Manual biblic



Yüklə 4,02 Mb.
səhifə70/82
tarix17.08.2018
ölçüsü4,02 Mb.
#72040
1   ...   66   67   68   69   70   71   72   73   ...   82

Critica modernă

Biblia, cu canonul Noului Testament compus din 27 de cărţi, aşa


cum a fost acceptat de părinţii primei biserici, şi ratificată în cele din
urmă de consiliul de la Cartagina, a devenit fără îndoială Biblia
recunoscută a creştinătăţii timp de 1000 de ani.

Pe măsură ce s-a ridicat însă spiritul critic modern, au început


cercetările cu privire la originea şi autenticitatea cărţilor Bibliei,
precum şi a celorlalte cărţi antice.

"Critica", în felul în care e aplicat Bibliei, este un termen nefericit,


deşi se potriveşte cu unele comentarii lipsite de respect făcute de critici,
sensul cuvântului încorporând de obicei suma eforturilor intelectuale
modeme de a submina Autoritatea Divină a Bibliei. Dar în sensul ei
corect de examinare critică şi dreaptă a faptelor, în sensul căutării
oneste a adevărului istoric, termenul este rezonabil şi legitim, mărindu-
ne cunoştinţele despre Biblie.

Critica istorică. Are de-a face cu autenticitatea cărţilor Bibliei


respectiv, de cine şi când a fost scrisă fiecare şi dacă aceea carte e
istorică sau nu.

In relaţie cu Noul Testament, ea este pur şi simplu redeschiderea


unei probleme încheiate şi rezolvate spre satisfacţia primei generaţii
de părinţi creştini. Criticii moderni nu au depus nici măcar atât efort
în a stabili autenticitatea cărţilor Noului Testament cât au făcut-o
generaţiile în timpul cărora s-au scris cărţile respective. Or, aceştia
din urmă, erau mult mai în măsură a stabili natura acelor cărţi decât
criticii actuali. Nu este uşor să deraiezi un tren după ce acesta a trecut
pe lângă tine. Falsurile literare sunt repede depistate. Faptul că o carte
este istorică sau fictivă va fi recunoscut cu uşurinţă la publicarea
lucrării. Dacă ar fi să scriu o carte despre Războiul Revoluţionar
American şi s-o semnez cu numele lui George Washington, aş reuşi
oare să conving pe cineva că George Washington a scris-o?

Un fapt nefericit şi trist la criticii aceştia care au renunţat la părerea


tradiţională privitoare la originea cărţilor Bibliei este pretenţia lor

CUM AM AJUNS ÎN POSESIA BIBLIEI

747

semeaţă că numai ei deţin monopolul în domeniul erudiţiei. Astfel,


părerea lor devine foarte repede "'părerea unanimă a savanţilor". Oare
sunt ei atât de limitaţi încât să creadă că numai cei care ţin morţiş la
aceleaşi păreri sunt "savanţi"? Un anumit punct de vedere nu constituie
în sine o indicaţie a faptului că cineva este erudit, ci doar un anumit
mod de a gândi. Bătrâna Carte a tocit multe săbii ale criticilor şi multă
vreme după ce aceşti critici vor fi cu totul uitaţi, ea va continua a fi
iubită şi cinstită de milioane de oameni. Scumpă Carte!

Cărţile apocrife ale Noului Testament

Acestea sunt evanghelii, fapte ale apostolilor şi epistole de natură


legendară sau falsă, care au început să apară prin secolul al II-lea. în
cea mai mare parte au fost falsuri, fiind recunoscute ca atare de la
început. "Ele conţin atâtea istorii fără sens privitoare la Cristos şi
apostoli, încât niciodată nu au fost considerate ca divine sau făcând
parte din Biblia noastră." Sunt tentative ce încearcă a completa unele
goluri din istoria lui Isus aşa cum o găsim în Noul Testament, cu
scopul de a promova ideile eretice ale celor care le-au scris.

Se cunosc vreo cincizeci de evanghelii false, pe lângă alte multe


"Fapte" şi "epistole". întrucât au existat foarte multe asemenea scrieri
false, a fost foarte important pentru prima biserică să facă distincţie
clară între fals şi adevărat.

Se spune că Mahomed şi-a dezvoltat ideile de creştinism în cea


mai mare parte din aceste cărţi. Ele sunt originea unora dintre dogmele
bisericii Romano-Calolice. Nu trebuiesc însă confundate cu scrierile
părinţilor apostolici amintite în paginile următoare.

Iată o listă a celor mai bine cunoscute din ele.

Evanghelia lui Nicodim. Cuprinde şi "Faptele lui Pilat", care ar fi
chipurile, o relatare iniţială a procesului lui Isus, făcută pentru
împăratul Tiberiu, apărută în secolul al doilea sau al cincilea; pur şi
simplu imaginară.

Protoevanghelia lui Iacov. O naraţiune de la naşterea Măriei până


la uciderea copiilor nevinovaţi. Sunt istorii care au început a circule
în secolul al doilea. A fost terminată în secolul V.

Trecerea Măriei. Abundă în tot felul de minuni şi culminează cu


transportarea "trupului ei preţios şi nepătat" în paradis.

Scria în secolul IV, când a început a se nască această închinare la


fecioară.

Evanghelia după Evrei. Adăugiri la evangheliile canonice care,


chipurile ar cuprinde unele din cuvintele lui Isus. Apărută prin anul
100

Evanghelia ebioniţilor. Compilată din Evangheliile sinoptice, cu


scopul de a sprijini doctrina ebionită. Apărută între secolele al II-lea
Şi al Vl-lea.

748


Evanghelia egiptenilor. Conversaţii imaginare între Isus şi Salomea.
între anii anul 130 şi 150, folosită de sabelieni.

Evanghelia lui Petru, apărută în mijlocul secolului al doilea. Bazată


pe Evangheliile canonice. Scria în interesul doctrinelor docetiste
antiebraice.

Pseudoevanghelia lui Matei. Traducere falsă din secolul al V-lea a


unei evanghelii a lui Matei, ce abundă în minuni, care ar fi fost făcute
de Isus în copilărie.

Evanghelia lui Toma. Secolul al II-lea, viaţa lui Isus de la cinci la


doisprezece ani. Face din Isus un făcător de minuni care era gata a
satisfacă tot felul de capticii copilăreşti.

Naşterea Măriei, un fals intenţionat din secolul VI. Menit să


promoveze închinarea la fecioara Măria. Conţine istorii despre aşa-
numitele vizite ale îngeilor făcute zilnic Măriei. Odată cu creşterea şi
dezvoltarea papismului a devenit imens de populară.

Evanghelia arabică a copilăriei. Secolul şapte. Conţine istorii ale


minunilor întâmplate în timpul şederii în Egipt. Extrem de fantastică
în natura sa.

Evanghelia lui Iosif Tâmplarul. Secolul al IV-lea apărută în Egipt,


consacrată glorificării lui Iosif.

Apocalipsa lui Petru. Ar conţine viziuni ale cerului şi iadului care


au fost date lui Petru. Eusebiu o numeşte falsă.

Faptele lui Pavel. Mijlocul secolului al II-lea. O romanţă care are


drept scop promovarea abstinenţei. Conţine presupusa epistolă pierdută
către Corinteni.

Faptele lui Petru. Sfârşitul secolului al doilea. O poveste de dragoste


a ficei lui Petru. Conflictul cu Simon Magul. Conţine povestirea "Quo
Vadis".

Faptele lui Ioan. Sfârşitul secolului al doilea. Istoria unei vizite la


Roma. Pur şi simplu imaginară. Conţine o revoltătoare imagine a
senzualităţii.

Faptele lui Andrei. Istoria lui Andrei, care încearcă a o convinge


pe Maximila a se abţină de la relaţii sexuale cu soţul ei, lucru care
duce ia martirajul său.

Faptele lui Toma. Sfârşitul secolului al II-lea. Ca şi faptele lui


Andrei, este o romanţă de căsătorie în interesul abstinenţei relaţiilor
sexuale.

Scrisoarea lui Petru către Iacov. Sfârşitul secolului al II-lea. Un act


violent împotriva lui Pavel. O născocire în interesul ebioniţilor.

Epistola din Laodicea. Se declară a fi cea la care se referă Colosem


4:16. De fapt este o compilare a expresiilor lui Pavel. Scrisorile lui
Pavel către Seneca, cu scrisori de la Seneca către Pavel. Un fals din
secolul al IV-lea. Scopul ei: fie a lăuda creştinismul pentru urmaşii
lui Seneca, fie de a-1 lăuda pe Seneca în faţa creştinilor.

CUM AM AJUNS ÎN POSESIA BIBLIEI

749

Caracteristica de bază a acestor scrieri este ficţiunea pură, dându-


se drept istorie, dar fiind atât de absurde încât falsitatea lor nu mai
necesită nici un comentariu.

Scrisorile lui Abgar. S-ar putea ca acestea să fi avut un oarecare temei.


Eusebiu cel puţin a fost de această părere. El relatează cum Abgar, regele
Edesei, fiind bolnav, a auzit despre puterea lui Isus şi i-a scris o scrisoare
rugându-1 să vină şi să-1 vindece, la care Isus a dat următorul răspuns:
"E nevoie ca lucrurile pentru care Eu am fost trimis a fi îndeplinite,
după care Eu voi fi primit sus la Acela care M-a trimis. Prin urmare,
după ce voi fi fost primit în cer voi trimite pe unul din ucenicii Mei care
te va vindeca." Se spune că a fost trimis Tadeu, căruia i s-au arătat
scrisorile aflate în arhivele Edesa. E posibil ca Isus să fi trimis acest
mesaj verbal care mai târziu a fost consemnat în scris.

Scrierile părinţilor bisericii

Acestea nu trebuie confundate cu cărţile false enumerate în cele


două pagini anterioare, în care autorii şi-au asumat numele apostolilor
pentru a-i detennina pe oameni a da crezare poveştilor lor născocite.
Părinţii bisericii sau părinţii "subapostolici" au fost aceia ale căror
vieţi s-au suprapus peste generaţia apostolică. Scrierile păstrate de ei
sunt puţine la număr (deşi am dori foarte mult să avem mai multe),
datorită perisabilităţii materialului de scris şi persecuţiile din zilele
lor. Cele care s-au păstrat însă sunt de o valoare inestimabilă întrucât
formează veriga de legătură între apostoli şi istoria bisericii de mai
târziu. Unele din ele. erau atât de îndrăgite încât, în animite părţi, au
fost considerate o parte din Scriptură.

Epistola lui Clement către Corinteni, din anul 95 d. Cr. Clement a


fost episcop al Romei (99-100 d.Cr.). Tovarăş de lucru al lui Pavel şi
Petru. Trebuie să-1 fi cunoscut bine pe Ioan. A scris această epistolă
în anul în care apostolul Ioan a fost alungat pe insula Patmos. Se
spune că a fost condamnat a lucra în mine şi că a fost omorât ca martir
în al treilea an al domniei lui Traian. Probabil este Clement de la
Filipeni 4:3. Epistola aceasta a fost prilejuită de o dezbinare în cadrul
bisericii de la Corint, în care presbiterii au fost excuşi de unii oameni
mai tineri cu vederi lumeşti. A fost scrisă în numele bisericii romane
şi e plină de îndemnuri la smerenie, ocupându-se în mare de înviere.
A fost îndrăgită atât de mult încât a fost citită în public în multe biserici
până în secolul IV. S-a găsit la sfârşitul Noului Testament din
manuscrisul Alexandrin al Bibliei.

Epistola lui Policarp către Filipeni. Scrisă prin anul 110 d.Cr. Policarp,


ucenic al lui Ioan, episcop de Smirna, a scris mai multe scrisori dar
numai aceasta i s-a păstrat. A fost un răspuns la o scrisoare către Filipeni,
în care aceştia îi cereau sfatul. Prin ton e foarte asemănătoare cu una diil
epistolele lui Pavel, pe care le recomandă cu toată căldura credincioşilor

750
a le studia.

Epistola lui Ignatius (Ignat), din anul 110. Ignat a fost elev al lui
Ioan şi episcop al Antiohiei. A murit ca martir la Roma în anul 110. în
drum de la Antiohia, trecând prin Asia Mică, el a scris şapte epistole
către Efeseni, către Magnezieni, Trallieni, Filadelfieni, Smirneeni,
Romani şi către Policarp. Aceste epistole ale lui Ignat abundă în
îndemnuri duioase şi au o atmosferă şi un duh de bucurie, în ciuda
perspectivei martirajului, care se apropia. Ele subliniază răul ereziei
şi dezbinării, îndemnând la supunere faţă de bătrânii Bisericii.

Epistola lui Barnaba, scrisă între anii 90 şi 120. Unii cred că a fost


Barnaba din Noul Testament, dar alţii au pus sub semnul întrebării
acest lucru. Este o epistolă generală, adresată tuturor creştinilor,
conţinând o interpretare schiţată a Scripturii. S-a găsit în cadrul
manuscrisului Sinaitic al Bibliei, la sfârşitul Noului Testament, fapt
care indică stima mare ce i se atribuia.

Fragmentele lui Papias. Papias a fost un elev al lui Ioan, episcop al


oraşului Hierapolis. A fost martirizat cam în aceiaşi vreme cu Policarp.
El a scris o explicaţie a discursurilor Domnului, care s-a păstrat până
în secolul XIII, dar acum nu au mai rămas decât fragmente, în cadrul
citatelor lui Ireneu, Eusebiu şi alţii.

Didahia, sau învăţătura celor doisprezece, scrisă între anii 80-120,


sau mai probabil în anul 100. Nu este însă o compoziţie autentică a
apostolilor, ci numai o declaraţie făcută de un autor necunoscut despre
ceea ce înţelegea el prin acele învăţături. Se aseamănă cu epistola lui
lacov. Scriitorii de la început i-au tăgăduit canonicitatea, dar i-au
acordat mult respect. Abundă în citate din cărţile Noul Testament.

Păstorul din Hermas. Scrisă prin anul 100 sau 140. Cea mai veche


alegorie creştină, un fel de "Călătorie a pelerinului" a Bisericii Primare.
Autorul a fost nespus de religios şi a avut viziuni pe care le-a consemnat
în această carte, subliniind pocăinţa, viaţa spirituală şi apropiata venire
a Domnului. Cartea a fost citită în multe biserici până în vremea lui
Ieronim. E cuprinsă în manuscrisul vSinaitic al Bibliei la sfârşitul Noului
Testament. Faptul că autorul ei a fost Hermas din Romani 16:4 nu e
decât o presupunere.

Apologia lui Aristide. E un filozof din Atena, ce a scris o "Apărare


a Creştinismului către Adrian" iar în anul 125 şi una către Antoniu,
în anul 137, pledând pentru ocrotirea creştinilor de persecuţii. El a
spus: "Binecuvântată este rasa creştină, mai presus de toţi oamenii,
din pricina crezului lor nobil şi adevărat, şi din pricina vieţilor lor
curate şi frumoase." Cel mai mare tribut literar al unui filozof, adus
creştinismului, din Atena, căminul filozofiei.

Iustin Martirul (100-167). Un filozof care, după ce a încercat


filozofiile: stoică, paripatetică, pitagoreeană şi platonică, a găsit
satisfacţie numai în crştinism. El a scris apologiile sale, adresate

C

UM AM AJUNS ÎN POSESIA BIBLIEI

751

împătatului Antoniu, în apărarea creştinismului. De asemenea, el a


scris "Dialogul cu Trifo", o dezbatere purtată cu un evreu, privitor la
chestiunea dacă Isus este sau nu Mesia. A doua epistolă a lui Clem-
ent, între anii 120-140, este o replică. Nu se ştie dacă e vorba despre
acelaşi Clement amintit înainte.

Epistola lui Diognetus. O apărare a creştinismului, făcută de un


autor necunoscut, care s-a pretins a fi un ucenic al apostolilor.

Manuscrisele

După câte se ştie, toate manuscrisele originale ale cărţilor Noului


Testament s-au pierdut. Chiar de la început s-au făcut copii după aceste
manuscrise valoroase pentru alte biserici, apoi au urmat copii după
aceste copii, de-a lungul generaţiilor, pe măsură ce vechile exemplare
s-au uzat. Materialul de scris era de obicei papirusul, confecţionat din
foiţele unei plante de apă cu acelaşi nume, care trăia în Egipt. Două
foiţe - una verticală, alta orizontală - erau presate şi apoi lustruite.
Cerneala se făcea din cărbune, din răşină şi din apă. Pentru compuneri
scurte se foloseau foi separate. Pentru compoziţii mai lungi se legau
mai multe foi, ce formau suluri. Un sul avea de obicei 100 de metri
lungime şi vreo 25 de centimetri lăţime. în secolul al doilea cărţile
Noului Testament au început a fie legate într-un Codice, adică forma
actuală a cărţilor, în care mai multe foi erau adunate într-un volum cu
pagini numerotate.

Papirusul nu era foarte rezistent. Cu timpul devenea foarte casant


sau putrezea datorită umezelii ori se distrugea. Excepţia o constituie
Egiptul, unde climatul uscat şi nisipurile mişcătoare au păstrat până
în zilele noastre o uimitoare colecţie de documente antice. în secolul
patru, papirusul a fost înlocuit cu pergamentul, care era făcut din piele,
şi era mult mai durabil. Până nu demutl, când s-au descoperit
papirusurile egiptene, toate manuscrisele existente ale Bibliei erau pe
pergament.

Odată cu inventarea tiparului, în secolul al XV-lea, a încetat


producerea de Biblii sub formă de manuscris. Există în prezent vreo
4000 de manuscrise sau părţi ale Bibliei care au fost scrise între
secolele II şi XV. La prima vedere, s-ar putea să pară puţine, dar în
realitate sunt mai multe decât în cazul oricărei alte scrieri antice. Nu
se cunoaşte nici o copie completă a lui Homer înainte de anul 1300
d.Cr. nici a lui Herodot întainte de anul 1000.

Manunscrisele pe pergament cunoscute în prezent se numesc "Unic-


iale" şi "Cursive". Unicialele au fost scrise cu litere mari, majuscule.
Există vreo 160 din acestea, din secolele IV la X. Cursivele au fost
scrise cu litere mici, legate între ele şi s-au scris între secolele X şi
XV. Fiind mai vechi, Unicialele sunt mai valoroase. Cele mai vechi,
mai valoroase şi mai bine cunoscute manuscrise sunt: Cel Sinaitic,
cel de Vatican, şi cel Alexandrin, care au fost la origini Biblii com-
plete.

752


Manuscrisul Sinaitic (sau Codex Sinaiticus) a fost găsit de un sa-
vant german, pe nume Tischendorf în anul 1844, la mănăstirea Sfânta
Caterina, de pe muntele Sinai. El a observat într-un coş mare de frunze,
pus deopate pentru foc, pagini de pergament scrise în greacă. Cercetând
mai cu deamănuntul aceste pagini, a constatat că sunt paginile
manuscrisului antic al vechii Septuaginte. în total au fost 43 de foi. El
a mai căutat dar nu a mai găsit şi altele. în anul 1853, s-a întors la
mănăstire pentru a continua cercetările, dar n-a găsit nimic. Din nou
în 1859 s-a întors şi, stând de vorbă cu administratorul despre
Septuaginta, acesta a remarcat că avea o copie antică a versiunii re-
spective a Bibliei, pe care i-a şi adus-o îndată lui Tischendorf,
înfăşurată într-un şerveţel de hârtie. Era tocmai restul manuscrisului,
din care văzuse Tischendorf 43 de foi cu 15 ani înainte. Privind
paginile, şi-a dat seama că ţine în mână cea mai preţioasă scriere ex-
istentă. După multe negocieri internaţionale, manuscrisul a fost în
cele din urmă obţinut de Biblioteca Imperială din oraşul Sfântul Pe-
tersburg, unde a rămas până în anul 1933, când a fost vândut Muzeului
Britanic, cu preţul de o jumătate de milion de dolari. Manuscrisul
conţine 199 de foi ale Vechiului Testament şi Noul Testament complet,
cu Epistola lui Barnaba şi o parte din Păstorul din Hermas, pe 148 de
foi, totalul foilor fiind de 347, scrise de mână foarte îngrijit, pe cel
mai bun pergament, foile având dimensiunea de 38 pe 34 centimentri.
Datează din prima jumătate a secolului patru. Este singurul manuscris
şi cel mai vechi conţinând întregul Nou Testament. Cele 43 de foi pe
care Tischendorf le-a obţinut cu ocazia primei sale vizite se află la
biblioteca Universităţii din Leipzig.

Manuscrisul de la Vatican, scris în secolul al patrulea, se află în


biblioteca Vatican, încă în anul 1481. Unele fragmente al Noului Tes-
tament lipsesc.

Manuscrisul Alexandrin, din secolul al V-lea, la Alexandria. Se


află în Muzeul Britanic din anul 1627 şi conţine întreaga Biblie, cu
excepţia câtorva fragmente. Cuprinde şi epistolele lui Clement şi
Psalmii lui Solomon.

Alte manuscrise: Manuscrisul "Efraem" din secolul V, aflat în


prezent la Paris; conţine jumătate din Noul Testament. Manuscrisul
"Beza" din secolul V, aflat la Universitatea din Cambrige; conţine
Evangheliile şi Faptele Apostolilor. Manuscrisul "Washington", din
secolul IV, găsit în Egipt în anul 1906, aflat în prezent la Biblioteca
Smith din Washington; conţine Evangheliile.

Biblii tipărite

Inventarea tiparului, iniţial tiparul mobil, de către Ioan Gutemberg


(1454) a făcut ca Biblia să devină relativ ieftină şi uşor de procurat şi
a promovat foarte mult circulaţia ei în rândul maselor. Mai înainte,
preţul unei Biblii echivala cu salariul pe un an. Prima carte tipăiită de
Gutemberg a fost Biblia. Una din cele tipărite de el se află la Biblioteca

CUM AM AJUNS ÎN POSESIA BIBLIEI

753

Congresului din Washington, pentru care s-a plătit suma de 350.000


de dolari.

Papirusurile

Descoperirea lor. Flinders Petrie, în excavările din partea centrală


a Egiptului, a observat nişte foiţe vechi de papirus, care au ieşit la
iveală în grămezile de gunoi ce fuseseră îngropate în nisip şi a sugerat
că s-ar putea să fie valoroase. Doi dintre discipolii săi, Grenfell şi
Hunt, studenţi la Oxford, au început în anul 1885 a căuta sistematic
aceste papirusuri. în următorii zece ani, ei au găsit 10.000 de
manuscrise şi fragmente de manuscrise similare. Ele au fost dezgropate
şi scoase din grămezile de gunoi acoperite cu nisip, din cutiile mumiilor
şi din trupurile îmbălsămate ale crocodililor.

Cele mai multe s-au dovedit a fi scrisori, apoi: note de plată, recipise,


jurnale, certificate şi almanahuri. Unele din ele au fost documente
istorice de mare valoare, datând din anul 2000 î.Cr. Cele mai multe
din ele însă datează din anul 300 î.Cr. până în anul 300 al erei creştine.
Printre ele s-au găsit scrieri creştine vechi, ce suscită interesul cititorilor
Bibliei.

Un fragment din Evanghelia lui Ioan. O porţiune foarte mică de


papirus de 9 x 6,4 cm, conţinând pe o parte Ioan 18:31-33 iar pe cealaltă
Ioan 18:33-37. Face parte dintr-o filă a unui manuscris ce avusese
iniţial 130 de pagini cu dimensiunea de 23 x 20 cm. Comparând forma
literelor şi stilul scrierii cu anumite manuscrise date, savanţii au datat
manuscrisul ca fiind din secolul al II-lea. Este cel mai vechi manuscris
biblic cunoscut în prezent - o dovadă a faptului că Evanghelia lui Ioan
era în circulaţie în Egipt în anii imediat următori morţii lui Ioan. A
fost găsit în anul 1920 şi acum se află la Biblioteca Rilands din
Manchester, Anglia.

Evangheliile şi Faptele Apostolilor. Printre papirusuri se află 30


de foi incomplete, conţinând fragmente din Matei, Marcu, Luca Ioan
şi Faptele Apostolilor, scrise în prima parte a secolului al II-lea. Este
o parte din aşa-numita colecţie Chester Beatty.

Epistolele lui Pavel, compuse din 86 de file rămase din 104 iniţiale.


Manuscrisul cuprinde: Romani, Evrei, I şi II Corinteni, Efeseni,
Galateni, Filipeni, Coloseni, I şi II Tesaloniceni. A fost scris prin anul
200. Aparţine colecţiei de papirusuri Chester Beatty.

Colecţia Chester Beatty mai conţine manuscrise din Genesa, Nu-


meri, Deuteronom, Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel, Estera şi o treime
din Apocalipsa. A fost publicat în anul 1931. în parte este proprietatea
Universităţii din Michigan. E considerată cea mai importantă
descoperire de texte biblice, de la descoperirea Manuscrisului Sinaitic
încoace - o dovadă de preţ a autenticităţii şi integrităţii Noului Testa-
ment.

Eogia. Pe lângă numeroasele fragmente pe foi de papirus, conţinând


fragmente ale cărţilor Bibliei, au mai fost şi altele care conţineau
754

cuvinte ale lui Isus neconsemnate până acum, aparţinând secolului al


III-lea. Apoi, pasaje dintr-o evanghelie necunoscută, paralelă cu
evangheliile canonice; şi multe fragmente descriind întâmplări din
viaţa lui Isus, similare celor din evangheliile cunoscute de noi.

Limbajul papirusurilor. Adolph Deissman, un cercetător german,


a observat că greaca papirusurilor e identică cu greaca Noului Testa-
ment grec, şi nu cu greaca clasică a epocii lui Pericle. Există 500 de
cuvinte în Noul Testament grec care nu se găsesc deloc în greaca
clasică. Faptul acesta ne arată că Noul Testament a fost scris în limbajul
obişnuit, de toate zilele, al poporului. Este o descoperire care a dat un
impuls deosebit traducerilor modeme al Noului Testament în limbajul
popular.

Traduceri antice. Vechiul Testament a fost scris în ebraică. Noul


Testament a fost scris în greacă. O traducere în greacă a Vechiului
Testament, numită Septuaginta, datând din secolul al III-lea î.Cr., era
în uz general pe vremea lui Isus. Greaca era limba obişnuită a lumii
romane.

Versiunea Siriană. Traducere din secolul II al erei creştine, pentru


uzul sirienilor. Nu s-au păstrat manuscrise complete ale acestei
versiuni.

Yüklə 4,02 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   66   67   68   69   70   71   72   73   ...   82




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin