Margaret Mitchell

— Nimic nu mă distrează mai mult ca spectacolul frământărilor tale sufleteşti, când unul dintre principiile tale intră în conflict cu o chestiune practică, ca de pildă chestiunea banilor. Bineînţeles, ştiu că la tine partea practică va triumfa întotdeauna, dar continui să urmăresc spre a vedea dacă, într-o bună zi, partea bună din tine nu va sfârşi prin a triumfa. În ziua aceea îmi fac bagajele şi părăsesc Atlanta pentru totdeauna. Prea sunt multe femeile în care partea bună din ele triumfă. Dar, să revenim la oile noastre. Cât vrei, şi pentru ce?

— Nu ştiu exact de cât am nevoie, răspunse Scarlett pe un ton morocănos, dar aş vrea să cumpăr un gater şi cred că aş putea să-l iau ieftin. Dacă-l cumpăr, îmi vor mai trebui două căruţe şi doi catâri buni. Aş avea de asemenea nevoie de un cal şi de o trăsurică pentru folosinţa mea.

— un gater?

— Da, şi dacă-mi împrumuţi bani, am să-ţi dau jumătate din câştig.

— Ce dracu să fac cu un gater?

— Să câştigi bani. Putem câştiga o groază de bani. Sau, dacă nu, o să-ţi plătesc dobândă... adică ce se înţelege printr-o dobândă rezonabilă.

— Cincizeci la sută e foarte bine.

— Cincizeci?... Oh, glumeşti! Încetează să râzi, diavole! Vorbesc serios.

— De asta şi râd. Mă întreb dacă, în afară de mine, îşi mai dă cineva seama ce se petrece în spatele chipului ăstuia înşelător şi fermecător.

— Pe cine-ar interesa? Ascultă-mă, Rhett, şi spune-mi dacă nu ţi se pare că ar fi o afacere bună. Frank mi-a vorbit de un om care are un gater, mai sus de Strada Piersicului, şi care vrea să-l vândă. Are nevoie urgentă de bani lichizi şi l-ar vinde ieftin. Nu sunt prea multe gatere pe aici şi cum lumea reconstruieşte... am putea vinde lemn de construcţie la preţuri fabuloase. Omul ar continua să conducă gaterul, pentru un salariu fix. Dacă Frank ar avea bani, ar cumpăra el însuşi gaterul. Cred că intenţiona să-l cumpere cu banii pe care mi i-a dat să plătesc impozitele.

— Bietul Frank! Ce-o să spună când va afla că i l-ai suflat? Şi-apoi, cum o să-i explici că ţi-am împrumutat bani, fără să-ţi compromiţi reputaţia?

Scarlett nu se gândise la asta, preocupată doar de gândul la câştigul pe care i-l va aduce gaterul.

— Ei bine, e simplu! N-am să-i spun nimic.

— Va şti totuşi că n-ai găsit banii pe drum.

— Îi voi spune... da, îi voi spune că am vândut cerceii mei cu diamante. Tot am intenţia să ţi-i dau. Asta va fi garanţia mea.

— N-aş vrea să-ţi iau cerceii.

— Dar n-am nevoie de ei. Nu-mi plac. De altfel, nici nu sunt de fapt ai mei.

— Dar ai cui sunt?

Scarlett revăzu în gând cadavrul yankeului, în uniformă albastră, întins în holul de la Tara.

— Mi-au fost lăsaţi de cineva care a murit. Aşa că sunt ai mei. Ia-i! Mi-e totuna! Prefer banii în locul lor.

— Dumnezeule, exclamă Rhett pierzându-şi răbdarea, nu te gândeşti niciodată la nimic altceva decât la bani?

— Nu, răspunse ea cu sinceritate, aţintindu-şi asupra lui ochii ei verzi şi duri. Dacă ai fi trecut prin ce am trecu eu, ai face la fel. Mi-am dat seama că banii sunt lucrul cel mai însemnat în lume şi, martor mi-e Dumnezeu, sunt hotărâtă să nu-mi mai lipsească niciodată.

Îşi reaminti de ziua aceea arzătoare şi de pământul roşu şi moale care-i servise drept pernă, atunci, în spatele ruinelor de la Doisprezece Stejari. Îşi aminti de refrenul pe care inima ei nu încetase să-l repete: "N-o să mai am niciodată burta goală. N-o să mai am niciodată burta goală."

— Într-o zi voi avea bani, mulţi bani, ca să mănânc tot ce-mi va place. Niciodată n-o să mai fie pe masa mea fiertură de proumb sau mazăre uscată. Voi avea haine frumoase. Vor fi toate de mătase...

— Toate?

— Da, toate, răspunse Scarlett fără să-şi dea osteneala măcar de a roşi din cauza aluziei. Voi avea destui bani pentru ca yankeii să nu-mi poată lua niciodată Tara. Voi pune un acoperiş nou pe casa de la Tara, voi reconstrui magazia, voi avea catâri frumoşi pentru arat, şi am să scot mai mult bumbac decât ai văzut vreodată. Wade va avea, în sfârşit, tot ce-i trebuie. Îi voi da ce-şi va dori. Ai mei nu vor mai avea niciodată stomacul gol. O să vezi. Mă voi ţine de cuvânt. Fireşte, nu mă poţi înţelege. Eşti atât de egoist. Şi-apoi, tu n-ai avut niciodată să te temi că vei fi dat afară din casa ta de un carpetbagger. Nu ţi-a fost niciodată frig, n-ai umblat niciodată în zdrenţe, n-ai fost niciodată silit să munceşti ca un ocnaş ca să nu mori de foame.

— Am stat opt luni în armata confederată, zise Rhett calm. Nu cunosc un loc mai bun ca să înveţi să mori de foame.

— În armată! Dar n-ai cules niciodată bumbac, nici n-ai semănat porumb. N-ai... a, nu, nu-ţi bate joc de mine!

Rhett îi luă mâinile.

— Nu-mi bat joc de tine. Râdeam constatând deosebirea ce există între ceea ce pari şi ceea ce eşti cu adevărat. Îmi aminteam de asemenea de întâia oară când te-am văzut la picnicul Wilkes-ilor. Purtai o rochie verde şi pantofi de aceeaşi culoare. Toţi bărbaţii se-nvârteau în jurul tău şi erai plină de tine. Aş pune rămăşag că pe atunci nu ştiai nici câţi penny sunt într-un dolar. În ziua aceea n-aveai decât o singură idee în cap, nu te gândeai decât cum să-l cucereşti pe Ashley.

Scarlett îşi trase cu un gest brusc mâinile din ale lui.

— Rhett, dacă vrei să rămânem prieteni, nu-mi mai vorbi niciodată de Ashely Wilkes. Va fi întotdeauna un subiect de ceartă între noi, fiindcă nu-l poţi înţelege.

— Pe când tu probabil că citeşti în el ca într-o carte, declară Rhett ironic. Nu, Scarlett, dacă-ţi împrumut bani, ţin să-mi rezerv dreptul de a putea vorbi despre Ashley Wilkes cum voi crede de cuviinţă. Renunţ la dreptul de a-ţi cere dobânzi, dar la asta nu. De altfel, sunt o seamă de lucruri pe care aş vrea să le cunosc despre acest tânăr.

— Nu sunt obligată să le discut cu tine, zise ea scurt.

— Ba da. Eu sunt cel care am banii, n-o uita. Când vei fi bogată, vei putea face acelaşi lucru cu ceilalţi... E limpede că-l iubeşti încă.

— Nu-l iubesc.

— Oh, se vede chiar şi numai după felul cum îi iei apărarea.

— Nu voi tolera ca prietenii mei să fie obiect de batjocură.

— Vom vedea asta mai târziu. Hai, spune-mi, el te mai iubeşte, sau închisoarea l-a făcut să-şi schimbe sentimentele faţă de tine? Ori, poate, o fi înţeles ce comoară are în persoana soţiei lui?

Gândul la Melanie o făcu pe Scarlett să tresară. Se stăpâni cu greu să nu-i spună totul lui Rhett, explicându-i că numai onoarea îl reţinea pe Ashley lângă nevastă-sa. Deschise gura ca să vorbească, dar o închise îndată.

— Am înţeles! N-are încă destul bun-simţ ca s-o aprecieze pe doamna Wilkes. Şi viaţa aspră din închisoare nu i-a stins focul pentru tine.

— Nu văd de ce am mai discuta chestiunea asta.

— Ba, eu văd şi, pe Dumnezeul meu, sper că-mi vei răspunde, afirmă Rhett pe un ton sever, cu atât mai puţin agreabil lui Scarlett cu cât nu-i înţelegea rostul.

— Aşadar, te iubeşte încă? reluă Rhett.

— Şi dacă? strigă Scarlett scoasă din sărite. N-am nici un chef să vorbesc despre Ashley cu tine. Nu eşti în stare să-l înţelegi nici pe el, nici felul lui de a iubi. Singurul fel pe care-l cunoşti este... este felul acela de dragoste pe care-l simţi pentru fiinţe ca femeia aceea, Watling.

— Oh! exclamă Rhett moale. Aşadar, nu sunt în stare să simt decât poftele cărnii.

— Ştii bine că-i adevărat.

— Înţeleg acum de ce refuzi să discuţi această chestiune cu mine. Mâinile şi buzele mele necurate ar întina curăţenia dragostei lui.

— Ei bine, da! Cam aşa ceva.

— Grozav mă interesează această dragoste curată...

— Nu fi neobrăzat, Rhett Butler. Dacă eşti destul de mârşav ca să crezi că a fost ceva rău între noi...

— O, gândul ăsta nici nu mi-a trecut prin cap, ţi-o jur! De aceea mă interesează atât de mult toată chestiunea. Tocmai, aş voi să ştiu de ce n-a fost niciodată ceva rău între voi?

— Dacă îţi închipui că Ashely ar fi...

— Ia te uită! Va să zică Ashley e acela care a rezistat în numele moralei? Într-adevăr, Scarlett, n-ar trebui să te trădezi aşa de uşor.

Încurcată şi indignată, Scarlett aruncă o privire furioasă lui Rhett, al cărui chip liniştit era de nepătruns.

— Opreşte-te, n-am nevoie de banii tăi. În condiţiile astea, ieşi afară!

— Ba da, ai nevoie de banii mei, şi fiindcă am ajuns până aici, de ce să ne oprim? Nu pierde nimeni nimic dacă vom continua să vorbim despre o idilă atât de castă... În care nu s-a întâmplat nimic rău. Aşadar, Ashley te iubeşte pentru mintea ta, pentru sufletul tău şi pentru nobleţea caracterului tău?

Scarlett se înfioră când auzi aceste cuvinte. Bineînţeles, de aceea o iubea Ashley. Numai această certitudine îi îngăduia să îndure existenţa, această certitudine că Ashley, rob al onoarei, o iubea şi o respecta pentru toate lucrurile frumoase închise în străfundul ei şi pe care el singur le putea vedea. Numai că toate acestea pierdeau din frumuseţea lor când Rhett era cel care le punea în lumină, mai ales vorbind cu tonul lui dulceag sub care străbătea batjocura.

— Îmi revin toate idealurile tinereţii, aflând că mai poate exista o astfel de dragoste în acest veac al imoralităţii, urmă Rhett. Aşadar, simţurile nu au nici un amestec în dragostea lui pentru tine? Dragostea lui ar fi aceeaşi dacă ai fi urâtă şi dacă n-ai avea pielea asta atât de albă? Dacă n-ai avea ochii ăştia verzi care îndeamnă pe orice bărbat să se întrebe ce-ai face dacă te-ar lua în braţe? Ori, dacă nu ţi-ai mişca şoldurile în felul ăsta care constituie o provocare pentru orice bărbat sub nouăzeci de ani? Şi aceste buze care... Hai, să nu las ca poftele mele să biruie. Atunci, Ashley nu vede nimic din toate astea? Sau, dacă le zăreşte, nu-l impresionează deloc?

Scarlett nu se putu împiedica de a-şi aminti de ziua aceea din livadă, când Ashley o strânsese în braţele lui tremurătoare, când gura lui caldă o strivea pe a ei, de parcă n-ar fi vrut să-i mai dea drumul niciodată. Amintirea îi îmbujoră obrajii şi aceasta nu-i scăpă lui Rhett.

— Aşa! Va să zică te iubeşte pentru sufletul tău, zise Rhett cu vocea vibrând de supărare.

Cum de îndrăznea să atingă cu mâna lui murdară singurul lucru frumos şi sfânt în viaţa ei? Scotocea în ungherele cele mai ascunse ale vieţii ei cu cruzime şi cu răceală, şi Scarlett era gata să-i spună ceea ce dorea să afle.

— Da, exclamă ea căutând să gonească amintirea buzelor lui Ashley, mă iubeşte pentru sufletul meu.

— Dar, draga mea, el nici nu ştie măcar că ai suflet. Dacă l-ar atrage sufletul, n-ar avea nevoie să lupte împotriva ta, cum a fost silit s-o facă, spre a păstra dragostei sale caracterul ei... să-i zicem "sfânt". Ar putea să doarmă liniştit, căci la urma-urmei un bărbat poate foarte bine să admire mintea şi sufletul unei femei, rămânând totuşi un gentleman credincios soţiei sale. Totuşi, trebuie să-i vină foarte greu să împace onoarea Wilkes-ilor cu dorinţa pe care i-o trezeşte trupul tău.

— Îl judeci pe ceilalţi după tine, care eşti o fiinţă josnică!

— O, n-am spus niciodată că nu te doresc, dacă asta vrei să spui. Dar, slavă Domnului, chestiunile de onoare nu m-au încurcat niciodată. Ceea ce doresc iau cum pot. În felul ăsta n-am de luptat nici cu îngerii, nici cu demonii. Probabil că ai prefăcut viaţa lui Ashley într-un mic iad. Aproape că mi-e milă de el.

— Eu... eu să fac un iad din viaţa lui?

— Da, tu! Eşti o permanentă ispită pentru el, dar nu cedează fiindcă, la fel ca toţi cei de felul lui, sacrifică dragostea pentru ceea ce numim onoare. Şi am impresia că această atitudine nu-i aduce nenorocitului nici dragoste, nici onoare!

— Ba da, îi aduce dragoste!... Vreau să spun, mă iubeşte!

— Zău? Atunci, răspunde la întrebarea pe care ţi-o voi pune şi va fi de-ajuns pentru astăzi. Pe urmă, vei putea lua banii mei ca să-i arunci în râu. Şi-aşa nu ţin la ei!

Rhett se sculă şi-şi zvârli ţigara pe jumătate fumată în scuipătoare. Gesturile lui aveau aceeaşi graţie păgână, aceeaşi putere stăpânită pe care le observase Scarlett în noaptea căderii Atlantei. Era în el ceva sinistru, care inspira oarecum teamă.

— Dacă te iubeşte, de ce dracu' te-a lăsat să vii la Atlanta ca să cauţi bani de impozite? Înainte ca să las o femeie pe care o iubesc să facă un lucru ca ăsta, aş...

— Nu ştia! Habar n-avea că eu...

— Nu crezi că ar fi trebuit să ştie? strigă Rhett cu o violenţă abia ascunsă. Iubindu-te cum zici că te iubeşte, ar fi trebuit să ghicească ce-ai putea face la disperare. Ar fi trebuit să te omoare mai degrabă decât să te lase să vii aici... şi să te lase să te adresezi... cui? Mie! Dumnezeule!

— Dar nu ştia!

— Dacă nu şi-a dat seama, înseamnă că n-are să te cunoască niciodată, nici pe tine şi nici preţiosul tău suflet.

Ce nedrept era Rhett! Ca şi când Ashley ar fi avut darul să citească în suflete! Ca şi când Ashley ar fi putut s-o oprească, chiar dacă ar fi ştiut despre ce e vorba. Deodată, însă, Scarlett înţelese că Ashley ar fi putut foarte bine s-o împiedice să recurgă la o soluţie disperată. În ziua aceea, în livadă, dacă ar fi făcut cea mai mică aluzie la posibilitatea unui alt viitor, ea nu s-ar fi gândit niciodată să vină să-l caute pe Rhett. un cuvânt, un gest duios în clipa în care se urcase în tren, şi n-ar mai fi plecat. Dar nu făcuse decât să vorbească de onoare. Totuşi... Avea oare Rhett dreptate? Ar fi trebuit Ashley să-i ghicească planul? Goni pe loc acest gând neleal. Bineînţeles că nu bănuise nimic. Nu putea s-o creadă măcar în stare de un asemenea gest imoral. Era prea nobil pentru asta. Rhett încerca numai să-i întineze dragostea. Încerca să distrugă tot ce avea ea mai preţios. "Într-o zi", îşi zise ea, "când prăvălia şi gaterul vor merge bine şi când voi avea bani, Rhett îmi va plăti toate suferinţele şi toate umilinţele pe care mi le-a pricinuit."

Rhett o domina pe Scarlett de la înălţimea lui şi o privea cu un surâs amuzat. Nu mai păstra nici urmă din emoţia care-l cuprinsese o clipă.

— De altfel, ce te priveşte? întrebă Scarlett. E treaba lui Ashley şi a mea. Nu-i treaba ta.

Rhett ridică din umeri.

— Încă un cuvânt, Scarlett. Am pentru energia ta o admiraţie tot atât de mare pe cât de dezinteresată, şi mi-e dezagreabil văzând că târâi prea multe ghiulele de picior. Ai Tara. Ar fi destul spre a ocupa un bărbat. La asta se adaugă tatăl tău. E bolnav şi nu-ţi va mai fi niciodată de vreun ajutor. Apoi surorile tale, şi negrii. În sfârşit, acum ai şi un bărbat, şi probabil o ai în grijă şi pe domnişoara Pittypat. Şi aşa ai destule poveri fără să mai trebuiască să-l întreţii pe Ashley şi familia lui.

— Nu-l întreţin pe Ashley. Mă ajută...

— O, pentru numele lui Dumnezeu, i-o reteză Rhett nerăbdător. Să nu mai începem iar. Nu, nu ţi-e de nici un ajutor. Îl porţi în cârcă şi-l vei purta până la moarte, de n-o cădea în spinarea altcuiva. În ceea ce mă priveşte, am început să mă satur de acest subiect de conversaţie... Câţi bani vrei?

Scarlett simţi cum îi vin pe buze vorbe de ocară. După ce o jignise şi după ce întinase tot ce avea ea mai scump pe lume, îşi închipuia oare că-i va primi banii? Dar cuvintele i se opriră pe buze. Ce bine ar fi să-i poată respinge oferta cu dispreţ şi să-l dea pe uşă afară! Din păcate, numai bogaţii îşi puteau permite acest lux. Atâta timp cât va fi săracă, va trebui să îndure scene ca aceasta. Dar când va avea bani – ce gând mângâietor! – când va fi bogată, nu va răbda decât ce-i va place, nu-şi va refuza nimic din ceea ce va pofti, nu va fi politicoasă decât cu oamenii pe care-i va găsi simpatici. "Pe ceilalţi", îşi zise ea, "îi voi da pe toţi dracului, cu Rhett Butler în cap."

Plăcerea pe care i-o pricinui acest gând aprinse o scânteie în ochii ei verzi şi-i aduse un surâs pe buze. Rhett surâse la rândul său.

— Eşti încântătoare, Scarlett, exclamă el, mai ales când pregăteşti vreo răutate. Numai spre a-ţi vedea gropiţa asta în obraz, îţi voi cumpăra o duzină de catâri, dacă-ţi doreşte inima.

Uşa de la intrare se deschisese şi vânzătorul îşi făcu apariţia, cu o scobitoare în gură. Scarlett se ridică, îşi strânse şalul şi-şi legă sub bărbie panglicile pălăriei. Hotărârea ei era luată.

— Eşti ocupat azi după-amiază? Poţi să vii cu mine acum?

— unde?

— Aş vrea să mă însoţeşti în trăsură până la gater. I-am făgăduit lui Frank să nu umblu singură cu trăsura dacă ies din oraş.

— La gater pe ploaia asta?

— Da, vreau să cumpăr gaterul acum, înainte să-ţi schimbi părerea.

Rhett izbucni într-un hohot de râs atât de zgomotos, încât vânzătorul tresări în spatele tejghelei şi aruncă o privire mirată acestui domn pe care nu-l cunoştea.

— Uiţi că eşti măritată? Doamna Kennedy nu poate fi văzută plimbându-se în trăsură la ţară cu ticălosul de Butler, pe care oamenii cumsecade nu-l primesc la ei acasă. Nu te mai gândeşti la reputaţia ta?

— Reputaţia mea! Vreau să cumpăr gaterul înainte să-ţi schimbi părerea, sau înainte ca Frank să descopere că eu sunt cumpărătoarea. Hai, Rhett, nu te lăsa rugat. Şi ce dacă plouă? Hai, să ne grăbim.

Gaterul! De câte ori se gândea la el, Frank gemea şi blestema ziua în care îi vorbise de el soţiei sale. Destul de rău că vânduse căpitanului Butler (tocmai lui!) cerceii şi cumpărase gaterul fără să-şi fi întrebat bărbatul, dar ceea ce era mai rău e că înţelegea să-l şi conducă singură. Era îngrozitor! S-ar fi zis că Scarlett n-are încredere nici în el, nici în judecata lui.

La fel ca toţi bărbaţii pe care îi cunoştea, Frank socotea că o femeie trebuie să-şi urmeze orbeşte bărbatul şi să n-aibă nici o părere personală. Plecând de la adevăr, era dispus să recunoască celor mai multe dintre femei dreptul de a face ce le trăsnea prin cap. Femeile sunt nişte fiinţe atât de bizare, încât nu e rău să le satisfaci micile lor capricii. Înzestrat cu un caracter blând şi amabil, nu era în firea lui să refuze ceva unei femei. Ar fi fost încântat să tolereze capriciile unei tovarăşe plăcute, chiar dacă pe urmă ar certa-o respectuos pentru prostia şi extravaganţa ei. Dar ideile pe care Scarlett şi le băgase în cap erau de neconceput.

Gaterul acesta, de pildă! Ce scandalizat fusese când, răspunzând întrebărilor sale, Scarlett îi declarase cu un surâs angelic că avea de gând să-l conducă ea însăşi. "Vreau să fac eu singură negoţ de cherestea." Da, aşa se exprimase. Frank nu va uita niciodată grozăvia acelei clipe. Să facă ea singură negoţ de cherestea! Era de neînchipuit. Nu exista nici o femeie în Atlanta care să facă afaceri. De fapt, Frank nu auzise niciodată despre vreo femeie care să se ocupe cu afaceri. Dacă femeile aveau nenorocirea să fie silite de greutatea vremurilor să câştige ceva bani spre a-şi ajuta familiile, o făceau discret, ca nişte adevărate doamne. Făceau prăjituri ca doamna Merriwether, pictau farfurii, coseau, primeau în pensiune ca doamna Elsing şi Fanny, erau institutoare ca doamna Meade, sau dădeau lecţii de muzică asemenea doamnei Bonnell. Aceste doamne câştigau bani, dar stăteau acasă, aşa cum se cuvine unei femei.

Dar ca o femeie să părăsească adăpostul căminului său, să se aventureze în lumea brutală a bărbaţilor, să concureze cu ei pe teren comercial, să fie expusă jignirilor şi bârfelilor, mai ales când nimic n-o silea şi când avea un bărbat în stare să-i asigure tot ce avea nevoie!

Frank nădăjduise că Scarlett voia numai să-l necăjească sau să-i facă o farsă de prost gust, dar nu întârzie să-şi dea seama că nu era deloc vorba de asta. Scarlett conducea efectiv gaterul. Se trezea înaintea lui, şi pleca cu trăsura în sus pe Stada Piersicului, în afara oraşului, şi adeseori se întorcea mult după ce închidea el prăvălia şi venea la mătuşa Pitty la masă. În fiecare zi făcea drumul lung de câteva mile, cu unchiul Peter drept singur apărător. Bătrânul vizitiu avea misiunea s-o protejeze, misiune pe care o îndeplinea cu multă neplăcere, căci pădurile erau pline de negri eliberaţi şi de golani yankei. Reţinut la prăvălie, Frank nu putea merge la gater cu ea şi, când încercă să protesteze, ea îl puse la punct:

— Dacă nu-l ţin din scurt pe ticălosul de Johnson, va fura cherestea, o va vinde şi va băga banii în buzunar. Când voi găsi omul care-mi trebuie, îl voi lăsa să conducă gaterul în locul meu şi nu voi fi silită să mă duc atât de des. Atunci însă îmi voi petrece timpul în oraş, vânzând cherestea.

Să vândă cherestea! Asta era culmea! Adeseori Scarlett pleca de la gater câte o zi întreagă ducând cherestea clienţilor. În acele ocazii, Frank ar fi vrut să se poată băga în fundul prăvăliei şi să nu vadă pe nimeni.

Şi cum vorbea lumea despre ea! Fără îndoială că vorbea şi despre el şi-i reproşa că o lasă să se poarte într-un fel atât de puţin potrivit pentru o femeie. Era foarte jenat când câte un client îi spunea rezemându-se de tejghea: "Acum câteva minute am văzut-o pe doamna Kennedy la..." Fiecăruia, de altfel, parcă-i făcea plăcere să-l ţină la curent cu deplasările soţiei sale. Toată lumea vorbea de ceea ce se întâmplase pe şantierul noului hotel în construcţie. Scarlett sosise tocmai în clipa când Tommy Wellburn dădea o comandă de lemn de construcţie unui alt negustor. Sărise din trăsurică în faţa zidarilor irlandezi şi-i spusese pe şleau lui Tommy că făcea o afacere proastă. Îi demonstrase că lemnul ei era mai bun şi mai ieftin şi, spre a-şi întări spusele, adunase din memorie o lungă coloană de cifre care-i îngădui să stabilească pe loc un deviz.

Aşadar, nu se mulţumea să se amestece printre lucrătorii aceia străini, dar mai dăduse şi o dovadă a cunoştinţelor ei matematice. Lucrul acesta era inadmisibil pentru o femeie. După ce Tommy îi acceptase devizul şi-i dăduse ei comanda, nici n-avusese măcar tactul să se retragă imediat, discret, ci rămăsese să pălăvrăgească cu contramaistrul irlandezilor, un fel de pitic care avea o reputaţie foarte proastă. Oraşul comentase evenimentul săptămâni întregi.

Colac peste pupăză, Scarlett câştiga foarte mulţi bani cu gaterul şi nici un bărbat nu putea vedea cu ochi buni pe soţia sa reuşind într-un domeniu atât de puţin feminin. Frank era cu atât mai jignit cu cât Scarlett nu-i dădea nici un ban spre a-l ajuta la prăvălie. Folosea aproape tot ce câştiga pentru Tara şi scria nesfârşite scrisori lui Will Benteen, explicându-i amănunţit ce să facă cu sumele pe care i le trimitea. În afară de asta, îl anunţase pe Frank că atunci când Tara va fi complet reparată, avea de gând să dea bani cu împrumut pe ipoteci.

"Dumnezeule!" gemea Frank de câte ori se gândea la asta. "O femeie n-ar trebui nici măcar să ştie ce e o ipotecă."

Pe vremea aceea Scarlett nutrea nenumărate proiecte pe care Frank le socotea mai îndrăzneţe unele ca altele. Spunea chiar că va deschide un restaurant pe locul fostului antrepozit ars de soldaţii lui Sherman. Frank nu era membru al vreunei societăţi de abstinenţă, dar se ridică cu înverşunare împotriva ideii. Să fii proprietarul unui restaurant era aproape tot atât de imoral ca şi când ai face din căminul tău o casă de toleranţă. De ce? Îi venea foarte greu să explice soţiei sale, care se mărginea să răspundă slabelor lui argumente print-un singur cuvânt: "Mofturi!"

— Patronii de restaurante sunt întotdeauna excelenţi chiriaşi, îi declară ea. E părerea unchiului Henry. Plătesc regulat chiriile şi-apoi, ascultă-mă, Frank, pot să construiesc restaurantul dintr-un lot de lemn de proastă calitate de care nu pot scăpa şi, odată construit, aş găsi să-l închiriez cu preţ bun. Cu banii de pe chirie, cu ceea ce scot de la gater şi cu ceea ce mi-ar aduce împrumuturile mele ipotecare, aş putea să mai cumpăr câteva gatere.

— La ce-ţi trebuie alte gatere, fetiţa mea? strigă Frank speriat. Dimpotrivă, dacă ai fi rezonabilă, ar trebui să-l vinzi pe cel pe care-l ai. Munca asta te dă gata şi ştii ce greu îţi vine să obţii un randament bun de la negrii eliberaţi pe care-i foloseşti şi...

— Într-adevăr, negrii eliberaţi nu sunt buni de nimic, încuviinţă Scarlett, trecând peste aluzia lui Frank cu privire la vânzarea gaterului. Domnul Johnson pretinde că nu ştie niciodată dimineaţa dacă va avea o echipă completă. Nu te mai poţi bizui pe negri. Lucreză o zi sau două şi apoi se odihnesc până ce-şi mănâncă salariul. Oricând te poţi aştepta ca întreaga echipă să lase lucrul baltă şi să plece. Cu cât îmi dau mai mult seama de efectele emancipării, cu atât mai mult constat că s-a comis o adevărată crimă. E pur şi simplu distrugerea negrilor. Sunt mii şi mii care stau degeaba, iar cei pe care-i avem la gater sunt atât de leneşi, atât de incapabili, încât mai bine te lipseşti de ei. Dacă mai ai şi nenorocul să-i ocărăşti ori să le dai câte un ghiont, fireşte spre binele lor, îţi vine pe cap Biroul Eliberaţilor.