Margaret Mitchell

— O, omul acela e un nesuferit... un pisălog prost-crescut, zise Scarlett. Şi cât despre bătrâna doamnă Merriwether, las-o să vorbească. M-am săturat să mă port ca o proastă numai ca să-i plac ei.

— Scarlett! zise Melly scandalizată.

— Ssst, sst! zise Scarlett. Doctorul Meade mai anunţă ceva.

Adunarea se linişti iar, şi doctorul începu prin a mulţumi doamnelor care îşi dăduseră bijuteriile cu atâta bunăvoinţă.

— Şi acum, doamnelor şi domnilor, am să vă fac o surpriză... o inovaţie care poate să supere pe unii, dar vă rog să nu uitaţi că totul se face pentru spital şi pentru ostaşii noştri care zac în el.

Toată lumea veni mai aproape, încercând să ghicească ce ar putea propune doctorul; un om atât de cumsecade, ca să poată supăra pe cineva.

— În curând va începe balul. Primul dans va fi cadrilul, şi pe urmă un vals. Pe urmă vor fi polci, mazurci; toate precedate de scurte cadriluri. Ştiu ce rivalitate amicală există între cei ce doresc să conducă cadrilul, aşa că...

Doctorul îşi şterse fruntea şi aruncă o privire piezişă spre colţul unde şedea soţia lui, împreună cu celelalte doamne în vârstă.

— Domnilor, dacă voiţi să conduceţi cadrilul cu doamna pe care aţi ales-o, trebuie să licitaţi. Eu voi ţine licitaţia, şi beneficiul va merge pentru fondul spitalului.

Evantaiele se opriră, şi un murmur trecu prin toată sala. În colţul doamnelor în vârstă era rumoare: doamna Meade ar fi vrut să-şi susţină bărbatul, deşi îi dezaproba ideea, aşa că se pomeni într-o situaţie dificilă. Doamna Elsing, doamna Merriwether şi doamna Whiting erau roşii de indignare. Deodată, garda locală strigă "Ura!", la care se asociară şi musafirii în uniforme. Fetele tinere bătură din palme şi ţopăiră de bucurie.

— Nu crezi... nu crezi că e ca un târg de sclavi? şopti Melanie, privindu-l pe îndrăzneţul doctor, care până acuma fusese pentru dânsa un om perfect.

Scarlett nu răspunse nimic, dar ochii ei străluceau şi inima i se strânse de durere. Dacă n-ar fi fost văduvă! Dacă ar fi fost din nou Scarlett O'Hara! Ar fi purtat rochia ei verde deschis, garnisită cu panglici de catifea verde închis, ar fi avut tuberoze în păr şi ar fi deschis balul. Da, desigur! O mulţime de bărbaţi s-ar certa pentru ea şi s-ar întrece dând cât mai mulţi bani doctorului. Şi-acum, să şadă aici, să joace rol de figurantă fără voia ei şi s-o vadă pe Fanny sau pe Maybelle conducând primul cadril, devenind astfel regina Atlantei.

Deasupra zgomotului, se auzi glasul micului zuav, cu accentul lui creol atât de pronunţat:

— Dacă-mi permiteţi... douăzeci de dolari pentru domnişoara Maybelle Merriwether.

Maybelle îşi rezemă capul de umărul lui Fanny şi cele două fete îşi ascunseră chipurile îmbujorate, începând să râdă înăbuşit. Alte glasuri strigau alte nume şi alte sume de bani. Doctorul Meade începuse iar să surâdă, ignorând şoaptele indignate care porneau din colţ, de la comitetul doamnelor.

La început, doamna Merriwether declarase cu glas tare şi pe un ton categoric că Maybelle a ei nu va lua parte la o asemenea licitaţie. Când însă numele lui Maybelle fu pronunţat tot mai des şi suma se ridică la şaptezeci şi cinci de dolari, protestele ei începură să-şi piardă din severitate. Scarlett îşi rezemă coatele de tejghea. Se uita ca fascinată la mulţimea veselă care se adunase lângă estradă, în mâini cu bancnotele Confederaţiei.

Acum toate vor începe să danseze – toate, în afară de ea şi de doamnele bătrâne. Îl văzu pe Rhett Butler, în picioare, chiar lângă doctor. Înainte ca ea să fi avut timp să-şi schimbe expresia feţei, el o văzuse; îşi lăsă în jos colţurile gurii, ridicând dintr-o sprânceană. Cu o mişcare arogantă, Scarlett se întoarse, dar deodată îşi auzi numele strigat, strigat de un glas cu un accent foarte pronunţat din Charleston, care domină zgomotul celorlalte glasuri.

— Doamna Charles Hamilton... o sută cincizeci de dolari – în aur.

Auzind numele şi suma, o linişte bruscă se aşternu în sală. Scarlett fu atât de speriată, încât încremeni. Rămase pe scaun, cu bărbia sprijinită în mâini, cu ochii mari deschişi, plini de uluială. Toată lumea se întoarse s-o privească. Văzu cum doctorul se aplecă de pe estradă ca să-i şoptească ceva lui Rhett Butler. Probabil că-i spunea că Scarlett era în doliu şi că era cu neputinţă să ia parte la dans. Scarlett văzu cum Rhett dădea din umeri cu nepăsare.

— Poate alta dintre frumoasele noastre doamne? întrebă doctorul.

— Nu, zise Rhett, cu o voce clară, plimbându-şi privirea nepăsătoare peste mulţime. Doamna Hamilton.

— V-am spus că e imposibil, zise doctorul enervat. Doamna Hamilton nu va primi să...

Scarlett auzi o voce pe care la început nu o recunoscu... vocea ei.

— Ba da, primesc!

Se ridică în picioare, deodată. Inima îi bătea atât de tare, încât se temea că va cădea jos; bătea însă din cauza plăcerii de a fi din nou centrul de atenţie al tuturor privirilor, de a fi cea mai dorită dintre toate femeile şi, mai ales, mai ales la ideea că va dansa.

"O, nu-mi pasă! Nu-mi pasă de ce va spune lumea", îşi zise ea cuprinsă de un fel de dulce nebunie. Îşi aruncă sfidătoare capul pe spate şi ieşi repede de lângă stand. Tocurile ei loveau duşumeaua cu zgomot de castaniete. Îşi desfăcu cât putu mai mult evantaiul de mătase neagră. Ca într-un fulger zări faţa Melaniei, căreia parcă nu-i venea să creadă; zări expresia încremenită a doamnelor în vârstă, aceea a fetelor enervate şi chipurile pline de entuziastă aprobare ale militarilor.

Apoi se trezi în mijlocul parchetului de dans şi, prin mulţime, Rhett Butler se apropie de ea. Avea tot expresia aceea antipatică pe faţă, dar lui Scarlett nu-i păsa, nu-i păsa chiar dacă ar fi trebuit să danseze cu Abe Lincoln însuşi. Totul era că va dansa din nou! Va conduce cadrilul. Îi făcu lui Rhett o reverenţă profundă şi îi aruncă un surâs ameţitor. Acesta se înclină, cu o mână pe jaboul lui plisat. Levi, îngrozit, salvă situaţia, urlând:

— Alegeţi-vă pa'tene'ele pent'u Cad'ilul Vi'giniei!

Orchestra atacă cea mai bună melodie pentru cadril, "Dixie".

— Cum ai îndrăznit să atragi asupra mea toate privirile, domnule Butler?

— Dar bine, scumpă doamnă Hamilton, se vedea limpede că doreai să atragi toate privirile asupra dumitale!

— Cum ai îndrăznit să strigi numele meu în faţa lumii?

— Puteai să refuzi.

— Dar... datoria mea faţă de cauză... nici nu m-am mai gândit la mine când te-am auzit oferind atâta aur. Nu mai râde, toată lumea se uită la noi.

— Oricum se va uita la noi. Nu încerca să-mi vorbeşti de cauză. Voiai să dansezi, şi ţi-am oferit prilejul. Marşul acesta e ultima figură a cadrilului, nu-i aşa?

— Da... trebuie să mă opresc şi să stau jos.

— De ce? Te-am călcat pe picioare?

— Nu... dar o să vorbească lumea de mine.

— Spune drept, în fundul sufletului, îţi pasă mult?

— Să-ţi spun...

— Nu faci o crimă, nu-i aşa? De ce să nu dansezi şi valsul cu mine?

— Dacă mama ar...

— Înţeleg, eşti încă legată de fusta mamei.

— Ce manie urâtă ai de a ridiculiza virtuţile.

— Virtuţile sunt într-adevăr ridicole. Îţi pasă de ce spune lumea?

— Nu... dar, mai bine să nu vorbim de asta. Mulţumesc lui Dumnezeu că începe valsul. Cadrilul mă oboseşte întotdeauna.

— Nu ocoli întrebarea mea. Parcă mult îţi pasă de ce spun celelalte femei!

— O, fiindcă văd că nu pot să scap de dumneata... nu, nu-mi pasă. O fată însă ar trebui să ţină seama de ce spune lumea. Totuşi, astă-seară nu-mi pasă.

— Bravo! Acum începi să gândeşti singură, în loc să laşi pe alţii să gândească pentru dumneata. E începutul înţelepciunii.

— O, dar...

— Când lumea are să vorbească de dumneata cât a vorbit de mine, ai să vezi ce puţină importanţă are. Ia gândeşte-te că în Charleston nu sunt primit în nici o familie. Nici tot ce fac pentru dreapta şi sfânta noastră cauză nu poate ridica interdicţia ce apasă asupra mea.

— Ce îngrozitor!

— Ba deloc. Până când nu-ţi pierzi reputaţia, nu-ţi poţi da seama ce povară era şi ce înseamnă libertatea.

— E scandalos ceea ce spui.

— E scandalos şi adevărat. Atâta timp cât ai destul curaj... sau destui bani... te poţi lipsi de reputaţie.

— Banii nu pot cumpăra totul.

— Asta ţi-a spus-o cineva. Singură n-ai fi putut gândi o asemenea banalitate. Ce nu se poate cumpăra cu bani?

— O, nu ştiu... nici fericirea, nici dragostea, în orice caz.

— În general, da. Şi când nu poate, poate cumpăra cele mai bune înlocuitoare.

— Ai atât de mulţi bani, domnule căpitan Butler?

— Ce întrebare nepoliticoasă, doamnă Hamilton! Mă surprinde. Da, da. Pentru un tânăr căruia din tinereţe familia nu i-a mai dat nici un ban, am reuşit foarte bine. Şi sunt sigur că din blocadă are să-mi rămână un milion.

— O, nu mai spune.

— Ba da! Lumea nu-şi dă seama deloc că se pot câştiga tot atâţia bani din distrugerea unei vechi civilizaţii, ca şi din clădirea uneia noi.

— Ce vrei să spui cu asta?

— Familia dumitale şi familia mea şi toţi aceia care sunt aici acum şi-au câştigat averea transformând un pustiu într-o lume civilizată. Asta se numeşte a construi un imperiu. Se câştigă bine construind un imperiu. Se câştigă însă şi mai bine distrugând un imperiu.

— De care imperiu vorbeşti?

— De imperiul în care trăim. Sudul... Confederaţia... regatul bumbacului... acest imperiu care se sfărâmă sub picioarele noastre. Numai că majoritatea imbecililor nu vor să-şi dea seama de lucrul acesta şi refuză să profite de situaţia creată de prăbuşire. Eu câştig o avere din acest naufragiu.

— Atunci, crezi serios că vom fi înfrânţi?

— Sigur. De ce să facem ca struţul?

— O, Doamne, mă plictiseşte să vorbesc de astfel de lucruri. Nu ţi se întâmplă uneori să spui şi lucruri frumoase, domnule căpitan Butler?

— Ţi-ar place dacă ţi-aş spune că ochii dumitale seamănă cu două vaze de sticlă în care înoată peştişori aurii, două vaze pline până la margine cu apă verde, limpede de tot, şi când peştii se ridică până sus ca acuma, eşti diabolic de fermecătoare!

— O, asta nu-mi place... Ce melodie minunată, nu-i aşa? Aş valsa fără să mă opresc. Nici nu-mi dădeam seama ce mult îmi lipsea dansul!

— Eşti cea mai frumoasă dansatoare pe care am ţinut-o vreodată în braţe.

— Domnule căpitan Butler, nu mă strânge atât de tare. Toată lumea ne priveşte.

— Dacă nu ne-ar vedea nimeni, te-ar supăra?

— Domnule căpitan Butâer, nu-ţi dai seama ce vorbeşti.

— Cum aş putea să-mi dau seama ce vorbesc când te ţin în braţe?... Ce melodie e asta? E ceva nou?

— Sigur că da. E divină. E o melodie furată de la yankei.

— Cum se numeşte?

— "Când va înceta războiul."

— Ce cuvinte are? Cântă-mi-le!
Mai ţii minte, dragul meu,

Când, la ultima-ntâlnire,

În genunchi îmi tot vorbeai

De neştearsa ta iubire?
De vestonul cenuşiu

Erai mândru-atuncea, seara,

Şi jurai să nu-ţi trădezi

Nici iubita şi nici ţara.
Singură şi tristă plâng

Lacrimi vărs, amar şuvoiul...

Dă, Doamne, să te mai văd,

Când va înceta războiul!
— Bineînţeles că era "vestonul albastru", dar la noi a fost schimbat în "cenuşiu"... O, ce bine valsezi, domnule căpitan Butler. Cei mai mulţi dintre bărbaţii înalţi nu dansează bine. Şi când te gândeşti că va trebui să aştept ani de zile până să mai dansez o dată.

— Numai câteva clipe. Am să te rog să-mi acorzi cadrilul următor... şi pe urmă celălalt, şi celălalt.

— O, nu! Nu se poate! Nu trebuie! Reputaţia mea va fi distrusă.

— E în zdrenţe şi-aşa, aşa că ce importanţă mai are un dans? Când voi fi dansat de cinci sau şase ori cu dumneata, poate că o să-i las şi pe ceilalţi tineri să-şi încerce norocul, dar ultimul dans tot al meu trebuie să fie.

— Bine, bine. Ştiu că sunt nebună, dar atâta pagubă. Nu-mi pasă de ce spune lumea. M-am săturat de stat acasă. Am să dansez, am să dansez...

— Şi n-ai să mai porţi rochii negre. Nu pot să sufăr crepul de doliu.

— N-aş putea lăsa doliul, domnule căpitan Butler... oh, nu mă strânge aşa de tare. Am să mă supăr.

— Şi eşti minunată când te superi. Am să te mai strâng o dată... poftim... numai să văd dacă te superi într-adevăr. Nu-ţi dădeai seama ce fermecătoare erai în ziua – aceea la Doisprezece Stejari, când te-ai înfuriat şi ai aruncat cu vaza.

— O, te rog... n-ai să uiţi ziua aceea niciodată?

— Nu... e una din amintirile mele cele mai nepreţuite... o fată frumoasă din Sud, bine-crescută, cu un temperament de irlandeză. Eşti foarte irlandeză, nu-i aşa?

— Vai de mine! S-a terminat muzica, şi uite-o pe mătuşa Pittypat că vine. Precis că doamna Merriwether i-a spus. Oh, pentru Dumnezeu, du-mă până la o fereastră, să privim afară. Nu vreau să mă prindă acuma. A făcut nişte ochi mari cât cepele.

Capitolul X

A doua zi dimineaţa, la micul dejun, Pittypat lăcrima. Melanie tăcea, iar Scarlett era îmbufnată, gata de ceartă.

— Puţin îmi pasă dacă lumea vorbeşte. Sunt sigură că am câştigat mai mulţi bani pentru spital decât oricare altă fată de-acolo – mai mult decât au adunat vânzând toate vechiturile alea.

— Doamne, Doamne, ce importanţă au banii! se tângui Pittypat frângându-şi mâinile. Nici nu-mi venea să cred, şi bietul Charlie e mort doar de un an... Şi căpitanul Butler, omul acela îngrozitor, atrăgând toate privirile asupra ta. Scarlett, să ştii că e o fiinţă groaznică, groaznică. Verişoara doamnei Whiting, doamna Coleman, al cărei soţ e de fel din Charleston, mi-a vorbit de el. E ruşinea familiei lui, care e de altfel foarte cumsecade. Doamne, cum au putut Butler-ii să aibă un fiu atât de groaznic? Nu e primit de nimeni în Charleston, are o reputaţie deocheată şi s-a vorbit şi despre o fată... ceva atât de urât... Încât nici doamna Coleman nu ştia exact ce era.

— O, nu cred că e chiar aşa de rău, zise Melly blândă. Părea foarte bine-crescut, şi când te gândeşti ce curajos a fost, cum a forţat blocada...

— Nu e curajos, zise Scarlett cu răutate, turnând o jumătate de cană de sirop peste clătitele pe care se pregătea să le mănânce. Toate le face pentru bani. Mi-a spus-o mie. Nu-i pasă de Confederaţie şi crede că o să mâncăm bătaie. Însă dansează minunat.

Ascultătoarele ei amuţiseră de groază.

— M-am săturat să stau acasă şi n-am s-o mai fac de-acum înainte. Dacă aseară toţi au vorbit de mine, atunci reputaţia mea s-a dus, şi ce-or să mai spună nu mai are nici o importanţă.

Nu-şi dădu seama că repeta exact cuvintele lui Rhett Butler. Îi venise deodată în minte şi se potrivea exact cu gândurile ei.

— O! Ce are să spună mama ta când va auzi? Ce are să creadă despre tine?

un fior de vinovăţie o străbătu pe Scarlett gândindu-se la consternarea lui Ellen când va afla de purtarea scandaloasă a fiicei sale. Se consolă însă la gândul că Atlanta era despărţită prin douăzeci şi cinci de mile de Tara. Domnişoara Pitty nu va spune cu siguranţă nimic lui Ellen. Ar fi să arunce o lumină urâtă asupra calităţilor ei de "chaperon". Şi dacă Pitty nu va trăncăni, Scarlett nu va avea nici o neplăcere.

— Cred... zise Pitty, da, cred că ar trebui să-i scriu lui Henry o scrisoare în privinţa asta... oricât mi-ar displace s-o fac... dar e singurul bărbat din familia noastră. Am să-l rog să-i facă observaţii căpitanului Butler. Doamne, Doamne, dacă ar fi trăit Charlie... Scarlett, niciodată nu mai trebuie să vorbeşti cu omul acela.

Melanie şezuse liniştită până acum; mâinile şi le încrucişase în poală şi lăsase să i se răcească clătitele în farfurie. Se sculă şi, trecând în spatele lui Scarlett, îi înconjură gâtul cu braţele.

— Scumpa mea, zise ea, nu te mai necăji. Eu te înţeleg şi ceea ce ai făcut aseară a fost un lucru curajos şi are să fie de mare folos spitalului. Şi dacă cineva îndrăzneşte să spună cel mai mic cuvânt împotriva ta, o să aibă de furcă cu mine... Mătuşă Pitty, te rog, nu plânge. I-a venit greu lui Scarlett să nu meargă nicăieri. Nu e decât un copil.

Degetele ei se jucau prin părul negru al lui Scarlett.

— Şi poate că ne-am simţi mai bine toate dacă am merge câteodată la petreceri. Poate că am fost egoiste stând acasă cu durerea noastră. În timpul războiului, totul e altfel. Când mă gândesc la ostaşii din oraş, aflaţi departe de căminele lor, fără prieteni la care să se ducă seara, şi la cei din spitale care s-au făcut destul de bine ca să se scoale dar nu să plece înapoi pe front, atunci văd că am fost egoiste. Ar fi trebuit să avem şi noi în casă trei convalescenţi, aşa cum are toată lumea, şi să primim militari la prânz, în fiecare duminică. Haide, Scarlett, nu te mai necăji! Lumea n-are să te mai vorbească de rău când are să înţeleagă. Noi ştim că l-ai iubit pe Charlie.

Scarlett nu era câtuşi de puţin necăjită, şi atingerea mâinilor Melaniei o irita. Ar fi vrut să poată să-i dea mâna la o parte şi să-i zică: "Nu mai trăncăni!" Îşi aducea prea bine aminte cum, în ajun, cei din garda locală şi miliţienii şi toţi militarii se certaseră care să danseze cu ea. Oricine să o apere, numai Melly nu! Se putea apăra şi singură, şi dacă scorpiile acelea bătrâne vor clămpăni – se va putea lipsi de ele. Prea erau mulţi ofiţeri simpatici pe lume ca să-ţi mai pese ce spun nişte babe.

Pittypat îşi ştergea ochii cu batista ascultând cuvintele liniştitoare ale Melaniei, când Prissy intră cu o scrisoare voluminoasă.

— Pent'u dumneavoast'ă, domnişoa'ă Melly. A adus-o un neg'u mic.

— Pentru mine? zise Melly mirată, în timp ce deschidea plicul.

Scarlett era atât de ocupată de clătitele ei, încât nu observă nimic până nu o auzi pe Melly izbucnind în plâns şi nu o văzu pe mătuşa Pittypat ducându-şi mâna la inimă.

— A murit Ashley! ţipă Pittypat, dându-şi capul pe spate şi lăsându-şi braţele să cadă moi.

— O, Doamne sfinte! zise Scarlett, simţind că îi îngheaţă sângele.

— Nu! Nu! strigă Melanie. Repede sărurile, Scarlett! Haide, haide, scumpa mea, te simţi mai bine? răsuflă adânc. Nu, nu e vorba de Ashley. Îmi pare rău că te-am speriat. Plângeam de fericire.

Deodată îşi desfăcu palma încleştată şi sărută un obiect pe care-l ţinea în mână.

— Sunt atât de fericită...

Şi iar izbucni în lacrimi. Scarlett zări ceva strălucitor şi înţelese că era un inel gros de aur.

— Citeşte, zise Melly, arătând cu degetul scrisoarea care căzuse jos. O, ce drăguţ e, şi ce bun!

Scarlett, intrigată, luă foaia de hârtie şi citi următoarele rânduri scrise cu litere negre, hotărâte:

"Confederaţia are poate nevoie de sângele bărbaţilor săi, dar nu pretinde şi inimile femeilor sale. Acceptaţi, vă rog, scumpă doamnă, această dovadă a respectului meu pentru curajul dumneavoastră şi să nu credeţi că sacrificiul dumneavoastră a fost zadarnic, fiindcă acest inel a fost răscumpărat cu de zece ori valoarea lui. Căpitan Rhett Butler."
Melanie îşi strecură inelul pe deget şi se uită cu drag la el.

— Nu vă spusesem eu că e un om binecrescut? zise ea, întorcându-se spre Pittypat, cu chipul surâzător printre lacrimi. Numai un om de lume, delicat şi atent s-ar putea gândi cât am suferit când am... Am să trimit în schimb lanţul meu de aur. Mătuşă Pittypat, trebuie să-i scrii şi să-l pofteşti duminică la masa de prânz, ca să-i pot mulţumi.

În emoţia generală, nimeni nu se gândi că Rhett Butler nu trimisese şi inelul lui Scarlett înapoi. Ea însă se gândi şi se simţi contrariată. Ştia că nu delicateţea îl făcuse pe Rhett Butler să facă acest gest cavaleresc. Voise să fie poftit de Pittypat şi, pentru a-şi ajunge scopul, ştia că acesta era un mijloc care nu putea să dea greş.
"Cu multă durere am aflat de recenta ta purtare", scria Ellen, şi Scarlett, care citea scrisoarea la masă, se posomorî. Bineînţeles, veştile rele se răspândesc repede. De multe ori auzise la Charleston şi la Savannah că celor din Atlanta le place să trăncănească şi să se amestece,mai mult ca celorlalţi locuitori din Sud, în treburile altora. Acum vedea că era adevărat. Bazarul avusese loc luni seara, şi acum nu era decât joi. Care dintre scorpiile bătrâne se însărcinase să-i scrie lui Ellen? O clipă o bănui pe Pittypat, dar imediat alungă acest gând. Sărmana Pittypat tremura ca varga de teamă să nu se arunce asupra ei vina purtării imprudente a lui Scarlett. Era ultima fiinţă care ar fi anunţat-o pe Ellen de rezultatul supravegherii ei necorespunzătoare. Probabil că doamna Merriwether.

"Îmi vine greu să cred că ai putut să uiţi felul cum ai fost crescută. Trec peste incorectitudinea pe care ai comis-o apărând în lume fiind în doliu, căci înţeleg marea ta dorinţă de a ajuta spitalul. Dar să dansezi, şi încă cu un om cum e căpitanul Butler! Am auzit multe despre el (şi cine n-a auzit?) şi chiar săptămâna trecută Pauline mi-a scris că e un om cu o reputaţie proastă, care nu e primit de nici unul dintre membrii familiei lui în Charleston, în afară de mama lui, care are inima zdrobită. E un om într-adevăr imoral, care n-ar pregeta să profite de tinereţea şi de inocenţa ta pentru a te compromite şi a atrage ruşinea asupra ta şi a familiei tale. Cum a putut domnişoara Pittypat să-şi neglijeze într-atât datoriile faţă de tine?"

Scarlett aruncă peste masă o privire mătuşii sale. Bătrâna domnişoară recunoscuse scrisul lui Ellen, şi gura ei mică, cu buzele cărnoase, avea o expresie specială, ca aceea a unui copil ce se teme că va fi certat şi speră că plângând va scăpa de pedeapsă.

"Mi se rupe inima când mă gândesc ce repede ai uitat tot ce te-am învăţat. M-am gândit să te chem acasă imediat, dar voi lăsa lucrul acesta la aprecierea tatălui tău. Va sosi vineri la Atlanta ca să vorbească cu domnul Butler şi să te aducă acasă. Mi-e teamă că va fi sever cu tine, cu toate rugăminţile mele. Sper că numai tinereţea şi uşurinţa ta te-au determinat să te porţi atât de necugetat. Nimeni nu doreşte mai mult ca mine să slujească din toate puterile cauza noastră şi doresc ca fiicele mele să nutrească aceleaşi sentimente, dar nu să se facă de râsul lumii..."

Scrisoarea urma pe acelaşi ton, dar Scarlett n-o mai citi până la capăt. De data aceasta îi era cu adevărat frică. Se simţea mică şi tot aşa de vinovată ca atunci când, la vârsta de zece ani, la masă fiind, aruncase eu o prăjitură în capul lui Suellen. Cum? Mama ei, atât de blândă, o mustra cu atâta asprime şi tatăl ei venea ca să-i vorbească domnului Butler? Îşi dădu seama de gravitatea faptei. Gerald va fi sever cu ea. Ştia că, de data asta, nu va scăpa de pedeapsă aşezându-i-se pe genunchi şi arătându-se drăgăstoasă şi dulce.

— Nu cumva sunt veşti rele? întrebă Pittypat cu glasul tremurat.

— Tata soseşte mâine. Şi o să se repeadă la mine cum se repede o raţă asupra unui cărăbuş, răspunse Scarlett amărâtă.

— Prissy, caută-mi sărurile, zise Pittypat bâlbâindu-se, dându-şi scaunul înapoi şi lăsându-şi mâncarea neterminată. Simt... simt că mi-e rău.

— Sunt în buzuna'ul fustei dumneavoast'ă, zise Prissy, care se bucura că asistă la o dramă senzaţională.

Întotdeauna îi plăcuse să-l vadă pe "domnu' Ge'ald" înfuriat, cu condiţia ca mânia lui să nu fie îndreptată asupra capului ei creţ. Pittypat scotoci în buzunar şi găsi sticluţa pe care o duse la nas.

— Trebuie să mă ajutaţi toate şi să nu mă lăsaţi singură cu el nici un minut, strigă Scarlett. Ţine mult la voi amândouă şi dacă sunteţi cu mine, n-o să poată să-mi facă scandal...

— Eu n-am să pot, zise Pittypat încet, sculându-se de pe scaun. Nu... nu mă simt prea bine. Trebuie să mă duc să mă culc. Am să stau culcată toată ziua, mâine. Să-i cereţi scuze din partea mea.

"Laşă!" gândi Scarlett, aruncându-i o privire întunecată.

Melly făgădui să-i ţină partea, deşi era albă de teamă la perspectiva că va trebui să-l înfrunte pe domnul O'Hara, mânios ca un balaur ce scoate foc pe nări.

— Am să te a... am să te ajut să-i explici că ai făcut-o pentru spital. Sigur că are să înţeleagă.

— Nu! zise Scarlett. N-are să înţeleagă. O, şi am să mor dacă trebuie să mă întorc compromisă la Tara, aşa cum mă ameninţă mama!