Margaret Mitchell

Această amabilitate a ei era folositoare, şi pe ea conta Scarlett. Mulţi ofiţeri din garnizoană, neştiind câtă vreme vor rămâne la Atlanta, îşi aduseseră nevestele şi copiii. Dat fiind că hotelurile şi pensiunile erau pline, unii dintre ei îşi construiau case. Erau deci încântaţi să cumpere lemnul necesar de la graţioasa doamnă Kennedy, care le arăta mai multă amabilitate decât oricine. Carpetbagger-ii şi scallawag-ii, care îşi clădeau locuinţe frumoase, hoteluri şi prăvălii, cu averile făcute peste noapte, preferau şi ei să aibă de-a face cu Scarlett decât cu foştii militari confederaţi, care, deşi curtenitori, se purtau cu o răceală mai rea decât o duşmănie făţişă.

Aşadar, fiindcă era frumoasă şi fermecătoare şi fiindcă ştia să ia câteodată un aer nenorocit sau disperat, Scarlett îi făcea pe yankei să simtă că e datoria lor să vină în ajutorul unei femei curajoase, al cărei bărbat nu era la înălţimea ei, şi deveneau cu plăcere clienţii ei şi în acelaşi timp ai lui Frank. Şi Scarlett, văzând că negoţul ei lua proporţii serioase, îşi zicea nu numai că salva prezentul datorită banilor yankei, dar şi că-şi asigura viitorul, mulţumită prietenilor yankei.

Scarlett constata că-i era mai uşor decât îşi închipuise să menţină relaţiile cu ofiţerii yankei pe planul pe care-l dorise, căci ei păreau a avea o teamă cumplită de doamnele sudiste; în schimb, raporturile ei cu soţiile lor nu întârziară să devină pentru ea o problemă pe care n-o prevăzuse. Nu dorise să aibă legături cu femeile yankee. Ar fi vrut să le evite, dar era cu neputinţă. Femeile ofiţerilor erau hotărâte s-o cunoască. Ardeau de dorinţa de a face mai îndeaproape cunoştinţă cu Sudul şi cu femeile Sudului şi, pentru prima oară, Scarlett le oferea un mijloc de a-şi satisface această curiozitate. Celelalte doamne din Atlanta nu ţineau deloc să le vadă şi refuzau chiar să le salute la biserică; de aceea, când Scarlett venea la ele să trateze o afacere, o primeau ca pe Mesia. Adeseori, când îşi oprea trăsurica în faţa unei locuinţe yankee şi începea să discute cu stăpânul casei calităţile lemnelor, soţia acestuia ieşea să ia parte la conversaţie sau o invita pe Scarlett să intre la o ceaşcă de ceai. Deşi o făcea în silă, Scarlett primea de cele mai multe ori invitaţia, căci spera să câştige astfel o nouă clientă lui Frank. Însă întrebările prea personale ale acestor doamne şi atitudinea lor condescendentă şi dispreţuitoare faţă de tot ceea ce privea Sudul îi puneau răbdarea la grea încercare.

Considerând că, după Biblie, "Coliba unchiului Tom" era singura carte demnă de crezare, femeile yankee voiau să afle toate detaliile în legătură cu câinii cruzi pe care-i creştea fiecare sudist spre a vâna pe sclavii fugari. N-o credeau niciodată pe Scarlett când le spunea că nu văzuse niciodată în jurul ei decât câini blânzi ca mieii. Doreau de asemenea să afle cum marcau plantatorii cu fierul roşu feţele sclavilor lor şi cum îi omorau în bătăi cu biciul. În sfârşit, manifestau un interes de oameni prost-crescuţi pentru problema concubinajului la sclavi. Aceasta o supăra cu atât mai mult, cu cât numărul copiilor mulatri în Atlanta crescuse foarte mult de când se stabiliseră atâţia yankei aici.

Oricare altă doamnă din Atlanta s-ar fi înfuriat în faţa unor astfel de manifestări de ignoranţă crasă, dar Scarlett reuşea, totuşi, să se stăpânească, găsind de altfel că asemenea cuvinte meritau mai mult dispreţul decât mânia. La urma-urmei, femeile astea erau yankee şi nu te puteai aştepta la altceva din partea lor. Jignirile repetate ale patriei ei, ale poporului ei şi ale moravurilor lui n-o atingeau pe Scarlett şi nu trezeau în ea decât un dispreţ ascuns cu grijă. Aceasta dură până în ziua când un incident veni să slobozească toată furia tinerei femei şi-i îngădui să măsoare cât de adâncă era prăpastia care despărţea Nordul de Sud, prăpastie peste care nu exista nici o punte de legătură. Într-o după-amiază, revenind acasă în trăsură cu unchiul Peter, trecu prin faţa unei case în care locuiau, îngrămădite, familiile a trei ofiţeri yankei. Toţi aceştia aşteptau să se termine construcţia caselor lor, cu lemnul cumpărat de la Scarlett. În momentul acela cele trei soţii ale ofiţerilor yankei se aflau în mijlocul şoselei. Zărind-o pe Scarlett, îi făcură semn să se oprească; se apropiară de trăsură, şi o salutară pe Scarlett cu accentul din Nord, care o făcea întotdeauna să-şi spună că le-ar putea ierta yankeilor orice, în afară de vocile lor.

— Eşti tocmai persoana pe care voiam s-o întâlnesc, doamnă Kennedy, declară una din ele, o femeie înaltă şi slabă, originară din Maine. Aş dori să capăt câteva informaţiuni privitoare la acest oraş înapoiat.

Scarlett înghiţi insulta adusă Atlantei cu dispreţul cuvenit, şi se sili să surâdă.

— Cu ce vă pot fi de folos?

— Bridget, guvernanta copiilor mei, s-a întors în Nord. Mi-a spus că nu mai vrea să rămână o zi în mijlocul "cioroilor" ăstora, cum le spune ea... Şi copiii mă înnebunesc! Te rog, spune-mi ce trebuie să fac ca să găsesc o altă guvernantă. Nu ştiu cui să mă adresez.

— Nu e prea greu, zise Scarlett zâmbind. Dacă reuşeşti să pui mâna pe o negresă de la ţară, care n-a fost încă influenţată de Biroul Eliberaţilor, vei avea o guvernantă ideală. N-ai decât să stai în faţa porţii dumitale, şi să întrebi negresele care trec; sunt sigură că...

Cele trei femei o întrerupseră prin strigăte de indignare.

— Îţi închipui că-mi voi încredinţa copiii unei negrese? exclamă doamna din Maine. Vreau o irlandeză, o fată cumsecade!

— Mi-e teamă că nu vei găsi o servitoare irlandeză în Atlanta, răspunse Scarlett cu oarecare răceală. În ceea ce mă priveşte, n-am văzut niciodată sevitori albi şi nici n-aş voi să-i am la mine acasă. Oricum, adăugă ea cu o uşoară ironie, te asigur că negrii nu sunt canibali şi că poţi avea deplină încredere în ei.

— Dumnezeule! Nu-i vreau sub acoperişul meu! Ce idee! Să las ca o negresă să pună mâna pe copiii mei! Asta nu!

Scarlett se gândi la mâinile bune şi noduroase ale lui Mammy, care munciseră atâta pentru Ellen, pentru ea şi pentru Wade. Cu ce drept vorbeau astfel străinele acestea? Nici nu ştiau cât puteau fi de duioase aceste mâini negre, aceste mâini făcute să liniştească, să consoleze, să mângâie.

— Mă mir că vorbiţi astfel, zise Scarlett şi zâmbi. Doar dumneavoastră i-aţi dezrobit pe negri!...

— Dumnezeule! Eu nu, draga mea, zise doamna din Maine râzând. Nu văzusem niciodată un negru înainte de a veni aici luna trecută, şi bucuroasă m-aş lipsi să-i văd. Mi-e silă de ei. Nu-mi inspiră nici o încredere.

De câteva clipe Scarlett îşi dădea seama că unchiul Peter răsufla greu şi stătea foarte ţeapăn, privind fix la urechile calului.

— Ia uitaţi-vă la cioroiul ăsta bătrân! exclamă deodată doamna din Maine, arătând pe unchiul Peter tovarăşelor sale. E umflat ca o broască. Pariez că e răsfăţatul dumitale, adăugă ea întorcându-se spre Scarlett. Voi, sudiştii, nu ştiţi să vă purtaţi cu negrii! Îi răsfăţaţi prea mult.

unchiul Peter răsuflă adânc, fruntea i se încreţi, dar îşi păstră impasibilitatea. Să fie făcut "cioroi" de către un alb! Nu i se întâmplase asta niciodată! Să i se spună "răsfăţat", la vârsta lui, el care ţinea atât la propria-i demnitate, el are era atât de mândru de a fi de ani de zile sprijinul familiei Hamilton!

Scarlett nu îndrăzni să-l privească în faţă, dar ghici că bărbia îi tremura sub ofensa adusă amorului său propriu. Se simţi cuprinsă de o furie sălbatică. Ascultase cu calm cum femeile yankee îşi băteau joc de armata confederată, întinând reputaţia lui Jeff Davis şi acuzându-i pe sudişti că îşi asasinează şi că îşi chinuiesc sclavii. Ar fi tolerat chiar să-i fie criticată virtutea şi cinstea, dacă ar fi tras vreun folos tăcând, dar la gândul că aceste femei jigniseră prin observaţiile lor stupide pe bătrânul şi credinciosul servitor, luă foc ca un butoi de pulbere în care s-ar fi aruncat un chibrit. Ochii i se aţintiră asupra pistolului mare, înfipt la brâul lui Peter, şi mâna aproape că i se întinse spre el. Da, aceşti cuceritori ignoranţi şi obraznici ar merita să fie culcaţi la pământ ca nişte câini! Se stăpâni însă, strânse din dinţi până ce i se văzură muşchii obrajilor şi-şi aminti la timp că nu sosise încă momentul de a spune yankeilor ceea ce gândea despre ei. Într-o zi le va trânti adevărul în faţă, dar nu acum!

— unchiul Peter face parte din familie, zise ea cu o voce tremurândă. La revedere. Mână înainte, unchiule Peter!

Bătrânul negru dădu bici calului atât de brusc, încât animalul, surpins, se cabră şi trăsura făcu un salt. Scarlett avu totuşi timpul să audă pe doamna din Maine întrebându-şi prietenele:

— Face parte din familie?! Totuşi parcă nu sunt rude – ce credeţi? E atât de negru!

"Să-i ia dracu pe toţi! Ar merita să fie şterşi de pe faţa pământului. Dacă voi fi vreodată destul de bogată, am să-i scuip în obraz, am să..."

Scarlett se uită la Peter şi zări o lacrimă curgându-i de-a lungul nasului. De îndată, ochii i se umplură de lacrimi. Simţi o imensă duioşie pentru bătrânul negru, o imensă durere pentru umilinţa pe care o suferise. Femeile acestea îl jigniseră pe unchiul Peter – pe unchiul Peter care făcuse tot războiul Mexicului cu bătrânul colonel Hamilton, care-şi ţinuse stăpânul în braţe când acesta îşi dăduse sufletul, care crescuse pe Melly şi pe Charles şi veghease asupra bietei Pittypat, având grijă de ea în timpul refugiului şi făcând apoi rost de un cal ca s-o readucă de la Macon printr-o regiune devastată de război. Şi femeile acelea pretindeau că nu puteau avea încredere în negri!

— unchiule Peter, zise Scarlett cu glas tremurat, punând mâna pe braţul subţire al bătrânului vizitiu. Mi-e ruşine când te văd plângând. Nu trebuie să iei în seamă ce spun. Nu sunt decât nişte scârbe de femei yankee!

— Au vo'bit în faţa mea ca şi cum aş fi fost un catâ' ca'e nu le putea înţelege... ca şi cum aş fi fost un af'ican şi nu puteam să ştiu ce spuneau, declară unchiul Peter, suflându-şi zgomotos nasul. Şi mi-au spus "cio'oi", şi mie nu mi-au spus niciodată albii "cio'oi", şi mi-au spus şi "'ăsfă-ţat" şi au spus că nu poţi avea înc'ede'e în neg'i! Să n-ai înc'ede'e în mine! Când băt'ânul colonel e'a să moa'ă, mi-a spus: "Tu, Pete', să ai g'ijă de copii. Să veghezi asup'a domnişoa'ei Pittypat", a zis el, "fiindcă n-a'e minte nici cât o păsă'ică." Şi eu, de atunci, am vegheat me'eu asup'a ei...

— Numai Arhanghelul Gabriel ar fi putut face mai mult, îi spuse Scarlett ca să-l liniştească. Mă întreb ce am fi devenit toţi fără tine.

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, mulţumesc, sunteţi foa'te d'ăguţă. Eu ştiu, şi dumneavoast'ă ştiţi, da' yankeii nu ştiu, şi nici nu vo' să ştie! Da' de ce se amestecă în t'ebu'ile noast'e, domnişoa'ă Sca'lett? Ei nu ne înţeleg pe noi, confede'aţii!

Scarlett nu răspunse nimic, fiindcă era încă prea stăpânită de furia pe care nu o lăsase să izbucnească în faţa femeilor yankee. Bătrânul vizitiu şi Scarlett îşi urmară drumul în tăcere. unchiul Peter nu mai ofta, dar buza de jos îi atârna în afară, într-un mod îngrijorător. Indignarea lui creştea, cu cât se gândea mai mult la lovitura pe care o primise.

"Ce ciudaţi sunt blestemaţii ăştia de yankei!" se gândea Scarlett. "Femeile astea îşi închipuie că dacă Peter e negru n-are urechi să le audă! Yankeii nu ştiu că negrii sunt ca nişte copii, că trebuie să-i iei cu binişorul; să-i îndrumi, să le faci complimente, să-i mângâi, să-i cerţi. Yankeii nu-i înţeleg nici pe negri, nici natura raporturilor care existau între ei şi foştii lor stăpâni. Asta nu i-a împiedicat să se lupte ca să-i alibereze. Acum, când i-au eliberat, nu vor să mai audă vorbindu-se de ei, decât spre a-i teroriza pe sudişti. Nu-i iubesc, n-au încredere în ei, nu-i înţeleg şi, totuşi, nu contenesc să strige în gura mare că sudiştii n-au ştiut să se poarte cu ei."

Să n-ai încredere în negri! Scarlett avea mai mare încredere în negri decât în majoritatea albilor şi, în orice caz, avea mai mare încredere în ei decât în orice yankeu. Găseai la negri o lealitate, o credinţă fără margini, o dragoste pe care nimic n-o putea perverti, pe care nici o sumă de bani n-o putea cumpăra. Scarlett se gândi la negrii care rămăseseră la Tara în momentul invaziei yankeilor, atunci când ar fi putut atât de uşor să fugă şi să ducă o viaţă de trândăvie sub protecţia yankeilor. Se gândi la Dilcey, muncind pe ogoarele de bumbac alături de ea; la Pork, riscându-şi viaţa ca să fure o găină pentru ca ei să nu moară de foame; la Mammy, însoţind-o la Atlanta spre a o împiedica să facă vreo faptă necugetată. Se gândi la sevitorii vecinilor ei, care rămăseseră cerdincioşi protejându-şi stăpânele în timp ce bărbaţii erau la război, însoţindu-le în refugiu în mijlocul primejdiilor războiului, îngrijind de răniţi, înmormântând morţii, mângâind pe cei în suferinţă, muncind din greu, cerşind sau furând ca să hrănească familii întregi. Şi chiar acum, când Biroul Eliberaţilor le făgăduia marea cu sarea, rămâneau lângă foştii lor stăpâni şi munceau mai greu decât munciseră vreodată în timpul sclaviei. Dar yankeii nu înţelegeau lucrurile astea şi nu le vor înţelege niciodată.

— Totuşi, ţi-au dat libertatea, zise Scarlett tare.

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett! Nu mi-au dat libe'tatea! Nu v'eau nici o libe'tate de la ticăloşii ăştia! declară Peter cu indignare. Fac pa'te şi acum din casa domnişoa'ei Pitty şi când o să mo', o să mă îng'oape în cimiti'ul Hamiltonilo', unde-mi am locu'... Oh, ce-o să-şi mai iasă din fi'e domnişoa'a mea când o să-i spun că aţi lăsat să mă jignească femeile alea yankee.

— Nu-i adevărat! strigă Scarlett surprinsă.

— Ba da, domnişoa'ă Sca'lett, e adevă'at, zise Peter, cu buza mai ameninţătoare ca oricând. Vezi că dacă n-am fi avut t'eabă cu yankeii, n-a' fi putut să mă jignească. Dacă nu le-aţi fi vo'bit, nu m-a' fi t'atat ca pe un catâ' sau ca pe un af'ican. Şi pe u'mă, nici nu mi-aţi luat apă'a'ea!

— Ba da! protestă Scarlett, ofensată de această observaţie. Nu le-am spus că faci parte din familie?

— Asta nu înseamnă că mi-aţi luat apă'a'ea, fiindcă ăsta-i un fapt cunoscut. Domnişoa'ă Sca'lett, n-aveţi nevoie să faceţi negoţ cu yankeii. Nici o altă cucoană nu face. Domnişoa'a Pitty nici nu s-a' uita maca' la v'eunu' din ei. Şi n-o să-i placă deloc când o să afle ce-au spus de mine.

Reproşurile lui Peter erau mult mai dureroase decât orice i-ar fi putut spune Frank, mătuşa Pitty sau vecinii, şi Scarlett, ofensată, se stăpâni ca să nu tragă o papară bătrânului vizitiu. Peter avea dreptate, dar o irita să primească observaţii de la un negru, şi mai ales de la un negru care o servea. Nu era nimic mai umilitor pentru un sudist decât să piardă stima servitorilor săi.

— " 'ăsfăţat", mormăi Peter. C'ed că după asta, domnişoa'a Pitty n-o să mai v'ea să vă conduc. Nu, domnişoa'ă Sca'lett!

— Aş vrea s-o văd şi pe-asta! Deocamdată, te rog să taci.

— O să am junghiu'i în spate, anunţă Peter pe un ton jalnic. Spatele mă doa'e de pe acum aşa de 'ău, că abia de mai pot să stau d'ept. Dacă mă doa'e, domnişoa'a Pitty n-o să mă mai lase să mân calu'... Domnişoa'ă Sca'lett, n-o să vă folosească la nimic să vă aveţi bine cu yankeii şi cu secătu'ile albe, dacă nu vă aveţi bine cu familia.

Nici nu se putea rezuma situaţia în termeni mai precişi, şi Scarlett căzu din nou într-o tăcere furioasă.

Da, avea aprobarea cuceritorilor, dar rudele şi prietenii ei o criticau. Ştia tot ce se spunea despre ea, şi iată că însuşi Peter o dezaproba atât de mult, încât nu mai voia să se arate în public alături de ea. Constatarea aceasta era picătura care face să se reverse paharul.

Până atunci îşi bătuse joc de gura lumii, dar cuvintele lui Peter aprinseră în ea o ură aprigă împotriva vecinilor, o ură tot atât de mare ca şi aceea pe care o nutrea pentru yankei.

"Ce le pasă ce fac eu?" gândi ea. "Îşi închipuie poate că mă amuză să am de-a face cu yankei şi să muncesc ca o roabă? Atitudinea lor îmi face viaţa şi mai grea. N-au decât să creadă ce vor. Mi-e perfect egal. N-am timp să mă opresc la asemenea fleacuri. Dar mai târziu... mai târziu..."

Mai târziu, când lumea ei îşi va fi regăsit calmul, va putea să-şi încrucişeze braţele şi să fie iar o doamnă, cum fusese Ellen. Se va arăta neajutorată şi lipsită de apărare, va duce o viaţă liniştită şi toată lumea o va stima. Ce nu va face când va fi bogată! Îşi va putea îngădui să fie atât de bună şi de amabilă ca şi Ellen; se va gândi la ceilalţi, va ţine seama de convenienţe. Nu va mai tremura întruna de frică. Viaţa se va scurge fără ciocniri violente. Va avea timp să se joace cu copiii şi să asiste la lecţiile lor. Prietenele ei vor veni să-şi petreacă după-amiaza la ea. În foşnetul rochiilor de mătase şi în fâlfâirea evantaielor din frunze de palmier, va servi ceai, sandvişuri şi prăjituri. Va pălăvrăgi ceasuri întregi. Va fi miloasă faţă de cei în suferinţă. Va duce săracilor coşuri cu tot felul de lucruri, supe şi compoturi bolnavilor, şi va plimba cu trăsura ei pe cei lipsiţi de mijloace. Va fi astfel o adevărată doamnă, în sensul sudist al cuvântului. Atunci, toată lumea o va iubi, aşa cum o iubise pe Ellen; toată lumea va lăuda altruismul ei şi va fi numită "Doamna cea bună!"

Nimic nu-i strica plăcerea pe care i-o produceau aceste viziuni ale viitorului. Nu-şi dădea seama că, în fond, n-avea deloc chef să devină bună sau miloasă. Dorea numai să vadă că i se atribuie aceste calităţi. Dar mintea ei nu era în stare să înţeleagă astfel de nuanţe. Îi ajungea să viseze că într-o zi, când va fi bogată, toată lumea o va stima.

Într-o zi! Da, într-o zi, dar nu acum. Acum n-avea timp să fie o doamnă.

Peter îşi ţinu cuvântul. Mătuşa Pitty îşi pierdu cumpătul şi junghiurile lui Peter luară proporţii atât de mari într-o singură noapte, încât nu mai mână trăsura niciodată. Scarlett fu silită să mâne ea însăşi, şi bătăturile care începuseră să dispară îi apărură din nou pe degete.

Astfel trecu primăvara. În mai, luna frunzelor verzi şi a miresmelor, vremea frumoasă urmă ploilor răcoroase din aprilie. Fiecare săptămână aducea lui Scarlett, din ce în ce mai jenată de sarcină, noi griji şi o muncă tot mai grea. Foştii ei prieteni se purtau rece cu ea. Dimpotrivă, în familia ei, toată lumea era plină de atenţii faţă de ea, şi cu toţii înţelegeau din ce în ce mai puţin ce o îndemna să muncească din greu. În timpul acestor zile de griji şi de strădanii, nu era decât o singură fiinţă pe lume care o înţelegea şi pe care se putea bizui – Rhett Butler.

Scarlett se mira cu atât mai mult de această schimbare, fiindcă până atunci Rhett fusese neastâmpărat ca argintul viu şi răutăcios ca un diavol de curând ieşit din iad. Dar el îi arăta că o înţelege, un lucru pe care nu i-l arătase nimeni până acum şi la care nu se aşteptase din partea lui.

Se ducea adesea la New Orleans, fără să explice niciodată cauza acestor misterioase călătorii, dar Scarlett era convinsă, nu fără să resimtă o anumită gelozie, că se ducea să vadă o femeie, sau poate mai multe. După ce însă unchiul Peter refuzase să mai mâne calul, Rhett rămase din ce în ce mai mult la Atlanta.

Când era în oraş, Rhett îşi petrecea cea mai mare parte din timp fie într-un tripou deasupra cârciumii, fie la barul pe care-l ţinea Belle Watling, unde bea cu cei mai bogaţi yankei şi carpetbagger-i, punând la cale tot felul de afaceri, ceea ce-i făcea pe oamenii din Atlanta să-l urască mai mult chiar decât pe tovarăşii lui de băutură. Nu mai venea la mătuşa Pitty, fără îndoială din cauza sentimentelor lui Frank şi ale bătrânei domnişoare, care ar fi fost scandalizaţi să primească vizita unui bărbat, când Scarlett se afla într-o situaţie delicată. Totuşi, nu trecea o zi fără ca Rhett să n-o întâlnească din întâmplare pe tânăra femeie. Scarlett îl vedea apropiindu-se călare de trăsura ei, în timp ce trecea pe drumurile pustii care duceau la unul din cele două gatere. Se oprea întotdeauna ca să-i vorbească şi, câteodată, îşi lega calul în spatele trăsurii, şi lua el hăţurile. În acele zile Scarlett începea să obosească mai repede decât voia să admită şi era recunoscătoare lui Rhett că mâna în locul ei. Avea grijă s-o părăsească înainte de a intra în oraş, dar toată Atlanta era la curent cu întâlnirile lor, şi gurile rele nu se sfiau să sublinieze această nouă încălcare a regulilor de bunăcuviinţă.

Scarlett se întreba din când în când dacă aceste întâlniri se datorau într-adevăr numai întâmplării. Deveneau din ce în ce mai dese, pe măsură ce se scurgeau săptămânile şi se înmulţeau atacurile negrilor. Dar de ce-i căuta tocmai acum tovărăşia, când ea arăta atât de prost? Ce urmărea? Să aibă cu ea o aventură? Era imposibil, şi – la drept vorbind – se gândise oare vreodată la aşa ceva? Scarlett începea să se îndoiască. Se împlineau luni de zile de când nu mai făcuse cea mai mică aluzie la scena ce avusese loc între ei la închisoarea yankee. Nu mai vorbea deloc despre Ashley, nici despre dragostea ei pentru el. Nu mai făcea observaţii vulgare asupra "poftelor pe care i le inspira". Gândind că e mai bine să nu-l zgândăre, nu căuta să lămurească motivele acestor dese întâlniri. De altfel, ajunsese să creadă că Rhett, neavând mare lucru de făcut în afară de a juca cărţi, şi necunoscând multă lume interesantă la Atlanta, îi căuta tovărăşia numai ca să aibă cu cine sta de vorbă.

Oricare ar fi fost motivele lui Rhett, tovărăşia lui era binevenită. O asculta când se plângea de pierderea unui client sau de cei care erau răi platnici, de felul cum o escroca Johnson, sau de nepriceperea lui Hugh. O felicita pentru succesele ei, în timp ce Frank se mulţumea s-o privească cu un mic zâmbet indulgent, iar Pitty să exclame: "Doamne! Doamne!" cu un aer zăpăcit. Degeaba nega el că nu-i făcea servicii; era convinsă că o ajuta adesea să încheie afaceri profitabile, deoarece-i cunoştea pe toţi yankeii şi carpetbagger-ii bogaţi. Scarlett avea o părere proastă despre el şi niciodată nu credea ce spune, dar ori de câte ori îl vedea ieşind dintr-un drum plin de umbră, pe calul său mare şi negru, buna-dispoziţie îi revenea. În timp ce Rhett îi lua hăţurile din mână şi se suia în trăsurică, făcând cine-ştie-ce remarcă insolentă, Scarlett se simţea din nou tânără şi atrăgătoare, în ciuda sarcinii şi a vieţii pline de griji pe care o ducea. Îi spunea aproape tot ce-i trecea prin cap, fără să aibă grijă să-şi ascundă adevăratele păreri, şi întotdeauna avea ceva de spus, nu cum i se întâmpla cu Frank – sau chiar cu Ashley, dacă voia să fie sinceră cu ea însăşi. Fireşte, în conversaţiile ei cu Ashley erau atâtea lucruri pe care onoarea o împiedica să le spună, şi de altfel erau şi lucruri prea grave. Era agreabil să ai un prieten ca Rhett acum când, nu se ştie de ce, el se hotărâse să se poarte frumos cu ea. Da, era foarte agreabil, foarte reconfortant. Avea atât de puţini prieteni acum!

— Rhett, îl întrebă ea într-o zi, enervată după ultimatum-ul unchiului Peter. De ce oamenii din oraşul ăsta se poartă atât de urât cu mine şi mă vorbesc de rău? Nici de carpetbagger-i nu vorbesc mai urât! Doar mi-am văzut de treabă şi n-am făcut nimănui nici un rău şi...

— N-ai făcut nici un rău, fiindcă n-ai avut ocazia! Poate că îşi dau totuşi vag seama de asta.

— O, fii serios! Toate astea mă înfurie peste măsură. Am căutat doar să câştig ceva bani...

— Ai căutat să faci tot ce nu fac alte femei şi n-ai reuşit prea rău. Cum ţi-am mai spus-o şi altă dată, societăţii nu-i place să te singularizezi. E singurul păcat pe care nu-l iartă. Cum te deosebeşti de ceilalţi, te stigmatizează. Şi-apoi, Scarlett, numai faptul că gaterul tău merge bine e o insultă adusă oricărui bărbat ale cărui afaceri merg prost. Adu-ţi aminte că o femeie bine-crescută trebuie să stea la căminul ei şi să nu ştie ce se petrece în lumea brutală a afacerilor.

— Dar, dacă aş fi stat acasă, de multă vreme n-aş mai fi avut un cămin.

— Ar fi trebuit totuşi să stai şi să fii mândră că mori de foame, într-un chip atât de distins.

— Mofturi! Uită-te la doamna Merriwether, cum vinde pateuri yankeilor. Ceea ce face ea e mai umilitor decât să conduci un gater. Doamna Elsing face croitorie şi ţine o pensiune. Fanny pictează nişte porţelanuri oribile, pe care nu le vrea nimeni, dar toată lumea i le cumpără ca s-o ajute, şi...

— Tot nu înţelegi, scumpa mea! Cucoanele acestea nu reuşesc în afaceri şi, prin urmare, nu lovesc în orgoliul sudist al bărbaţilor lor. Ei pot încă să-şi spună: "Săracele, câtă osteneală îşi dau! Să le lăsăm să creadă că ne sunt de ajutor." Apoi, acestor cucoane pe care le-ai pomenit nu le place deloc să fie silite să muncească. Ele fac în aşa fel, încât să se ştie că nu lucrează decât din nevoie şi provizoriu, aşteptând ziua în care un bărbat va veni să le descarce de povara care nu-i făcută pentru umerii lor plăpânzi. Astfel, fiecare le deplânge soarta. Ţie, dimpotrivă, îţi place sincer munca şi nu pari dispusă să laşi pe vreun bărbat să se ocupe de afacerile pe care le conduci. Cum vrei ca lumii să-i fie milă de tine? Atlanta nu ţi-o va ierta niciodată. E atât de plăcut să-ţi fie milă de alţii!...