Manual biblic



Yüklə 4,02 Mb.
səhifə73/82
tarix17.08.2018
ölçüsü4,02 Mb.
#72040
1   ...   69   70   71   72   73   74   75   76   ...   82

"SFÂNTUL IMPERIU ROMAN"

Instaurat de Carol cel Mare şi Leon al III-lea, a fost într-un sens o


reînfiinţare a Imperiului Roman de Apus, cu regi germani pe tron,
care purtau titlul de "Cezari", titlu conferit de papi, cu intenţia de a
continua vechiul imperiu roman, sub conducerea comună a papilor şi
a împăraţilor germani, împăraţii având stăpânire în problemele
temporare, iar papii în chestiuni spirituale. Dar, întrucât Biserica era
o instituţie de stat, jurisdicţia nu era întotdeauna uşor de definit şi
aranjamentul acesta a dus la multe lupte aprige între împăraţi şi papi.

Sfântul Imperiul Roman, mai degrabă un simplu nume, decât un


fapt real, a dăinuit 1.000 de ani şi a fost desfiinţat de Napoleon (1806).
El a avut rolul de a suda civilizaţiile romană şi germană, din care s-a
născut lumea modernă.

Ştefan IV (816-817). Pascal I (817-824). Eugen II (824-827).


Valentin (827). Grigore IV (827-844). Sergiu II (844-847). Leon IV
(847-855). Benedict III (855-858).
Decretele pseudo-isidoriene ajută papalitatea

Nicolae I (858-867). Primul papă care a purtat coroană. Pentru a-

ISTORIA BISERICII

773


şi promova pretenţia sa de autoritate universală, el a folosit (cu mare
efect) decretele pseudo-isidoriene, o carte apărută prin anul 857,
conţinând documente care ar fi făcut parte din scrisorile şi decretele
episcopilor şi consiliilor din secolele II şi III, toate având tendinţa
preamăririi puterii papei. în realitate au fost nişte falsuri deliberate şi
măsluiri de documente istorice antice, dar caracterul lor fals nu a fost
descoperit decât în secolele ulterioare. Dacă Nicolae a ştiut că sunt
falsuri sau nu rămâne un secret; destul însă că el a minţit, afirmând că
aceste documente fuseseră păstrate în arhivele bisericii din timpuri
străvechi. Decretele pseudo-isidoriene şi-au slujit scopul, "punând
pecetea autorităţii antice asupra preoţiei medievale". "Papalitatea, care
nu era produsul mai multor secole, a fost prezentată acum ca un tot
unitar, cu existenţă neîntreruptă şi neschimbată chiar de la început".
"Scopul a fost acela de a preceda cu cinci secole puterea temporală a
Papei". A fost "cea mai mare fraudă literală din istorie".

"Totuşi, a întărit papalitatea mai mult decât oricare alt agent şi


formează în mare parte baza legii canonice a Bisericii romane".

Marea schismă a creştinătăţii

Nicolae şi-a asumat sarcina de a interveni în treburile Bisericii de


Răsărit. El l-a excomunicat pe Fotie, patriarhul Constantinopolului,
care l-a rândul lui l-a excomunicat pe Nicolae. A urmat apoi divizarea
creştinismului, începută în 869 şi încheiată în 1054.

Deşi imperiul fusese despărţit încă din 395, şi deşi se purtase o


luptă aprigă şi îndelungată între papii Romei şi patriarhii
Constantinopolului pentru supremaţie, Biserica rămăsese totuşi unită
iar consiliile se bucuraseră de prezenţa atât a reprezentanţilor
răsăritului, cât şi a celor ai apusului.

Până în 869, toate consiliile ecumenice se ţinuseră la Constan-


tinopol sau în împrejurimi, dar acum, în cele din urmă, pretenţia in-
sistentă a Papei de a fi domnul creştinătăţii a devenit insuportabilă şi
Răsăritul s-a despărţit de el în mod categoric. Consiliul
Constantinopolului din 869 a fost ultimul consiliu ecumenic. De aici
încolo biserica greacă a avut consiliile sale iar biserica romană pe ale
sale. Ruptura s-a adâncit tot mai mult de-a lungul secolelor. Modul
barbar în care a fost tratat Constantinopolul de armatele Papei Inocenţiu
III, în timpul cruciadelor, a învrăjbit şi mai mult Răsăritul. Iar crearea
dogmei infailibilităţii papale din anul 1870 a adâncit şi mai mult
prăpastia dintre est şi vest.

Cea mai neagră perioadă a paplităţii

Adrian II (867-872). Ioan VIII (872-882). Marin (882-884). Cu


aceşti papi a început cea mai neagră perioadă a papalităţii (870-1050).
Cei 200 de ani de la Nicolae I la Grigore VII constituie perioada
numită de istorici "MIEZUL NOPŢII EVULUI MEDIU". Mita,
corupţia, imoralitatea şi vărsarea de sânge comise în această perioadă

774
formează cel mai întunecat capitol din întreaga istorie a Bisericii.

Adrian III (884-885). Ştefan V (885-891). Formous (891-896).
Bonifaciu VI (896) Ştefan VI (896-897). Roman (897) Teodor II (898).
Ioan IX (898-900). BenedictIV (900-903) Leo V (903) Cristofor (903-
904).

"Domnia curvelor"

Sergiu HI (904-911). Se spune că a avut o amantă, Marozia. Aceasta,
împreună cu mama ei, Teodora, şi sora ei, "au umplut scaunul papal
de îndrăgostiţii şi fii lor bastarzi, transformând palatul papal într-un
cuib de tâlhari". Perioada aceasta a fost nimită "Domnia curvelor"
(904-963).

Anastasiu III (911-913). Lando (913-914). Ioan X (914-928) "a


fost adus de la Ravena la Roma şi făcut papă de Teodora, pentru a
avea acces mai uşor la satisfacerea pasiunilor ei". El a fost sufocat de
Marozia, care 1-a adus apoi pe Leon VI să fie papă (928-929) apoi pe
Ştefan VII (929-931) şi pe Ioan XI (931 -936), propriul ei fiu nelegitim.
Un altul din fii ei i-a numit pe următorii patru papi: Leon VII (936-
939), Ştefan VIII (939-942), Martin III (942-946) şi Agapei II (946-
955). Ioan XII (955-963), un nepot al Maroziei, s-a făcut vinovat de
aproape orice crimă posibilă; a violat fecioarele şi văduvele, atât pe
cele de sus, cât şi pe cele de jos; a trăit cu amanta tatălui său; a făcut
din palatul papal un bordel; a fost ucis chiar în actul adulterului de
soţul înfuriat al femeii cu care păcătuia".

Adâncimile decăderii papale

Leon VIII (963-935). Ioan XIII (965-972). Benedict VI (972-974).
Domus n (974) Benedict VII (75-983). Ioan XIV )983-984).

Bonifaciu VII (984-945) 1-a omorât pe Papa Ioan XIV şi "s-a


menţinut la tronul pătat de sânge al papei printr-o generoasă distribuire
de bani furaţi". Episcopul de Orleans, referindu-se la Ioan XII, Leon
VIII şi Bonifaciu VII, i-a nimit "monştrii de vinovăţie", care se scăldau
în sânge şi murdărie: anticrişti stând în templul lui Dumnezeu.

Ioan XV (985-996). Grigore V (996-999) Silvestru II (999-1003).


Ioan VII (1003) Ioan XVIII (1003-1008). Sergiu IV (1009-1012).
Bemdict VIII (1012-1024), a cumpărat postul de papă cu mită pe
faţă. Acest act s-a nimit SIMONIE, adică cumpărarea sau vânzarea
unui post bisericesc cu bani.

Ioan XIX (1024-1033) a cumpărat papalitatea. El a trecut prin toate


gradele clerice necesare într-o singură zi.

Benedict IX (1033— 1045) a fost făcut papă pe când nu avea decât


12 ani, printr-un târg de bani, cu familiile puternice care stăpâneau
Roma. L-a întrecut pe Ioan XII în răutate; a comis omoruri şi adultere
ziua în amiaza mare; a prădat pelerinii care veneau la mormintele
martirilor; a fost un criminal odios, pe care poporul l-a alungat din
Roma. Unii îl numesc cel mai rău dintre toţi Papii.

ISTORIA BISERICII

775

Grigore VI (1045-1046) a cumpărat scaunul papal. Trei papi riva-


li: Benedict IX, Grigore VI, Silvestru III. Roma mişuna de asasini
plătiţi; virtutea pelerinilor a fost violată.

Clement II (1046-1047) a fost numit papă de împăratul Henric al


III-lea al Germaniei, "deoarece nu s-a găsit nici un cleric roman care
să fie curat înaintea simoniei şi adulterului".

Damascus II (1048). Protestele tot mai mari împotriva imfamiei


papale şi strigătul după o reformă şi-au găsit răspuns în persoana Iui
Hildebrand.

Epoca de aur a puterii papale

Hildebrand, deşi mic de statură şi lipsit de o înfăţişare plăcută, cu
un glas firav, dar cu un intelect mare şi un spirit înflăcărat, plin de
hotărâre - un mare apărător al absolutismului papal - s-a asociat cu
Partidul de Reformă şi a condus papalitatea spre epoca ei de aur (1049-
1294). El a controlat cele cinci administraţii papale care au precedat-
o pe a sa: Leon IX (1049-1054); Victor II (1055-1057); Ştefan IX
(1057-1058); Nicolae II (1059-1061) Alexandru II (1061-1073).

Hildebrand, papa Grigore VII (1073-1085) Marele său ţel a fost să


reformeze clerul. Cele două păcate predominante ale clerului au fost:
imoralitatea şi simonia. Simonia era cumpărarea unui post bisericesc
cu bani. Biserica stăpânea o mare parte din toate proprietăţile şi avea
venituri imense. în mod practic, toţi episcopii şi preoţii plătiseră ca să
ajungă la posturile lor, căci odată ajunşi în ele aveau asigurat un trai
de lux. In mod curent regii vindeau posturile din biserică pentru cel
care stătea cel mai bine, indiferent dacă persoana respectivă era
potrivită sau nu pentru acel post.

Lucrul acesta la dus pe Papa Grigore VII într-o controversă aprigă


cu Henric IV, regele Germaniei. Acesta l-a destituit pe Grigore, iar
Grigore la rândul lui l-a excomunicat pe Henric. A urmat războiul.
Ani de zile Italia a fost devastată de armatele vrăşmaşe. în cele din
urmă Grigore a fost alungat de la Roma şi a murit în exil. Dar el a
reuşit, până la urmă, să asigure un foarte mare grad de independenţă
pentru papalitate. De repetate ori Grigore s-a nimit pe sine "Domn al
regilor şi prinţ al prinţilor", luându-şi acest titlu în serios.

Victor ffl (1118-1119). Calixtus (1119-1124). Honoriu II (1124-


1130). Inocenţiu II (1130-1143) şi-a păstrat postul prin puterea armată,
împotriva lui Anaclet II, cel care fusese ales de familiile puternice ale
Romei a fie împotriva Papei.

Celestin II (1143-1144) Lucius II (1144-1145). Eugen III (1145-


1153). Anastasias IV (1153-1154)

Adrian IV (1154-1159). Singurul papă englez. A dat Irlanda rege-


lui Angliei şi l-a autorizat s-o ia în stăpânire. Autorizaţia a fost reînnoită
de următorul papă. Alexandru III şi transmisă până în anul 1171.

776
Alexandru III (1159-1181). în conflict cu patru antipapi. A reînnoit


războiul cu împăratul german pentru supremaţie. Multe campanii şi
bătălii între armatele papale şi cele germane cu groaznice măceluri.
Alexandru a fost în cele din urmă alungat din Roma de popor şi a
murit în exil.

LuciusHI (1181-l 185). Urban III (1185-1187). Grigore VIII (1187).


Clement III (1187-1191). Celestin (1191-1198)

Culmea puterii papale

Inocenţiu III (1198-1216). Cel mai puternic dintre toţi papii. S-a


pretins a fi "vicarul lui Dumnezeu", "suveran suprem peste biserică
şi lume". A pretins dreptul de a destitui regii şi prinţii. El a declarat că
"toate lucrurile de pe pământ şi din cer şi din iad sunt supuse vicarului
lui Cristos".

El a adus Biserica la poziţia supremă de dominare a statului. Regii


Germaniei, Franţei, Angliei şi practic toţi monarhii Europei s-au supus
voinţei sale. Până acolo a mers, încât a trecut şi imperiul bizantin sub
stăpânirea sa. Niciodată în istorie nu a exercitat un om mai multă
putere.

El a ordonat cruciadele. A decretat transubstanţierea. A confirmat


spovedania orală. A declarat că succesorul lui Petru "nu se poate
îndepărta în nici un fel de la credinţa catolică", cu alte cuvinte a declarat
infailibitatea papei. A ordonat exterminarea ereticilor. A instituit
inchiziţia. A ordonat masacrul albigenşilor. Sub domnia lui şi a
succesorilor lui imediaţi, s-a vărsat mai mult sânge decât în oricare
altă perioadă din istoria bisericii, cu excepţia efortului papal de mai
târziu de a zdrobi Reforma, în secolele XVI şi XVII, când s-a vărsat
mai mult sânge. Ai fi crezut că fiara Nero a înviat în numele Mielului.

Puterea papală menţinută prin Inchiziţie

Inchiziţia, nimită "funcţia sfântă", a fost instituită de papa Inocenţiu


III şi perfectată în timpurile celui de-al doilea papă Grigore IX. A fost
tribunalul bisericii pentru deţinerea şi pedepsirea ereticilor. In virtutea
ei, toată lumea era obligată să informeze orice neregulă observată la
eretici. Oricine era bănuit de erezie putea fi torturat, fără ca el să ştie
numele pârâşului său. Procedurile erau secrete. Inchizitorul pronunţa
sentinţa iar victima era dată pe mâna autorităţilor civile, pentru a fi
întemniţată pe viaţă sau arsă pe rug. Proprietatea victimei era confiscată
şi împărţită între biserică şi stat.

Iri perioada imediat următoare Papei Inocenţiu III, inchiziţia şi-a


desfăşurat lucrarea cea mai îngrozitoare împotriva albigenzilor (vezi
pagina 785); de asemenea, a comis nenumărate crime în Spania, Italia,
Germania şi Ţările de Jos.

ISTORIA BISERICII

777

Mai târziu inchiziţia a fost instrumentul principal al efortului


papalităţii de a zdrobi Reforma. Se afirmă că în cei treizeci de ani
dela 1540 la 1570, peste 900.000 de protestanţi au fost omorâţi în
războiul papei de exterminare a valdenzilor (vezi pagina 785).

Imaginaţi-vă numai călugări şi preoţi, în aşa zisele haine sfinte


supraveghind cu o brutalitate inumană şi cruzime nemaiîntâlnită
torturarea şi arderea unor oameni nevinovaţi! Şi toate acestea se făceau
în numele lui Cristos, din ordinul direct al "vicarului lui Cristos!"

Inchiziţia a fost cea mai infamă şi mai diavolească lucrare din istoria


omenirii. A fost concepută de papi şi folosită timp de 500 de ani pentru
a-şi menţine puterea. Nici unul din aşa-zişii papi "infailibili" şi "sfinţi"
de atunci încoace nu s-a obosit a-şi ceară scuze în numele
predecesorilor pentru crimele comise.

Continuarea războiului cu împăratul german

Honoriu III (1216-1227). Grigore IX (1227-1241). Inocenţiu IV


(1241-1254) a dat aprobarea papală pentru folosirea torturii în scopul
smulgerii şi mărturisirii de mărturisiri de la ereticii bănuiţi. Sub aceşti
trei papi, împăratul Frederic II al Germaniei şi-a condus imperiul spre
ultima mare bătălie cu papalitatea. După războaie neîncetate,
papalitatea a ieşit învingătoare.

Alexandru IV (1254-1261). Urban IV (1261-1264). Clement IV


(1265-1268). Grigore X (1271-1277). Inocenţiu V (1276). Ioan XXI
(1276-1277). Nicolae ni (1277-1280). Martin IV (1281-1285). Honoriu
IV (1285-1287). Nicolae IV (1288-1292). Celentin V (1294).

începutul declinului papal

Bonifaciu VIII (1294-1303), în faimoasa lui bulă intitulată "Unam


Sanctam", a spus: "Noi declarăm, afirmăm, definim şi pronunţăm că
este cu totul necesar în vederea mântuirii ca orice creatură a fie supusă
pontifului roman". Totuşi, el însuşi a fost atât de corupt încât Dante,
care a vizitat Roma în timpul pontificatului său, a numit Vaticanul "o
cloacă de corupţie" şi i-a rezervat papei un loc special, împreună cu
Nicolae III şi Clement V, în părţile cele mai de jos ale iadului.

Papalitatea fusese victorioasă în lupta ei de 200 de ani cu imperiul


roman.

Bonifaciu a preluat papalitatea în apogeul puterii ei; dar şi-a găsit


naşul în persoana lui Filip cel Frumos, regele Franţei, la picioarele
căruia papalitatea a fost umilită şi terfelită, acesta fiind începutul
declinului ei.

Controlul francez asupra papalităţii

Benedict IX (1303-1304). în zilele sale, Filip cel Frumos, regele

778
Franţei, a devenit monarhul de frunte al Europei.

Printre francezi se manifesta un sentiment de naţionalism şi un


spirit de independenţă, rezultat neîndoios al masacrului brutal comis
de papă asupra albigenzilor în secolul anterior (vezi pagina 785). Şi
Filip cel Frumos, cu care începe istoria modernă a Franţei, a preluat
lupta cu papalitatea. Conflictul său a început cu papa Bonifaciu VII,
pentru impozitele impuse de acesta asupra clerului francez. Papalitatea
a fost adusă la supunere completă faţă de stat iar după moartea papei
Benedict XI palatul papal a fost mutat de la Roma la Avignon, în
sudul Franţei. Timp de şaptezeci de ani papalitatea a fost doar o unealtă
în mâna curţii franceze.

"Captivitatea babiloneană" a papalităţii

70 de ani (1305-1377), în care scaunul papal s-a aflat la Avifnon.


Clement V (1305-1314). Ioan XXII (1316-1364), cel mai bogat om
din Europa. Benedict XII (1334-1342). Clement VI (1342-1352).
Inocenţiu VI (1352-1362). Urban V (1362-1370)

Avariţia papilor de Avignon nu a cunoscut margini. Impozitele


impuse au fost foarte apăsătoare. Fiecare post din biserică era vândut
pe bani şi s-au creat multe posturi noi, pentru a umple de bani
buzunarele papilor şi a-i ajuta a trăi în lux şi imoralitate. Petrarca a
acuzat casa papală de violuri, adulter şi tot felul de forme de curvie.
în multe parohii, oamenii insistau ca preoţii să-şi ţină concubine,
deoarece în felul acesta familiile lor erau mai în siguranţă.
"Captivitatea" a fost o lovitură dată prestigiului papalităţii.

Sciziunea papală

A dura 40 de ani (1377 -1417), timp în care au existat două serii de


papi: una la Roma iar alta la Avignon, fiecare dintre papi pretinzându-
se a fi vicarul lui Cristos, aruncându-şi hule, anateme şi blesteme unul
altuia.

Urban VI (1378-1389), sub care palatul papal a fost restabilit la


Roma. Bonifaciu IX (1389-1404), Inocenţiu VII (1404-1406). Grigore
XII (1406-1409). Alexandru V (1409-1410)

Ioan XXIII (1410-1415), numit de unii cel mai depravat criminal


care a stat vreodată pe tronul papal; vinovat de aproape orice crimă
posibilă; în calitatea sa de cardinal al Boloniei, a făcut 200 de fecioare,
călugăriţe şi femei căsătorite victime ale amorului său. Ca papă a
violat fecioarele şi călugăriţele; a trăit în adulter cu nevasta fratelui
său; a fost vinovat de sodomie şi alte vicii nespus de /ele; a cumpărat
postul papal; a vândut posturi copiilor familiilor bogate; şi a negat pe
faţă existenţa lumii de apoi.

Martin V (1417-1431). A tămăduit sciziunea papală, dar Europa a

ISTORIA BISERICII

779


considerat-o un scandal şi prin ea papalitatea a suferit o mare pierdere
a prestigiului. Eugen IV (1431-1447).

Papii Renaşterii

Nicolae V (1447-1455) a autorizat pe regele Portugaliei să poarte


război cu popoarele africane, să le ia proprietatea şi să-i facă sclavi.

Galitus III (1455-1458) a fost un papă care a trăit o viaţă


ireproşabilă.Pius II (1458-1464). Se spune despre el că a fost tatăl
multor copii nelegitimi şi că vorbea deschis despre metodele pe care
le folosea în seducerea femeilor; i-a încurajat pe tineri să îi urmeze
exemplul, ba chiar s-a oferit să-i instruiască în metodele de complacere
sexuală. Paul II (1464-1471) "a umplut casa de concubine".

Sixtus IV (1471-1484). A aprobat inchiziţia spaniolă. A decretat


că banii sunt aceia care izbăvesc sufletele din purgatoriu. A fost
implicat în complotul de ucidere a lui Lorenzo de Medici şi a altora
care s-au opus politicii sale. A folosit papalitatea pentru a se îmbogăţi
pe sine şi pe rudele sale. I-a făcut pe 8 din nepoţii lui cardinali, în
vreme ce unii din ei nu erau decât nişte copilandri. în petreceri luxoase
şi deşănţate, el a rivalizat cu Cezar. El şi rudele sale au întrecut în
bogăţie şi pompă chiat famiile regale.

Inocenţiu VIII (1484-1492). A avut 16 copii, de la diferite femei


căsătorite. A înmulţit numărul posturilor bisericeşti şi le-a vândut pe
sume mari de bani. A decretat exterminarea valdenzilor şi a trimis o
armată împotriva lor. A rânduit pe brutalul Toma de Torquemada ca
inchizitor general al Spaniei şi a poruncit ca toţi conducătorii să-i dea
pe mână ereticii. A permis luptele cu taurii în piaţa Sfântului Petru.
Acesta a fost fundalul istoric pe care s-a auzit strigătul de revoltă al
lui Savonarola împotriva corupţiei papale.

Alexandru VI (1492-1503). A fost numit cel mai corupt dintre papii


Renaşterii, fiind un depravat şi avar incurabil; şi-a cumpărat
papalitatea; a făcut cardinali pentru bani; a avut mai mulţi copii
nelegitimi, pe care i-a numit pe faţă în funcţii importante din biserică
încă din copilăria acestora. Ei împreună cu tatăl lor au omorât cardinali
şi alţi oameni care le-au stat împotrivă. A avut ca amantă pe sora unui
cardinal care a devenit apoi papă în 1503, Pius III.

Papii din vremea lui Luther

Iuliu (1503-15 13), cel mai bogat dintre cardinali, cu un venit uriaş,


provenit de la mai multe episcopii şi domenii bisericeşti. A cumpărat
papalitatea. în calitate de cardinal, el şi-a bătut joc de celibat. A avut
certuri nesfârşite, cu privire la posesiunea unor oraşe şi principate în
acest scop menţinând şi conducând personal armate uriaşe. A fost
numit Papa Războinicul. A emis indulgenţe pe bani. Luther a vizitat

780
Roma pe vremea lui şi a fost îngrozit de ce a văzut.

Leon X (1513-1521) a fost papă când şi-a început Martin Luther
Reforma sa protestantă. A fost făcut arhiepiscop la vârsta de 8 luni şi
cardinal la 13 ani; a fost numit în 27 de funcţii diferite în cadrul
bisericii, ceea ce i-a adus un venit uriaş până când nici nu atinsese
vârsta de 13 ani. A fost învăţat să cosidere postul eclesiastic pur şi
simplu o sursă de câştig. S-a târguit pentru scaunul papal. A vândut
toate onorurile bisericeşti. Toate posturile eclesiastice erau scoase la
vânzare şi se creau altele noi. El a numit cardinalii în funcţiile lor la
vârsta de 7 ani. A purtat negocieri interminabile cu regii şi prinţii,
căutând a obţine cât mai multă putere lumească, fiind total indiferent
de soarta religioaa a Bisericii. El a menţinut cea mai luxoasă şi mai
desfrânată curte din Europa. Cardinalii lui trăiau împreună cu regii şi
prinţii, în palate somtuoase, complăcându-se în tot felul de plăceri
păcătoase şi fiind serviţi de o armată de servitori. Şi totuşi, acest adept
al voluptăţii a reafirmat legea Unam Sanctam, prin care se declara că
orice fiinţă umană trebuie a fie supusă pontifului, dacă vrea să fie
mântuită. El a emis indulgenţe pentru taxe fixe şi a declarat arderea
eretecilor ca fiind rânduită de Dumnezeu.

Adrian VI (1522-1533). Clement VII (1533-1534). Paul III (1534-


1549). A avut mulţi copii nelegitimi. A fost duşmanul aprig al
protestanţilor. I-a oferit lui Carol V o armată pentru a-i extermina.

Apariţia iezuiţilor

Răspunsul Romei la ruptura luterană: INCHIZIŢIA, sub conducerea


IEZUIŢILOR, un ordin fondat de spaniolul Ignatius de Loyola, pe
baza principiului de SUPUNERE absolută şi necondiţionată faţă de
Papă, având drept scop refacerea teritoriului pierdut în mâna
protestanţilor şi a mahomedanilor şi cucerirea întregii lumi păgâne
pentru biserica romano-catolică. Ţelul lor suprem: distrugerea ereziei,
adică a oricărei gândiri deosebite de a Papei; pentru realizarea acestui
scop orice faptă era justificată: înşelăciunea, imoralitatea, viciile, chiar
omorul. Motto-ul era: "Pentru gloria mai mare a lui Dumnezeu".
Metodele lor: înfiinţarea de şcoli în care căutau a atrage în mod deosebit
copiii claselor dominante, încercând a obţine o stăpânire absolută
asupra elevilor. Apoi spovedania, în special la regi, preoţi şi dregătorii
civili, prin care aceştia erau încurajaţi a se complace în tot felul de
vicii şi crime, cu scopul de a le câştiga favorul. Apoi: întrebuinţarea
forţei; înduplecarea conducătorilor civili a-i executa pe eretici şi a
pune în aplicare sentinţele inchiziţiei.

în Franţa iezuiţii poartă răspunderea pentru masacrul din noaptea


Sfântului Bartolomeu şi persecuţia hughenoţilor. De asemenea:
revocarea edictului de la Nantes şi Revoluţia Franceză. In Spania,

ISTORIA BISERICII

781

Ţările de Jos, Germania de Sud, Boemia, Austria, Polonia şi în alte


ţări ei au condus operaţiile de masacrare a mii de oameni. Prin aceste
metode ei au stăvilit Reforma în sudul Europei şi au salvat papalitatea
de la ruină.

Iuliu II (1550-5); Marcel (1555). Paul IV (1555-9) Pius IV (1559-


1565). Pius V (1566-72) Grigore XIII (1572-1585) a celebrat,în cadrul
unei mise solemne, cu mare bucurie, vestea masacrului din noaptea
Sfântului Bartolomeu (vezi pagina 789) Sixtus V (1585-1590). Urban
VII (1590). Grigore XIV (1590-1) Inocenţiu IX (1591).

Yüklə 4,02 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   69   70   71   72   73   74   75   76   ...   82




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin