Manastirea din Parma de Stendhal partea îNTÎI

parte, nu putea răbda nici gîndul să o vadă pe i amărită, şi încă din vina lui.

i i întoarcere, o găsi tăcută, posomorită. Iată ce se

Chekina, subreta, chinuită de remuşcări şi

Ittdccfndu ţi vina pe măsura uriaşei sume de bani ce

primitei se îmbolnăvise de supărare. într-o seară,

193

ducesa, care ţinea la ea, urcă pînă în odaia ei. Fe­tişcana nu putu răbda atîta bunătate : izbucni în plîns, vru să-i înapoieze stăpînei ceea ce îi mai rămăsese*din banii primiţi şi, în cele din urmă, avu curajul să-i mărturisească interogatoriul contelui, precum şi răs­punsurile ei. Ducesa se repezi la lampă şi o stinse, apoi îi spuse Chekinei că o iartă, însă cu condiţia să nu mai sufle în viaţa ei vreo vorbă despre acea stranie întîmplare. „Sărmanul conte, îi spuse ea cu un aer de prefăcută nepăsare, se teme să nu fie caraghios — aşa sînt toţi bărbaţii." Şi se grăbi să coboare în aparta­mentele sale.

Abia zăvorită în camera ei, izbucni în lacrimi : gîndul de a face dragoste cu Fabricio, pe care îl văzuse născîndu-se, i se părea îngrozitor ; şi totuşi, ce voia să însemne purtarea ei ?

Aceasta fusese cea dintîi pricină a negrei amărăciuni în care o află cufundată contele. După sosirea lui, avu ieşiri nestăpînite faţă de el şi chiar faţă de Fabricio ; parcă n-ar mai fi vrut să-i vadă, nici pe unul nici pe altul. Era dezamăgită de rolul caraghios pe care Fabricio îl juca pe lîngă mica Marietta ; căci contele, incapabil de a păstra vreo taină faţă de dînsa, sfîrşise prin a-i spune totul, ca un adevărat în­drăgostit ce era. Ducesa nu se putea deprinde cu această nenorocire : idolul ei avea un cusur. în cele din urmă, într-o pornire de sinceră prietenie, ceru sfat contelui : pentru Mosca, aceasta fu o clipă nespus de plăcută şi o frumoasă răsplată a nobilei hotărîri care îl făcuse să se întoarcă la Parma.

— Şi ce-i cu asta ? spuse el rîzînd ; aşa sînt tinerii : vor ca toate femeile să fie ale lor, iar a doua zi au şi uitat. După cîte ştiu, Fabricio urma să plece la Bel" girato, s-o vadă pe marchiza del Dongo. Să plece, deci ! în lipsa lui, voi cere trupei să-şi mute talentele în altă parte, despăgubind-o, bineînţeles, de cheltuielile dru-

194

inului. Mă tem însă că foarte curînd îl vom vedea mdrăgostindu-se de oricare altă femeie frumoasă, pe care întâmplarea i-o va scoate în cale... cum e şi firesc ţi nici n-aş vrea să fie altfel... Dacă e nevoie, tri-mite-i vorbă marchizei, să-i scrie.

Acest sfat dat, parcă cu totul într-o doară, fu pen­tru ducesă ca o scăpărare de lumină, căci se temea de Giletti. Seara, contele anunţă, ca din întîmplare, că un curier avea să plece la Viena, trecînd prin Milano ; trei zile mai tîrziu, Fabricio primi un răvaş de la mama lui. Plecă foarte supărat de a nu fi putut, din pricina -iei lui Giletti, să se bucure de minunatele intenţii tic micuţei Marietta, asupra cărora primise toate asi­gurările prin bătrîna mammacia, care îi ţinea fetei loc de mamă.

Tabricio se întîlni cu maică-sa şi cu una din surori

li lîelgirato, tîrguşor piemontez situat pe ţărmul drept

lacului Maggiore (ţărmul stîng ţinea de Milano,

flclnd deci parte din teritoriul austriac). Lacul acesta,

tnăn cu lacul Como, şi care coboară, ca şi el, de

la nord la sud, e aşezat la vreo douăzeci de leghe mai

ipre apus. Aerul munţilor, priveliştea maiestoasă şi

lungită a minunatului lac, care îi amintea de acela

malul căruia îşi petrecuse copilăria, totul contribui

i.i preschimbarea amărăciunii lui Fabricio, vecină cu

i, într-o blîndă melancolie. Amintirea ducesei îl

tiuia acum cu o nespusă duioşie ; i se părea că,

din depărtare, începe să o iubească aşa cum nu iubise

iii.I o femeie ; şi nimic nu era mai chinuitor decît

I închipuie că ar putea fi despărţit de ea pentru

iuna. în starea sufletească în care se afla, ducesa

i H h cucerit, dacă s-ar fi apucat să cocheteze cu el,

indu-i, de pildă, un rival. Dar, departe de a

im pas atît de hotărîtor, ducesa continua să-1

i cu gîndul pretutindeni, nu fără a-şi face cele

im. imputări. Se mustra pentru ceea ce ea încă

195

numea o fantezie, ca şi cum ar fi fost ceva îngrozitor; îşi spori atenţiile şi drăgălăşeniile faţă de conte care, fermecat, nu mai ţinea seama de înţeleaptă povaţă de a face o a doua călătorie la Bolonia.

Marchiza del Dongo, zorită de nunta fiicei sale mai mari cu un duce din Milano, nu putu petrece decît trei zile cu prea-iubitul ei fiu, care nu i se păruse niciodată mai apropiat şi mai drăgăstos. în mintea lui Fabricio, care tînjea din ce în ce mai tare, încolţi un gînd năstruşnic şi chiar caraghios : îndrăzni-vom a spune că se hotărîse să ceară sfatul abatelui Blanes ? Simpaticul bătrîn era, însă, departe de a fi în stare să înţeleagă zbuciumul unei inimi hărţuite de patimi copi­lăreşti, aproape deopotrivă de puternice ; de altfel, i-ar fi trebuit opt zile numai ca să înceapă să priceapă toate interesele potrivnice de care trebuia să ţină seamă Fabricio la Parma ; în schimb, gîndindu-se la convorbirea pe care ar fi avut-o împreună, lui Fabricio i se părea că-şi regăseşte prospeţimea celor şaisprezece ani.'Dar, cine ar crede-o ? Fabricio dorea să-i vor­bească nu numai ca unui om înţelept, ci şi ca unui prieten cu desăvîrşire credincios ; ţelul acestui drum şi simţămintele care îl însufleţiră pe eroul nostru, de-a lungul celor cincizeci de ore cît ţinu călătoria, sînt atît de stranii, că ar fi poate mai bine, şi în interesul povestirii, să le trecem sub tăcere. Mă tem ca nu cumva firea lesne încrezătoare a lui Fabricio să-1 lip­sească de simpatia cititorului, dar, la urma urmei, de vreme ce era astfel, de ce l-am măguli pe el mai curînd decît pe un altul ? Doar nu i-am măgulit nici pe con­tele Mosca, nici pe principe.

Prin urmare, pentru că trebuie să spunem totul, Fabricio îşi însoţi mama pînă în portul Laveno, pe malul stîng al lacului Maggiore, mal austriac, unde marchiza coborî către orele opt seara. (Lacul fiind considerat ca un loc neutru, nu se cerea paşaport

196

decît celor care coborau pe uscat.) Dar abia se lăsă noaptea, şi Fabricio debarcă şi el pe ţărmul austriac, într-o luncă ce înainta pe o limbă de pămînt pînă în mijlocul apei. închinase o sediola, soi de cabrioletă ţărănească uşoară, cu ajutorul căreia putu să urmeze, la o depărtare de cinci sute de paşi, trăsura mamei jale ; era îmbrăcat cu livreaua valeţilor casei del Dongo nici unuia din numeroşii slujbaşi ai poliţiei sau ai \ .unii nu-i trecu prin minte să-i ceară paşaportul. La un sfert de leghe de Como, unde marchiza şi fata ei trebuiau să mîie peste noapte, apucă la stînga, pe o cărăruie care, după ce ocolea tîrgusorul Vico, da într-un ilninicag bătătorit de curînd, chiar de-a lungul ţărmu­lui. Era miezul nopţii şi Fabricio putea nădăjdui că n-o să întîJnească nici un jandarm. Drumeagul trecea prin zăvoaie ale căror copaci îşi profilau frunzişul în-nmccos pe un cer înstelat, dar înzăbrenit de o pîciă iră. Cerul şi apa erau cufundate într-o pace desă-ită. Fabricio simţi că nu se poate împotrivi acestei frumuseţi dumnezeieşti ; se opri să se aşeze pe o stîncă alcătuia un fel de mic promontoriu. Tăcerea ne-in [ti era tulburată doar de cîte un vălurel care, Ia - i iimpuri egale, murea, oftînd, pe prundiş. Fabricio MO inimă italiană. Cusurul — fie-i iertat — care-1 >.i face poate mai puţin simpatic cititorului, consta ii scamă în aceasta : nu era îngîmfat decît din im.I In cînd, iar frumuseţea sublimă îl mişca pînă la I" unii. potolind toată încrîncenarea aleanurilor sale. > rum ia aşa pe stînca aceea singuratică, fără grija lor de poliţie, ocrotit de întunericul adînc şi de cuprinsa pace a nopţii, lacrimi blînde îi înecară hil : clipele acelea fură pentru el cele mai fericite ■ CIN le trăia de foarte multă vreme.

I i făgădui sa nu o mintă pe ducesă şi, fiindcă i i li|>.i aceea o iubea dincolo de orice închipuire, îşi n.i .1 mi-i spună niciodată că o iubeşte; niciodată

197

n-avea să rostească în faţa ei cuvîntul „iubire", de vreme ce patima care răspundea Ia acest nume era străină de inima lui. în înflăcărarea acelei clipe de dărnicie şi virtute, care-1 făcea atît de fericit, notări să-i mărturisească, la primul prilej, tot adevărul : inima lui nu cunoscuse nicicînd iubirea. O dată oprit la acest gînd curajos, se simţi uşurat; parcă i-ar fi luat cineva o piatră de pe inimă. „Dar dacă 'îmi pomeneşte cumva de Marietta ? Atîta pagubă, n-am decît să n-o mai văd !" îşi spuse tot el, plin de voie bună.

Căldura copleşitoare ce domnise toată ziua începea să se domolească sub boarea dimineţii. Zorile se şi vesteau, încununînd cu o dalbă licărire crestele Alpilor, ce se înalţă la miazănoapte şi la răsărit de lacul Como. Povîrnişurile lor, albite de zăpezi chiar şi în luna iunie, se profilează măreţ pe albastrul unui cer veşnic senin la acele înălţimi ameţitoare. O aripă a Alpilor, înaintînd la miazăzi, spre fericita Italie, desparte povîrnişurile lacului Como de acelea ale lacului Gardo. Fabricio urmărea cu privirea toate răsfirările acelor munţi mă­reţi, în timp ce zorile, limpezindu-se, scoteau din um­bră văile dintre ei, argintind ceaţa uşoară ce Sfi ridica din fundul prăpăstiilor.

De cîteva clipe, Fabricio pornise iar la drum ; trecu dealul care formează peninsula Durini şi, în sfîrşit, în faţa ochilor Iui se ivi clopotniţa satului Grianta, de unde cercetase de atîtea ori stelele, împreună cu aba­tele Blanes. „Ce neştiutor eram pe atunci .' îşi spuse el. Nu puteam pricepe nici măcar puţina latinească a tratatelor de astrologie pe care le răsfoia dascălul meu şi cred că le respectam mai ales fiindcă, descifrînd doar cîte un cuvinţel pe ici, pe colo, închipuirea mea se căznea să le dea un înţeles, ba chiar unul pe cît mai romantic cu putinţă."

198
Puţin cke puţin, visarea lui se îndreptă în altă di­recţie. Să fi fost, oare, ceva adevărat în această şti­inţă ? Şi de ce s-ar deosebi ea de altele ? Să zicem că mai mulţi nătărăi şi mai mulţi oameni şireţi se înţeleg între ei cum că ar şti mexicana, de pildă ; în această calitate, se impun societăţii, care începe să-i respecte, ţi guvernelor, care încep să-i plătească. Sînt copleşiţi iau înduioşa poporul, exploatând simţirea-i generoasă .' Aşa, bunăoară, părintele Bari, căruia Ernest al IV-Iea i 8 acordat de curînd o pensie de patru mii de franci li o înaltă decoraţie, ca răsplată, fiindcă a restituit lumii nouăsprezece versuri dintr-un ditiramb grecesc .' „Dar, dragă doamne, ce drept am eu să judec aceste Iu-• uiri caraghioase? Se cade, oare, să mă plîng tocmai I u ? îşi spuse el, oprindu-se deodată în loc. Oare, nu • aşi decorare a primit-o şi guvernatorul meu de la Ncnpole ?"

Fabricio încercă o silă adîncă ; minunata pornire de

cer entuziasm, care nu demult făcuse să-i tresalte

inima, se preschimbă în josnica plăcere de a fi luat

muucîtva parte la o hoţie. „La urma urmei, îşi spuse el

■ ■■ii un tîrziu, cu privirea stinsă a unui om nemulţumit

line, de vreme ce originea mea socială îmi dă dreptul

i profit de aceste abuzuri, aş fi un mare tont dacă aş

'Im .i partea ce mi se cuvine ; numai că, pentru nimic

tn lume nu trebuie să le ponegresc în public." Acest

iment nu era lipsit de temei; în schimb, Fabricio

pribufise de la înălţimea sublimei fericiri, pe culmile

si- aflase doar cu un ceas mai devreme. Ideea pri-

!ui uscase această gingaşă mlădiţă căreia i se

fericire.

l'.u.i nu trebuie să cred în astrologie, reîncepu el, I să se ia cu gîndurile, dacă, asemenea celorlalte unii din ştiinţele nematematice, această ştiinţă

199

este slujită de o adunare de gogomani entuziaşti şi de ipocriţi şireţi, plătiţi de cei în slujba cărora se află, cum se face că mă gîndesc atît de des şi cu atîta tul­burare la acea împrejurare fatală ? Pe vremuri, am ieşit din închisoarea din B*** cu hainele şi foaia de drum a unui soldat zvîrlit în temniţă pentru o dreaptă pricină."

Judecata lui Fabricio nu izbuti să răzbată mai de­parte ; se învîrtea mereu în jurul aceleiaşi întrebări, fără să o poată dezlega. Era încă prea tînăr; în clipele de răgaz, sufletul lui sorbea cu nesaţ stările de încîn-tare pe care i le ofereau împrejurările romantice, scor-nite de imaginaţia lui înfierbîntata. Era departe de a-şi petrece timpul cercetînd cu răbdare adevăratele parti-cularităţi ale lucrurilor, pentru a le putea ghici mai pe urmă cauzele. Realitatea i se părea plată şi murdară ; e de înţeles să nu-ţi placă să o priveşti, dar atunci nici nu-ţi este îngăduit să o judeci. Nu se cade, mai ales, să faci observaţii în domenii în care eşti neştiutor. Ast­fel că, fără a fi lipsit de inteligenţă, Fabricio nu-şi putea da seama că semicredinţa Iui în prevestiri era pentru el o religie, o impresie adînc întipărită în el, la intrarea lui în viaţă. Pentru dînsul, a se gîndi la această credinţă însemna a simţi, însemna a fi fericit. Dar se încăpăţîna să afle în ce fel aceasta putea fi

0 ştiinţă dovedită, reală, ca, de pildă, geometria. Căuta cu îndărătnicie, în amintirea sa, toate împrejurările în care anumite semne, observate de el, nu fuseseră ur­mate de evenimentul fericit sau nefericit pe care pă­reau că-1 prevestesc. Insă, tot crezînd că urmăreşte un raţionament şi că se îndreaptă către adevăr, atenţia

1 se oprea cu bucurie asupra împrejurărilor în care pre­vestirile fuseseră cu prisosinţă urmate de întîmplarea fericită sau nefericită pe care i se părea lui că o pre­ziseseră, şi sufletul i se umplea de respect şi înduio-

200

^ire. Ar fi resimţit o silă nestăpînită pentru cel care .ir fi tăgăduit prevestirile şi, mai ales, dacă şi-ar fi iiigăduit să le zeflemisească.

Fabricio mergea fără să bage de seamă distanţa stră-initută şi ajunsese cam aici cu sterpele-i cugetări cînd, ridicînd capul, dădu cu ochii de zidul parcului părintesc. Acest zid, care susţinea o vastă terasă, se înălţa Ia mai bine de patruzeci de picioare deasupra drumului, pe dreapta. Un brîu de piatră, aşezat sus de tot, chiar sub lulustradă, îi dădea un aspect monumental. „E destul de frumos — constată cu răceală Fabricio — o arhi-tectură de bună calitate, aproape în stil roman" ; aplica recentele sale cunoştinţe în domeniul antichităţii. Apoi. întoarse capul scîrbit ; severităţile părintelui său şi mai ■ ii scamă denunţul fratelui său Ascanio, la întoarcerea Im din Franţa, îi reveniră în minte.

..Acest denunţ ticălos a fost Ia originea vieţii mele i\c .icum. Pot să-1 urăsc, pot să-1 dispreţuiesc, dar ori-.iim, el mi-a schimbat ursita. Ce s-ar fi ales de mine, urghiunit la Novară — unde omul de afaceri al tată­lui meu abia mă răbda — dacă mătuşa mea nu s-ar ii Hiat iubită de un ministru atotputernic? Sau dacă Bl li întîmplat ca mătuşa asta să aibă un suflet nepăsă-uscat, în locul sufletului ei cald şi pătimaş, şi dacă n ii li jinut Ia mine cu acest entuziasm care mă umple dumerire ? Da, ce s-ar fi ales de mine, dacă ducesa li avut firea haină a fratelui ei, marchizul del

,.|'!< ii de aceste crude amintiri, Fabricio înainta

ii şovăielnici. Ajungînd la marginea şanţului, chiar

i.i|.i măreţei faţade a castelului, abia îşi aruncă

Irca asupra impunătorului edificiu, înnegrit de

Nobilul grai al arhitecturii îl lăsă nesimţitor;

201
amintirea fratelui şi a tatălui său înăbuşea în sufletul lui orice pornire spre frumos ; nu se gîndea decît cum sa se ferească, pentru a nu cădea în mîinile unor duş­mani prefăcuţi şi răi. Se opri o clipă să privească, dar cu o vădită silă, ferestruica odăiţei de la etajul al trei­lea, în care locuise înainte de 1815. Firea tatălui des-puiase de orice farmec amintirile primei sale copilării. „Nu i-am mai călcat pragul, se gîndi el, din acea dimi­neaţă de 7 martie, cînd m-am dus să iau paşaportul lui Vasi; a doua zi, frica de spioni m-a făcut să-mi grăbesc plecarea. La întoarcere, după călătoria din Franţa, n-am avut nici mqcar timpul să urc pînă sus, să-mi revăd gravurile... Şi toate astea din pricina denun­ţului fratelui meu."

Fabricio întoarse capul cu silă. „Abatele Blanes, se gîndi el apoi cu tristeţe, are peste optzeci şi trei de anj şi, din cîte mi-a spus soră-mea, aproape nici nu mâi vine pe Ia curte ; beteşugurile bătrîneţii l-au ajuns şi pe el. Anii îi vor fi împietrit inima cea atît de dîrsă şi de nobilă .' Dumnezeu ştie de cînd nu s-a mai urcat în clopotniţă J Mă voi ascunde în cramă, după butoaie, sau sub teasc, pînă cînd are să se trezească ; nu vreau să tulbur somnul bunului bătrîn ; o fi uitat, pesemne, şi cum arăt; la vîrsta Iui, şase ani înseamnă mult.' Nu voi mai afla decît mormîntul unui prieten ! Şi ce copi­lărie, adăugă el, sa vin pînă aici, ca să înfrunt sila pe care o stîrneşte în mine castelul tatălui meu."

Fabricio păşi, în clipa aceea, în mica piaţă a bisericii şi ceea ce văzu îl umplu de uimire, facîndu-1 aproape să înnebunească de bucurie : ferestruica, lungă şi în­gustă, de la cel de-al doilea cat al străvechii clopotniţe, era luminată de mica lampă a abatelui Blanes. Abatele obişnuia să şi-o pună acolo cînd se urca în colivia de scînduri a micului sau observator, pentru ca lumina să nu-1 împiedice să citească pe planisferă. Această hartă

202

a cerului era desfăşurată pe un vas mare de lut, în care stătuse pe vremuri unul din portocalii castelului. în fun­dul vasului, ardea cea mai prizărită dintre lămpi, iar un burlan de tablă conducea fumul afară din vas, indicînd totodată, prin umbra lui, unde se afla nordul pe hartă. Amintirea tuturor acestor lucruri, atît de simple, înecă de emoţie sufletul lui Fabricio, copleşindu-1 de fericire.

Aproape fără să-şi dea bine seama ce face, băgă două degete în gură şi scoase un mic fluierat scurt, care odi­nioară era semnalul lui de trecere. îndată după aceea, luzi mişcîndu-se frînghia care, din înaltul observatoru­lui, deschidea clanţa uşii de la intrarea clopotniţei. Se năpusti pe scară, emoţionat din cale-afară. îl găsi pe abate instalat în jilţul său de lemn, la locul obişnuit; iul îi era pironit în mica lunetă a unui teodolit de perete. Cu mîna stîngă, îi făcu semn să nu-I întrerupă ; lipa următoare, scrise o cifră pe dosul unei cărţi de apoi, răsucindu-se în jilţ, deschise larg braţele ;

iul nostru căzu la pieptul lui, plîngînd. Abatele Bla-nis era adevăratul său tată.

— Te aşteptam, îi spuse dînsul, după primele izbuc­nii i de emoţie şi bucurie.

i-, abatele îşi vedea numai de meseria lui de sa-r, sau, cum se gîndea foarte des la Fabricio, vreun ii astrologie îi vestise cu totul întîmplător sosirea uia ?

Mă adastă moartea în prag, vorbi iar preotul.

I V ce spui asia ? strigă Fabricio îndurerat.

— Dn, reluă abatele pe un ton grav şi cîtuşi de puţin

înd se vor fi împlinit cinci luni şi jumătate sau luni şi jumătate de la revederea noastră, viaţa mea, i împlinită partea-i de fericire, se va stinge.

Come face al mancar dell''alimente*

uni opaiţul, cînd i se sfîrşeşte untdelemnul.) îna- li cel mare, voi rămîne, de bună scamă,

.

203

una sau doua luni faxă să vorbesc, iar după aceea voi fi primit la sînul tatălui ceresc; bineînţeles, numai dacă va socoti că mi-am împlinit datoria în postul unde mă pusese de strajă.

Dar, văd că te doboară oboseala, tulburarea te face să pici de somn. De cînd te tot aştept, am ascuns o pîine şi un şip cu rachiu în lada cea mare cu instrumente. Intremează-te niţel cu ele şi cearcă să capeţi destulă putere ca să mă mai asculţi cîteva clipe. E în puterea mea să-ţi spun unele lucruri, mai înainte ca noaptea să fie cu totul înlocuită de zi. Acum le văd cu mult mai limpede decît am să le văd, poate, mîine. Căci, vezi tu, băiete, sîntem de-a pururi slabi şi se cade ca totdeauna să ţinem seama de această slăbiciune. Poate că mîine, bătrînul din faţa ta, pămînteanul din mine, îşi va face în sinea lui ultimele pregătiri înaintea morţii, iar mîine seară, la ora nouă, va trebui să pleci.

Fabricio asculta în tăcere, aşa după cum îi era obi­ceiul.

— Deci, e adevărat, reluă bătrînul, că atunci cînd ai încercat să ajungi la.Waterloo, n-ai aflat din capul locului decît o temniţă ?

— Da, părinte, răspunse Fabricio mirat.

— Bine c-ai scăpat! Iar acum, înştiinţat de mine, su­fletul tău trebuie să se pregătească pentru o altă tem­niţă, cu mult mai aspră, mâi cumplită ! De bună seamă că nu vei ieşi dintr-însa decît printr-o crimă, dar, slavă domnului, crima aceea nu va fi săvîrşită de tine. Să nu cazi niciodată în păcatul uciderii aproapelui, oricît de mare ţi-ar fi ispita ; desluşesc că va fi vorba de orao-rîrea unui nevinovat care, fără s-o ştie, îţi uzurpă drep­turile ; dacă îţi vei înfrîna puternica ispită care îţi va părea justificată de legile onoarei, viaţa ta va fi poate fericită în ochii oamenilor... şi potrivit de fericită în ochii înţeleptului, adăugă el după o clipă de gîndire ;

204

vei muri ca şi mine, fiule, aşezat într-un jilţ de lemn, străin "de orice bogăţii şi dezamăgit de ele, neavînd, ca şi mine, a-ţi face nici o mustrare prea aspră.

Acum, fiindcă am isprăvit de vorbit despre ceea ce priveşte viitorul, n-aş mai avea a-ţi spune nimic prea de seamă. Zadarnic rn-am străduit să aflu cît va ţine întemniţarea ta : şase luni, un an, zece ? N-am putut desluşi nimic ; de bună seamă, am săvîrşit vreo gre­şeală şi cerul a voit să mă pedepsească, lasîndu-mă cu obida acestei nesiguranţe. Tot ce am putut întrezări e că, după temniţă, nu ştiu dacă tocmai în clipa cînd vei ieşi din ea, se va înfăptui ceea ce se cheamă o crimă, însă, din fericire, sînt aproape sigur că ea nu va fi săvîrşită de tine. Dacă ai slăbiciunea de a te face părtaş la această crimă, totj-estul calculelor mele nu sînt altceva ■ li, îi un şir de greşeli. Atunci nu te vei mai stinge cu •iillctul liniştit, stînd într-un jilţ de lemn şi înveşmîntat m ;ilb. Şi, rostind aceste vorbe, abatele Blanes dădu să >• ridice ; abia atunci Fabricio băgă de seamă urmele pustiitoare ale timpului : unchiaşul se căzni aproape un Mintii pînă să se pună pe picioare şi să se întoarcă spre nu.nul său prieten. Acesta îl privea încremenit şi fără i;l.i-.. Abatele îi întinse braţele şi Fabricio îl strînse de ni.ii multe ori la piept cu o nesfîrşită duioşie. în cele din i"nu. bâtrînul îi spuse, cu toată voioşia lui de altădată; încearcă să-ţi faci un locşor şi să dormi printre •l'.iutcle mele. Iar ca să-ţi fie mai moale, ia una din de colo ; ai să găseşti cîteva mai scumpe, pe ni Ic-a trimis ducesa Sanseverina acum patru ani, >i .1 cerut să-i prezic viitorul tău. M-am ferit să-i pine, în schimb, am păstrat blănurile şi frumosul lolit. Orice prezicere înseamnă o abatere de la ,i | pîndită de primejdia de a schimba firul în-■ ilor, în care caz,'întreaga noastră ştiinţă se pră-

205
buşeşte ca un joc de cărţi. Şi, de altfel, aş B avut a-i spune lucruri mult prea aspre acestei ducese, care e totdeauna atît de frumoasă. Ce voiam să zic ? A, da : nu te speria în somn de vuietul înspăimîntător pe care îl vor-face, dis-de-dimineaţă, clopotele, aici, la urechea ta, cînd se va suna liturghia de ora şapte ; ceva mai tîrziu, vor trage şi clopotul cel mare, care îmi zgîldie toate aparatele. Azi e Sfîntul Giovita, mucenic şi sol­dat. Ştiai că sătucul nostru, Grianta, poartă acelaşi hram cu marele oraş Brescia ? Asta îmi aminteşte de ilustrul meu dascăl, Giacopo Marini din Ravena, care mi-a prezis de mai multe ori că sînt sortit unei cariere ecle­ziastice dintre ceh mai frumoase : pasămite credea că voi fi paroh al impunătoarei biserici San-Giovita din Brescia ; şi, cînd colo, am fost parohul unui mic sat de şapte sute cincizeci de suflete ! Cu atît mai bine. Fiindcă am văzut — nu sînt nici zece ani de atunci — că dacă aş fi fost preot Ia Brescia, destinul m-ar fi azvîrlit în închisoare, pe unul din dealurile Moraviei, Ia Spielberg. Mîine îţi voi aduce tot felul de bunătăţi, furate de la praznicul pe care îl dau în cinstea preofi-lor din împrejurimi, care vin să cînte la slujba cea mare. Voi veni cu ele jos, dar nu care cumva să încerci să-mi vorbeşti : nu coborî să iei bucatele decît cînd vei fi auzit că am plecat. Nu trebuie să mă vezi pe lumină şi, cum soarele nu apune mîine decît la şapte şi douăzeci şi şapte de minute, voi veni să te îmbrăţişez abia către orele opt, apoi va trebui să pleci cît timp minutele se vor socoti încă alături de nouă, adică înainte ca ornicul să bată zece. Ia seama să nu fii văzut la ferestruicile clopotniţei : jandarmii au semnalmentele tale, fiind în-trucîtva sub ordinele fratelui tău, care e un despot de n-are pereche. Marchizul del Dongo se cam duce, adă­ugă abatele mîhnit; dacă te-ar vedea, poate ca ţi-ar

206