate gîndurile serioase fură uitate Ia ivirea ne»; aşteptată a acestei fete încîntătoare. Fabricio începu sa ducă la Bolonia o viaţă fericită şi lipsită de griji. Uşu­rinţa copilăroasă, cu care se bucura de tot ceea ce urni plea viaţa lui de acum, se strecura şi în scrisorile pe cară le scria ducesei ; ba chiar într-un chip atît de vădiţ0 încît aceasta se şi supără. Dar Fabricio abia luă seama; avu doar grijă să însemne prescurtat, pe cadranul cea^j sului pe care îl purta la el : cînd îi scriu D., să na spun niciodată cînd eram preot, sau cînd eram om am bisericii, fiindcă se supără. Cumpărase doi căişori, da care era foarte mulţumit; îi înhăma la o caleaşca luată cu chirie, de cîte ori Marietta voia să cunoască vreunul din minunatele locuri de plimbare din îrnprca jurimile Boloniei ; aproape în fiecare seară o ducea lfl Cascada Reno. La întoarcere, se opreau la mult preaj îndatoritorul Crescentini, care se credea puţin tatăl Mfl riettei.

„Drept să spun, dacă asta e viaţa de cafenea care o socoteam atît de nevrednică de un om de oareca valoare, am făcut rău să fug de ea." Dar, judecind astf Fabricio nu ţinea seama de faptul că se ducea la cafen doar pentru a citi Constituţionalul şi că, fiind cu săvîrşire necunoscut de protipendada oraşului, ambiţ deşarte nu aveau nici un amestec în fericirea lui

274

icum. Cinci nu era cu Marietta, putea fi văzut la Ob-.iTvator, unde urma un curs de astronomie ; profesorul ie împrietenise cu el şi, duminica, Fabricio îi împru-mita caii ca să se furlandisească împreună cu nevasta ţt Corso-ul de pe tAontagnola.

Tabricio nu putea suferi să pricinuiască vreun ne-ijuns cuiva, oricît de puţin demnă de preţuire ar fi fost

miţa cu pricina. Marietta continua să-I împiedice să li .1 ochi cu bătrîna ; dar într-o zi, pe cînd fata se afla .i biserică, urcă pînă la vnainmacia, care, văzîndu-1, se

■ îşi de mînie. „Trebuie neapărat să mă port ca un

Ici Dongo", îşi spuse Fabricio.

— Cît cîştigă Marietta pe lună, cînd joacă ? strigă I cu ifosele cu care orice tînăr ce se respectă intră, la .ins, în balconul de la Bouffes K

— Cincizeci de galbeni.

— Minţi, cum ţi-e obiceiul; spune drept, ori să mă M i dumnezeu dacă ai să vezi de la mine un sfanţ.

— Iaca, spun. La Parma, cînd eram cu trupa, îna-să cadă pe capul nostru pacostea de a te fi întîl-

i cîştiga douăzeci şi doi de galbeni ; mai cîştigam şi i .loisprezece, din care îi dădeam fiecare lui Giletti, rătorul nostru, cîte o treime. Iar el avea grijă să-i uuiască Mariettei, în fiecare lună, dtc ceva, preţ de to doi galbeni.

Iar minţi ; parcă eu nu ştiu că primeai numai

u galbeni. Oricum, dacă te porţi frumos cu Mari-

I te iau în serviciul meu, ca şi cum aş fi un impre-

i în fiece lună, vei avea de la mine doisprezece

¹ ni pentru dumneata şi douăzeci şi doi pentru

i.i ; dar dacă o mai văd o singură dată plînsă, sa

.i întorc foaia...

A, care va să zică, îmi faci pe grozavul. Află i că, în ciuda nemaipomenitei tale dărnicii, ne

Wtffes Parisiens, celebru teatru de operetă.

27Î

ducem de rîpă, răspunse bătrîna mînioasă, căci pierde™ orice avviamento (vad). Iar cînd ni se va întîmpla groaz« nica nenorocire să fim lipsite de ocrotirea excelenţei* voastre, nu vom mai fi cunoscute de nici o trupă, toate vor fi fost completate, iar nouă nu ne va mai rărnînc, din vina dumitale, decît să crăpăm de foame.

— Du-te la dracu' ! îi strigă Fâbricio pleeînd.

— Nu la dracu' am să mă duc, păgînule, ci drept Ia poliţie l Să afle de la mine că eşti un monsignore, şlB încă unul răspopit, şi că nu te cheamă Giuseppe Bosst§ cum nu mă cheamă pe mine.

Fabricio, care apucase să coboare vreo cîteva trepte,¹ le urcă din nou.

— In primul rînd, poliţia ştie mai bine decît fine care e adevăratul meu nume ; dar dacă te apuci cumvJ să mă denunţi, dacă faci această ticăloşie, o ameninţfl el, Lodovico al meu va avea el grijă să te înveţe mint

Bătrîna se îngălbeni la faţă şi, repezindu-se la Fa-| bricio, îi luă mîna şi vru să i-o sărute.

—4 Primesc cu recunoştinţă soarta pe care ne-o hă-'j răzeşti Mariettei şi mie. Iartă-mă, dar pari atît de butJ îneît te-am crezut cam prostănac. Nu uita, aşadar, ca şi alţii ar putea face aceeaşi greşeală ; te sfătuiesc caj pe viitor, să te porţi mai vădit ca un mare senior. Apc adăugă, cu cea mai desăvîrşită neobrăzare : să te gîn deşti la sfatul meu, căci nu e rău ; şi cum iarna nu-i] prea departe, ai face bine să ne dăruieşti, Mariettei mie, două paltoane de stofă bună englezească, diij aceea de care vinde negustorul ăl mare, din piaţa Sar Petronio.

Dragostea frumoasei Marietta îi dăruia lui Fabrică toate bucuriile unei dulci prietenii, ceea ce îl făcea si

276

viseze la fericirea oarecum asemănătoare pe care ar fi putut-o afla alături de ducesă.

„Dar ceea ce îmi place, îşi spunea el uneori, este că rămîn cu desăvîrşire străin de acea preocupare exclu­sivă şi pătimaşă pe care oamenii o numesc iubire. Prin-i re legăturile de dragoste pe care întîmplarea m-a fă-».lir să le am la Novară sau la Neapole, întîlnit-am vreodată o femeie a cărei apropiere, chiar în primele :ile, să preţuiască pentru mine mai mult decît o plim-bare călare pe un cal frumos şi necunoscut? Ceea ce se cheamă iubire, adăugă el, să nu fie oare decît tot o minciună? Bineînţeles că iubesc, dar în aceeaşi măsură în care am poftă de mîncare la ora şase / Oare, din în­clinarea aceasta, întrucîtva grosolană, să fi făcut minci-Roşii iubirea Iui Othello, iubirea lui Tancred ¹ ? Sau sînt cu cumva altfel alcătuit decît toţi ceilalţi oameni ? Sa lipsească oare sufletului meu această pasiune ? De ce ? i Iudată ar mai fi soarta asta a mea l"

I a Neapole, mai ales în ultima vreme, Fabricio în-lilnisc femei care, mîndre de rangul, de frumuseţea şi ■ Ir locul pe care îl ocupau în societate adoratorii la i.ne renunţaseră pentru dînsul, avuseseră pretenţia să-1 |m.i din scurt. De îndată ce simţise aceasta, Fabricio • despărţise de ele în chipul cel mai grăbit şi mai ■■. undalos. „Dacă m-aş lăsa furat de. plăcerea — desigur ! irte mare — de a o iubi pe această femeie frumoasă i.ue se numeşte ducesa Sanseverina, ar însemna să fac întocmai ca francezul acela zăpăcit, care a omorît, în-ii o bună zi, găina cu ouă de aur. Căci ei îi datorez nntia bucurie pe care am simţit-o vreodată în dragoste : piiiienia pe care i-o port e însăşi viaţa mea; şi, de nlifol, ce-aş fi fost eu fără ea? Un biet exilat, silit

¹ I roii din Ierusalimul eliberat de Torquato Tasso şi din tra-ai acelaşi nume, de Voltaire.

277
să-şi ducă zilele cu chiu cu vai, într-un castel părăginit din împrejurimile Novarei. îmi amintesc că, în serile de toamnă, eram nevoit să-mi pun o umbrelă în dreptul pologului de deasupra patului. Călăream pe caii inten­dentului, care nu zicea «nu» din consideraţie pentru sîngele meu albastru (pentru înalta mea obîrşie), dar căruia începea să-i pară cam lungă şederea mea acolo. Tatăl meu îmi botărîse un venit de o mie două sute de franci, dar îşi închipuia că săvîrşise cel mai groaznic păcat dînd o bucată de pîine unui iacobin. Sărmana mea mamă şi surorile mele renunţau să-şi facă rochii, ca eu să pot să dăruiesc cîte o mică amintire iu­bitelor mele. Dar felul acesta de a fi darnic îmi frîn-gea inima. Ca să nu mai vorbesc de faptul că începea să mi se bănuiască sărăcia, iar tineretul nobil din îm-| prejurimi sta gata-gata să mă compătimească. Mai de­vreme sau mai tîrziu, vreun filfizon şi-ar fi exprimat dispreţul pentru un iacobin păgubos ajuns la sapă de lemn, căci în ochii acelor oameni nu eram altceva. Ar fi urmat cîteva zdravene lovituri de spadă, pe care le-aş fi dat sau le-aş fi primit, şi care m-ar fi dus drept la forn tăreaţa Fenestrelles, sau poate că m-aş fi refugiat din nou în Elveţia, tot cu un venit de o mie două sute de franci pe an. Din fericire, ducesei îi datorez faptul de a fi scăpat de toate aceste buclucuri ; şi culmea e câ tot ea este aceea care are faţă de mine impulsurile de prietenie pe care ar trebui să le simt eu.

în loc să trăiesc ca un caraghios şi ca un pîrlit, în loc de viaţa aceea care ar fi făcut din mine o lighioan^ amărîtă şi nătîngă, locuiesc de patru ani într-un ma: oraş, cu trăsură la scară, ceea ce m-a scutit de a noaste invidia şi toate celelalte josnice simţăminte provinciei. Mătuşa asta a mea, mult prea îngăduito mă ceartă întotdeauna că nu iau destui bani de la b, cher. Şi eu să dau cu piciorul acestui trai minunat Să-mi pierd singura prietenă pe care o am pe lume ?