Manual biblic

TU

764

pâinea şi vinul şi se mulţumeşte pentru ele iar adunarea răspunde
prin "amin". Apoi alimentele consacrate sunt distribuite şi fiecare
se împărtăşeşte din ele. Diaconii duc cina şi pe la casele celor
care nu au participat la serviciu. Cei bogaţi şi cei dispuşi dau apoi
contribuţii benevole. Colecta este depusă la preşedinte, care ajută
cu aceste fonduri pe orfani, văduve, deţinuţi, străini şi pe toţi cei
care duc lipsă".

Ireneu (130-200). A crescut în Smirna. A fost elev al lui Policarp

şi Papias. A călătorit foarte mult. A devenit episcop de Lion, în Galia.
Renumit mai mult pentru cărţile sale împotriva gnosticilor. A murit
ca martir. Iată cum şi-1 aminteşte pe Policarp: "îmi amintesc bine
locul în care a stat Sfântul Policarp şi a vorbit. îmi amintesc
discursurile pe care le-aţinut în faţa poporului, cum a descris legăturile
sale cu Ioan apostolul şi cu ceilalţi care fuseseră cu Domnul; cum a
citat el cuvintele lui Isus şi minunile Sale; cum a primit el învăţăturile
sale de la martorii oculari care văzuseră Cuvântul Vieţii, potrivindu-
se în toate privinţele cu Scripturile".

Origen (185-254). Cel mai învăţat om din biserica antică. Un mare

călător şi scriitor; foarte prolific; folosea douăzeci de copişti o dată;
două treimi din Noul Testament sunt citate în scrierile sale. A locuit
în Alexandria, unde tatăl său Leonidas, a murit ca martir. Mai târziu a
locuit în Palestina, unde a murit ca urmare a întemniţării şi torturilor
la care a fost supus sub Decius.

Tertullian (160-222) din Cartagina, "părintele creştinismului latin";

un avocat roman, păgân care după convertirea sa a devenit un ilustru
apărător al creştinismului.

Eusebiu (264-340), "părintele istoriei Bisericii"; episcopul Cezareii

în timpul convertirii lui Constantin; a avut mare trecere la acesta; a
scris o "istorie eclesiastică" de la Cristos până la consiliul de la Niceea.

Ioan Crisostom (345-407), numit şi "gură de aur". Un orator

neîntrecut; cel mai mare predicator din vremea sa. Adept al predicii
expoziţionale; s-a născut în Antiohia şi a devenit patriarhul
Constantinopolului, predicând la mari mulţimi de oameni în biserica
Sf. Sofia; un reformator; a căzut în dizgraţia regelui şi a fost alungat,
murind în exil.

leronim (346-420), "cel mai învăţat dintre părinţii latini". Educai

Ia Roma, a trăit mulţi ani în Betleem şi a tradus în limba latină Biblia,
care s-a nimit "Vulgata".

Augustin (354-430), Episcop de Hipo (în Africa de Nord). Un mare

teolog al bisericii primare. Mai mult decât oricare altul, el a făurit
doctrinele bisericii din Evul Mediu.

Cei dintâi necredincioşi

Celsus (180), cel mai renumit adversar literar din perioada primară

a creştinismului. Nici unul din argumentele enunţate împortriva
ISTORIA BISERICII

765

creştinismului de atunci încoace nu lipseşte din scrierile sale. Unele
idei vânturate azi ca moderne sunt de fapt de pe vremea lui Celsus.
Porfiriu (233-300) a exercitat de asemenea o puternică influenţă
împotriva creştinismului.

Consiliile ecumenice

Niceea (325). A condamnat arianismul.

Constantinopol (381). Convocat pentru rezolvarea problemei apol-

linarianismului.

Efes (431). Convocat pentru rezolvarea controversei nestoriene.

Calcedon (451). Convocat pentru rezolvarea controversei eutihiene.
Constantinopol (553). Pentru rezolvarea controversei monofiziţilor
Constantinopol (680). Doctrina celor două voinţe în Cristos
Niceea (787). A aprobat închinarea la icoane.
Constantinopol (869). Ruptura finală dintre est şi vest.
Roma (11 23), a hotărât numirea episcopilor de către papi.
Roma (1139). Un efort final de a repara ruptura dinre est şi vest.
Roma (1179), pentru impunerea disciplinei eclesiastice.
Roma (1215). Pentru alegerea lui Innocent al III-lea
Lion (1245). Pentru a rezolva cearta dintre papă şi împărat.
Lion (1274). Un nou efort de unificare a răaritului şi apusului.
Viena (1311). Suprimarea templierilor

Constanţa (1414-18). Pentru a remedia dezbinarea papală. Din ordi-

nul acestui consiliu a fost ars Hus pe rug.
Basel (1431-49). Pentru a reface biserica
Roma (1512-18) Un alt efort de. refacere a Bisericii
Trent (1545-63). Pentru a contracara Reforma
Vatican I (1869-70). A declarat infailibitatea papală
Vatican II (11 octombrie 1962-). Un efort de a uni creştinătatea într-
o singură biserică. Cel mai mare consiliu.

Monasticismul

A început în Egipt, odată cu Antoniu (250-350), care s-a retras în
pustiu şi a trăit în singurătate. Mulţimi mari de oameni i-au urmat
exemplu^ Mişcarea s-a răspândit în Palestina, Siria, Asia Mică şi
Europa. în răsărit, fiecare monastic trăia în peştera sau coliba sa, ori
pe stâlpul său. în Europa, monasticii trăiau în comunităţi numite
mănăstiri", împărţindu-şi timpul între muncă şi exerciţii religioase.
Au devenit foarte numeroşi şi s-au născut ordine de călugări şi
călugăriţe. Mănăstirile din Europa au desfăşurat cea mai bună lucrare
a bisericii în Evul Mediu, în domeniul filantropiei creştine, al literaturii,
educaţiei şi agriculturii. Dar când s-au înbogăţit, aceste mănăstiri au
devenit foarte imorale. în cadrul Reformei din ţările protestante, ele

766

au dispărut curând şi cele care mai există în ţările catolice sunt în curs
de dispariţie.

Cruciadele

Efortul creştinătăţii de a recâştiga Ţara Sfântă de la mohamedani.
Au fost şapte cruciade:
Prima (1095-1099); a capturat Ierusalimul.
A doua (1 147-1 149); a amânat căderea Ierusalimului.
A treia (1 189-1 191); armata nu a atins Ierusalimul.
A patra (1201-1204); a capturat şi prădat Constantinopolul.
A cincea (1228-1229); a cucerit Ierusalimul dar 1-a pierdut curând
după aceea.

A şasea (1248-1254); un eşec.

A şaptea (1270-1272; a fost un eşec.

Cruciadele au avut o influienţă în salvarea Europei de turci şi în

deschiderea unor legături între Europa şi Răsărit, pregătind terenul
pentru Renaşterea culturii.

Mahomedanismul

Mahomed. S-a născut la Mecca (570); nepotul guvernatorului. în
tinereţe a vizitat Siria şi a intrat în legătură cu creştinii şi evreii. S-a
îngrozit de idolatria pe care a văzut-o. în anul 610 s-a declarat pe sine
profet. A fost respins la Mecca; în 622 a fugit la Medina, unde a fost
primit şi unde a devenit războinic. A început propagarea credinţei cu
ajutorul săbiei. în anul 630 a intrat din nou în Mecca, în fruntea unei
annate; a distrus 360 de idoli cuprins de zel pentru nimicirea idolatriei.
A murit în anul 632. Succesorii lui au fost nimiţi califi.

A urmat o creştere rapidă. Până în anul 634, Siria a fost cucerită

apoi a urmat; Ierusalimul în 637, 638 Egiptul, 640 Persia, 689 Africa
de nord, 711 Spania. Astfel într-o perioadă scurtă, întreaga Asie de
vest. Africa de nord, leagănul creştinismului, au devenit mahomedane.
Mahomed a apărut într-o perioadă în care biserica se păgânizase,
închinându-se la tot felul de chipuri şi icoane, relicve, martiri, şi de
asemenea la fecioara Măria şi la sfinţi. într-un sens, mahomedanismul
a fost o revoltă împotriva idolatriei lumii creştine; o judecată asupra
bisericii corupte şi nenăscute din nou. Luat în esenţa lui,
mahomedanismul s-a dovedit o plagă mai rea pentru naţiunile pe care
le-a cucerit. Este o religie a urii; a fost propagată prin intermediul
săbiei; a încurajat sclavia, poligamia şi degradarea femeii.

Bătălia de la Tours, din Franţa (732), una din bătăliile decisive ale

lumii. Caroi cel Mare a înfrânt armata musulmană şi a salvat Europa
de mahomedanismul care cuprinsese lumea ca un val uriaş. Poate că
dacănu ar fi fost victoria aceea, creştinismul ar fi fost subjugat complet.

Arabii au dominat lumea mahomedană (622-1058). Capitala a fost

strămutată la Damasc (661); apoi 1 a Bagdad în anul 750, unde a rămas
până în 1258.

ISTORIA BISERICII

767

Turcii au stăpânit lumea mahomedană din 1058 până în timpurile

moderne. Ei au fost mult mai necruţători decât arabii. Modul barbar
în care i-au tratat pe creştini în Palestina a dus la provocarea
cruciadelor.

Mongolii, din Asia Centrală, au oprit expansiunea turcă, prin

Ginghis Han (1206-1277), care în fruntea unor armate uriaşe, a
transversat cu sabia în mână şi cu o torţă aprinsă, o mare parte a Asiei;
50.000 de oraşe şi sate au fost arse; au fost ucişi 5.000.000 de oameni
iar în Asia Mică au fost măcelăriţi 630.000 creştini, o perioadă simi-
lară de masacre crunte fiind şi în timpul lui Tamerlan (1336-1402) în
urma trecerii căruia au rămas sate distruse, câmpii pârjolite şi sânge.
Avea obiceiul ca la poarta fiecărei cetăţi cucerite a construi grămezi
din mii şi mii de capete, la Bagdat de exemplu au fost 90.000 de
capete.

Căderea Constanopolului în mâna turcilor (1453), a însemnat

sfârşitul Imperiului Roman de Răsărit şi o nouă ameninţare a
dominaţiei mahomedane, care va fi stăvillită mai târziu de Ioan
Sobieski la bătălia de la Viena.

Papalitatea a cunoscut o dezvoltare treptată

Apare ca putere mondială în secolul VI
Atinge apogeul în secolul XIII
Declinul puterii papale de atunci încoace

Misiunea iniţială a bisercii

Biserica nu a fost fondată ca o instituţie care să impună prin pro-
pria autoritate numele şi învăţătura lui Cristos lumii, ci doar să-1
mărturisească şi să-L prezinte oamenilor pe El. Cristos însuşi şi nu
biserca este puterea care transformă vieţile oamenilor. Cu toate acestea
biserica înfiinţată în timpul Imperiului Roman s-a dezvoltat treptat ca
o instituţie asemănătoare guvenlor politice, devenind o organizaţie
autoratică de vaste proporţii, condusă din vârf.

Forma iniţială de guvernământ a bisericii

La sfârşitul epocii apostolice bisericile erau independente, fiecare
biserică fiind păstorită de un grup de lucrători. Conducăorul princi-
pal fiind episcopul ceilalţi numindu-se presbiteri. Treptat jurisdicţia
episcopului a ajuns sa cuprindă şi regiunile învecinate.

Primul papă

Cuvântul "papă"' înseamnă "tată", fiind iniţial atribuit tuturor
episcopilor din vest. Prin anul 500 d.Cr. denumirea a început să fie
lolosită în sens restrâns doar pentru episcopul Romei urmând a primi
sensul de "episcop universal".

Lista romano-catolică cuprinde o înşiruire a papilor din primul

secol încoace, dar timp de 500 de ani episcopii Romei nu au fost

768
ISTORIA BISERICII

769

papi în sensul actual al termenului. Ideea conform căreia episcopii

Romei au autoritate aspra întregii Biserici nu a existat iniţial ci s-a
dezvoltat treptat, mereu contestată, nefiind niciodată universal
acceptată.

Petru

Tradiţia romano-catolică după care Petru ar fi fost primul papă

este fantezie pură. Nu există nici o aluzie în Noul Testament şi nici
o dovadă istorică după care Petru ar fi fost vreodată episcop al Romei;
nici nu a pretins vreodată a avea autoritatea pe care şi-au arogat-o
papii. Se pare că Petru a avut o prevestire divină a faptului că succesorii
lui aveau a fie preocupaţi peste măsură de această luptă de a face pe
şefii şi a domni asupra turmei lui Dumnezeu, când de fapt ar trebui a
se dea pe ei înşişi ca exemple de urmat pentru oiţele din turmă, IPetru
5:3.

Primii episcopi ai Romei

Linus (67-79)? Cletus (79-91)?

Clement (91-100) a scris o scrisoare către biserica din Corint în
numele bisericii romane, şi nu în propriul său nume, fără să facă vreo
aluzie la autoritatea papală pe care şi-au asumat-o papii mai târziu.

Avaristus (100-109). Alexandru I (109-119). Sixtus I, 119-128.

Telesfor (128-139). Higinus (139-142). Pius I, 142-154.

începutul politicii de dominaţie a Romei

Anticetus, episcop al Romei (154-168) a încercat să-1 influenţeze

pe Policarp, episcop de Smirna, să schimbe data ţinerii Paştelui; dar
Policarp a refuzat să se supună.

Soter (168-176). Eleuter (177-190).

Victor I (190-202)'a ameninţat cu excomunicarea bisericile din
răsărit, fiindcă celebrau Pastele în ziua 14 a lunii Nisan. Policrat,
episcopul Efesului, a răspuns că el nu se teme de ameninţările lui
Victor şi şi-a afirmat autoritatea sa independentă. Deşi a fost episcop
de apus şi simpatiza cu punctele de vedere apusene în privinţa Paştelui,
adică ziua întâi a săptămânii, şi nu a lunii, Ireneu din Lion 1-a mustrat
pe Victor pentru faptul că a încercat să dicteze bisericii din răsărit.

Creşterea influenţei Romei

Zefirinus (202-218). Calixtus I (218-223) a fost primul care şi-a

întemeiat pretenţia sa pe textul din Matei 15:18. Tertulian din Cartagina
1-a numit uzurpator când acesta s-a referit la el însuşi ca episcop al
episcopilor.

Urban I (223-230). Pontianus (230-235). Anterius (235-236).

Fabian (236-250). Cornelius(251-252). Lucius I (252-253).

Ştefan I (253-257) a obiectat cu privire la anumite practici de botez

din biserica nord-africană. Ciprian, episcopul Cartaginei în Africa de
Nord a răspuns că fiecare episcop este suprem în propria sa dioceză şi
a refuzat să se supună lui Ştefan. Totuşi spiritele au continuat să se
aprindă în jurul ideii după care Roma, reşedinţa ar fi şi capitala
Bisericii.

Sixtus II (257-258). Dionisius (259-269). Felix (259-274)

Eutihian (275-283). Caius (283-296). Marcellinus (296-304) Mar-
cellus (308-309). Eusebiu (309-310). Miltiades (311-314)

Unirea Bisericii cu Statul

Silvestru I (314-335) a fost episcop al Romei când, sub domnia lui

Constantin, creştinismul a fost transformat în religiede stata imperiului
roman. Imediat Biserica a devenit o instituţie de mare importanţă în
lumea politică. Constantin s-a considerat pe sine capul Bisericii. El a
convocat consiliul de la Niceea (325) şi a fost preşedintele acestui
consiliu - primul consiliu mondial al bisericii. Acest consiliu a acordat
episcopilor de'Alexandria şi de Antiohia deplină juristicţie asupra
provinciilor lor, aşa după cum episcopul roman aveajurisdicţie asupra
provinciei sale, fără a se face vreo aluzie la faptul că ar fi în vreun fel
supuşi Romei.

Marcu (336-337)

Iuliu I (337-352). Consiliul de 1 Sardica (343), cu participare doar
a prelaţilor vestici, fără a fi un consiliu ecumenic, a fost primul consiliu
care a recunoscut autoritatea episcopului Romei.

Cei cinci patriarhi

Pe la sfârşitul secolului V, bisericile şi episcopii creştinătăţii au

ajuns a fi dominaţi de CINCI centre mari: Roma, Constantinopol,
Antiohia, Ierusalim şi Alexandria, ai căror episcopi au ajuns între timp
să fie numiţi PATRIARHI, având autoritate egală între ei, fiecare fiind
stăpân absolut în propria sa provincie. După împărţirea imperiului
(395) în răsărit şi apus, patriarhii de Antiohia, Ierusalim şi Alexandria
au ajuns treptat să recunoască conducerea Constantinopolului şi de
aici lupta pentru conducerea creştinătăţii a fost dusă între Roma şi
Constantinopol.

Liberius (352-366). Damascus (366-384)

Divizarea Imperiului Roman

Siricius (385-398), episcop al Romei, în pofta sa nestăpânită după

putere mondială, şi-a asumat jurisdicţie universală asupra Bisericii.
Dar, din nefericire pentru el, în zilele sale imperiul a fost împărţit
(395) în două imperii separate: de est şi de vest, fapt care a făcut ca
răsăritul să nu recunoască autoritatea episcopului roman.

(Anastasie, 398-402)

'Cetatea lui Dumnezeu", lucrarea scrisă de Augustin

Inocent I (402-417) s-a numit pe sine "conducătorul bisericii lui

1
770
ISTORIA BISERICII

771

Dumnezeu" şi a pretins dreptul de a rezolva chestiunile mai
controversate din întreaga biserică.

Zosimus (417-418). Boniface (418-422). Celestin I, 422-432.

Sixtus III (432-440). Imperiul de apus se destramă cu repeziciune,
în mijlocul furtunilor migrărilor barbare şi în atmosfera genrală de
nelinişte şi tulburare a acelor vremi. Apoi Augustin a scris
monumentala sa lucrare "Cetatea lui Dumnezeu", în care a prevăzut
un imperiu creştin universal. Această carte a avut o vastă influienţă
pentru formarea unei opinii favorabile faţă de o ierarhie universală a
bisericii sub conducerea unei singure persoane. A promovat pretenţiile
Romei de dominaţie absolută.

Astfel Biserica a ajuns a-şi schimba natura, potrivindu-se chipului

Imperiului Roman.
Recunoaşterea imperială a pretenţiei papei

Leon I (440-461) a fost numit de unii istorici primul papă. Soarta

tristă a imperiului a fost priljul lui de a se ridica la putere. Răsăritul
era sfâşiat de controverse. Apusul, sub domnia unor împăraţi slabi, se
destrăma în faţa atacurilor barbare. Leon a fost singurul om puternic
al acelui ceas. El a pretins că este rânduit de Dumnezeu ca arhiepiscop
al tuturor episcopilor; şi în anul 445 a obţinut de la împăratul
Valentinian III recunoaşterea imperială a pretenţiilor sale.

în anul 542 el 1-a înduplecat pe Atila al hunilor să cruţe cetatea

Romei. Mai târziu (455) 1-a convins pe Genseric vandalul a se îndura
de cetate. Aceste fapte i-au sporit mult reputaţia.

El s-a proclamat pe sine Domn al întregii Biserici; şi a promovat

papalitatea universală exclusivă; a spus că împotrivirea la autoritatea
sa este o cale sigură de a ajunge în iad; el este cel care a instituit
pedeapsa cu moartea pentru erezie.

Totuşi, consiliul ecumenicdelaCalcedon (451), la care au participat

episcopi veniţi din toată lumea, în ciuda actului dat de împărat şi a
pretenţiei lui Leon, au dat patriarhului de la Constantinopol preroga-
tive egale cu Episcopul Romei.

Hilarus (461-468). A continuat politica predecesorului său.

Căderea Romei

Simplicius (468-483) a fost papă al Romei când s-a prăbuşit

Imperiul Roman de Apus în anul 476. Acest lucru i-a descătuşat pe
papi de autoritatea civilă. Noile regate mărunte ale barbarilor în care
s-a fărâmiţat Apusul au oferit papilor prilejul unoralianţeavantatajoase.
şi astfel treptat, treptat Papa a devenit cea mai importantă şi mai
impunătoare figură din apus.

Felix III (483-492).Gelasius I (492-496). Anastasius II (496-498).

Simah (483-514). Hormisdas (514-523). Ioan I (523-525). Felix IV
(526-530). BonifaciuII (530-532). Ioan 11(532-535). Agapetus 1(535-
536). Silverius (536-540). Virgilius (540-554). Pelagius I (55-590).

Ioan III (560- 573). Benedict I (574-578). Pelagius II (578-590).

Primul papă adevărat

Grigore I (590-604) este considerat în general a fi primul papă. El

a apărut într-o perioadă de anarhie politică şi mari tulburări publice în
toată Europa. După căderea Romei (476) Italia a devenit un regat
gotic; mai târziu, o provincie bizantină, sub stăpânirea împăratului de
răsărit; iar acum era prădată de lombarzi. Influenţa lui Grigore asupra
diferiţilor regi a avut un efect stabilizator. El şi-a asigurat stăpânire
desăvârşită asupra bisericilor Italiei, Spaniei, Galiei şi Angliei, a cărei
convertire la creştinism a fost marele eveniment din vremea lui Gri-
gore. El a muncit neobosit pentru purificarea Bisericii; a destituit
episcopi neglijenţi şi nevrednici de funcţia lor; s-a opus cu multă râvnă
practicilor de simonie (de vânzare a posturilor). A exercitat o mare
influenţă în răsărit, deşi nu a pretins jurisdicţie asupra bisericii de
răsărit. Patriarhul Constantinopolului s-a nimit pe sine "episcop uni-
versal". Acest lucru 1-a iritat foarte mult pe Grigore, care a respins
titlul şi nu a permis să i se atribuie şi lui. Totuşi, în mod practic, el a
exercitat toată autoritatea reprezentată prin acest titlu. în viaţa per-
sonală a fost un om bun, unul din cei mai buni şi mai curaţi papi.
Neobosit în eforturile sale de apărare a dreptăţii pentru cei apăsaţi, de
o dărnicie nemărginită faţă de cei săraci, putem spune că dacă toţi
papii ar fi fost ca el, alta ar fi acum părerea oamenilor despre papalitate.

Sabinianus (604-606). Bonifaciu HI (607). Bonifaciu IV (609-614).

Dusdedit (615-618). Bonifaciu V (619-625). Honoriu I (625-638).
Severinus (640). Ioan IV (640-642). Teodor I (624-649). Martin I (649-
653). Eugenius 1(654-657). Vitalianus (657-672). Adeodatus (672-
676). DonusI (676-678). Agatho (678-682)

Leon II (687-683) 1-a declarat pe Honoriu I eretic.

BenedictII (684-685). Ioan V (685-686). Cono (686-687). Teodori-
us (687). Sergiu I (687-701) Ioan VI (701-705). Ioan VII (705-707).
Sisinnius (708). Constantin (708-715). Grigore II (715-731). Grigore
111(731-741).

Papa devine un rege pământesc

Zaharia (741-752) a fost unealta prin care Pepin, tatăl lui Carol cel
Mare (Charlemagne), a devenit regele francilor - un popor germanic
din vestul Germaniei şi nordul Franţei. Ştefan II (752-757). La cererea
sa, Pepin a pornit cu armata sa împotriva Italiei şi a cucerit lombarzii
dând pământurile lor (o mare parte a Italiei centrale) papei.

Acesta a fost începutul STATELOR PAPALE sau DOMINAŢIEI

TEMPORARE a papilor. Controlul civil asupra Romei şi a Italiei
centrale de către papi astfel stabilit de papi: Zaharia şi Ştefan, şi recu-
noscut pe Pepin (754), a fost mai târziu confirmat de Charlemagne
(774). Astfel Italia centrală, cândva fruntea imperiului roman, a devenit
mai târziu un regat gotic condus de "capul Bisericii". Această împărăţie

L

772
temporară a Bisericii a durat 1100 de ani, până în 1870, când, cu

ocazia izbucnirii războiului dintre Franţa şi Germania, regele Victor
Emanuel a pus stăpânire şi a adăugat statele papale la regatul Italiei.
Paul I (757-767). Ştefan in (768-772). Adrian (772-795).

Puterea papală promovată foarte mult de Charlemagne

Leon III ((795-816), în schimbul recunoaşterii din partea lui

Charlemagne (774) a puterii temporare a Papei asupra statelor papale,
i-a conferit lui Charlemagne (800) titlul de împărat roman, combinând
astfel domeniile romane şi cele ale francilor într-un singur SFÂNT
IMPERIU ROMAN.

Charlemagne (742-814), rege al francilor, nepot al Iu i Carol Martel,

care salvase Europa de mahomedani (vezi pagina 766), a fost unul
din cei mai mari domnitori din toate vremurile. El a domnit 46 de ani
şi a purtat multe războaie, câştigând victorii însemnate. Domeniul
său a cuprins şi teritoriile de azi ale Germaniei, Franţei, Elveţiei,
Austriei, Ungariei, Belgiei, părţi ale Spaniei şi Italiei. L-a ajutat pe
Papa iar Papa l-a ajutat pe el. A constituit unul din elementele care au
contribuit la înălţarea papalităţii la poziţia de putere mondială. Curând
după moartea sa, prin tratatul de la Verdun (843), imperiul său a fost
împărţit în teritoriile care au stat la baza formării Germaniei, Franţei
şi Italiei moderne; şi de aici încolo, secole de-a rândul a existat o
luptă neîncetată între papii şi regii germani şi francezi pentru
supremaţie.