Margaret Mitchell

— Fetiţa mea, n-ar trebui să-l laşi pe domnul Johnson să-i bată pe aceşti...

— Nu, bineînţeles că nu, replică nerăbdătoare Scarlett. Nu ţi-am spus chiar acum că yankeii m-ar băga la răcoare dacă l-aş lăsa să-şi facă de cap?

— Pariez că în toată viaţa lui, tatăl tău n-a bătut niciodată un negru.

— Ba da, unul singur. un băiat de la grajd care nu-i ţesălase calul după o zi de vânătoare. Dar, Frank, pe vremea aceea era altfel. Cu eliberaţii nu-i acelaşi lucru, şi un bici bun n-ar strica unora dintre ei.

Frank nu era surprins numai de vederile şi de proiectele soţiei sale, ci şi de felul cum se schimbase în cele câteva luni de la nuntă. Scarlett nu mai era mica fiinţă blândă şi fermecătoare pe care o luase de soţie. În scurta perioadă cât îi făcuse curte, crezuse că nu văzuse niciodată femeie mai adorabilă în reacţiile ei faţă de viaţă, mai neştiutoare, mai sfioasă, mai neajutorată. Acum, toate direcţiile ei erau bărbăteşti. Deşi avea obraji trandafirii, gropiţe şi surâdea fermecător, vorbea şi se purta ca un bărbat. Tonul ei era precis şi poruncitor şi era în stare să ia o hotărâre imediat, fără toate micile tergiversări caracteristice femeilor. Ştia ce voia şi, ca un bărbat, o lua pe drumul cel mai scurt spre a-şi ajunge ţinta, nu pe căi lăturalnice şi ascunse cum fac de obicei femeile.

Frank mai întâlnise şi înainte femei autoritare. Ca toate oraşele Sudului, Atlanta avea un contingent serios de femei în vârstă care nu înţelegeau să se lase duse. Nimeni nu putea fi mai despotică decât voinica doamnă Merriwether, mai poruncitoare decât plăpânda doamnă Elsing, mai abilă când era vorba să obţină ce voia decât doamna Whiting, cu tot părul ei alb şi vocea dulce. Dar oricare ar fi fost mijloacele folosite de aceste doamne spre a-şi atinge scopurile, rămâneau totuşi mijloace demne de o femeie. Se plecau respectuos în faţa părerii bărbaţilor, chiar dacă făceau apoi ce le tăia capul. Aveau tactul să pară că se lasă conduse de bărbaţi, şi asta avea multă însemnătate. Dar Scarlett nu se lăsa dusă de nimeni şi-şi conducea atât de bine treburile, la fel ca un bărbat, încât tot oraşul o vorbea de rău.

"Şi", zice Frank, nenorocit, "probabil că mă vorbesc şi pe mine de rău, fiindcă îi dau voie să se poarte în felul acesta."

Şi-apoi, mai era şi acel Butler. Desele lui vizite în casa mătuşii Pitty erau cea mai mare umilinţă. Lui Frank îi fusese întotdeauna antipatic, chiar când făcuse afaceri cu el înainte de război. Blestema adeseori ziua când îl adusese pe Rhett la Doisprezece Stejari şi-l prezentase prietenilor săi. Îl dispreţuia pentru cinismul cu care speculase în timpul războiului şi-l condamna pentru că nu se înrolase. Numai Scarlett ştia de cele opt luni pe care Rhett le petrecuse în rândurile armatei confederate, căci Rhett o rugase cu prefăcută spaimă să nu vorbească niciodată de această "ruşine", oricui ar fi. În sfârşit, Frank îl dispreţuia mai ales pentru că păstrase aurul Confederaţiei, pe când oamenii cinstiţi, ca amiralul Bulloch şi mulţi alţii, care se aflaseră în aceeaşi situaţie, restituiseră mii de dolari tezaurului federal. Însă lui Rhett puţin îi păsa de antipatia lui Frank şi nu-şi rărea vizitele în casa bătrânei domnişoare.

În mod ostentativ, domnişoara Pitty era aceea pe care Rhett venea s-o vadă, şi biata femeie o credea şi se fudulea cu vizitele lui. Dar Frank avea impresia foarte dezagreabilă că nu domnişoara Pitty îl atrăgea. Micul Wade ţinea şi el foarte mult la Rhett, cu toate că se arăta sperios cu cei mai mulţi, şi mergea până acolo încât îl striga "unchiul Rhett", spre marele necaz al lui Frank. El nu putea să uite că Rhett îi făcuse curte lui Scarlett în timpul războiului şi că relaţiile lor fuseseră comentate în oraş. Ce trebuie să spună lumea, acum când Scarlett se remăritase! Nici unul din prietenii lui Frank n-avea cuajul să discute cu el acest subiect, deşi nimeni nu se jena să comenteze în faţa lui felul cum Scarlett conducea gaterul.

Totuşi, Frank nu putea să nu observe că nevastă-sa şi cu el erau din ce în ce mai rar invitaţi la mese sau la petreceri şi că vizitele ce li se făceau erau din ce în ce mai puţine. Scarlett nu-i putea suferi pe cei mai mulţi dintre vecinii lor şi avea prea mult de lucru ca să vadă pe cei la care ţinea, de aceea această rărire a vizitelor n-o supăra deloc. Dimpotrivă, pe Frank îl durea.

Toată viaţa, Frank fusese stăpânit de gândul: "Ce vor zice vecinii?" şi era dezarmat în faţa permanentei indiferenţe pe care o arăta soţia lui pentru respectarea convenienţelor. Avea impresia că toată lumea o critica pe Scarlett şi că-l ţinea de rău pe el fiindcă o lăsa "să-şi piardă feminitatea". Făcea atâtea lucruri pe care un bărbat n-ar fi trebuit să i le îngăduie – dar dacă i se întâmpla să-i spună să înceteze, sau discuta cu ea ori îi făcea reproşuri, o furtună îngrozitoare se abătea asupra lui.

"Dumnezeule!" se gândea el disperat, "se înfurie mai repede şi rămâne mai multă vreme supărată decât oricare dintre femeile pe care le-am cunoscut."

Chiar atunci când toate mergeau bine, era surprinzător să vezi cu câtă repeziciune soţia glumeaţă şi drăgăstoasă care umbla cântând prin casă se putea transforma într-o fiinţă cu totul deosebită. Frank n-avea decât să zică: "Fetiţa mea, în locul tău, eu aş..." şi furtuna se dezlănţuia.

Sprâncenele ei negre se apropiau în unghi drept şi, imediat, Frank începea să tremure de frică. Scarlett avea furii şi accese de turbare ca o pisică sălbatică. În clipele acelea parcă nu-i păsa nici de ce spune, şi nici de răul pe care-l puteau face cuvintele ei. După o astfel de scenă, un nor negru apăsa o vreme asupra casei. Frank pleca devreme la prăvălie şi se întorcea târziu. Pitty se ascundea în odaia ei, ca un iepure în fundul culcuşului. Wade şi cu unchiul Peter se retrăgeau în grajd şi bucătăreasa nu-şi mai părăsea plitele, ferindu-se să cânte prea tare. Numai Mammy îndura cu calm supărările lui Scarlett, căci Mammy era obişnuită de ani de zile cu Gerald O'Hara şi cu furiile lui.

Totuşi, Scarlett ar fi vrut să nu fie irascibilă. Ţinea cu adevărat să-l facă pe Frank fericit. Îi era foarte drag şi îi era recunoscătoare fiindcă salvase Tara, dar Frank o scotea din sărite.

Îi era cu neputinţă să respecte un bărbat care îi permitea să-l domine, iar atitudinea timidă şi şovăielnică pe care o lua faţă de ea sau de alţii atunci când se încurcau lucrurile o supăra cel mai mult. Ar fi putu încă trece cu vederea toate aceste lucruri şi ar fi fost chiar fericită – acum când rezolvase unele chestiuni băneşti – dacă Frank nu i-ar fi întreţinut întruna exasperarea, dovedind în fiecare clipă că habar n-are să facă afaceri şi nevrând s-o lase nici pe ea să fie un bun om de afaceri.

După cum se aştepta, refuzase să treacă la încasarea datoriilor neplătite, până când izbutise să-l silească, şi chiar şi atunci o făcea neconvins şi cerându-şi scuze. Aceasta îi dovedise lui Scarlett că familia Kennedy nu va duce decât o existenţă mediocră, atâta timp cât ea însăşi nu va câştiga banii pe care era hotărâtă să-i aibă. Ştia că Frank se va mulţumi să vegeteze toată viaţa în prăvălioara lui îmbâcsită. Părea că nu înţelege cât de nesigură era situaţia lor, nici cât era de necesar să câştigi bani în aceste vremuri tulburi, când banul era singura garanţie împotriva altor nenorociri.

Înainte de război, când viaţa era uşoară, Frank fusese poate un excelent om de afaceri, dar acum Scarlett găsea că era nesuferit de demodat şi că se încăpăţâna prea mult să aplice metodele vremurilor bune de altădată, atunci când acele vremi nu mai existau. Îi lipsea cu totul spiritul combativ atât de necesar într-o epocă tulbure. Ei bine, fiindcă ea cel puţin era combativă, va acţiona ea, fără să-l mai întrebe pe Frank dacă-i place sau nu. Aveau nevoie de bani şi ea începuse să câştige bine, deşi nu era o treabă uşoară. Tot ce avea Frank de făcut era, după părerea ei, să nu se amestece în planurile ei, care erau pe cale de a da rezultate bune.

Scarlett n-avea experienţă, şi conducerea unui gater nu era lucru uşor. În plus, concurenţa devenise mult mai aprigă, şi când se întorcea seara acasă era în general obosită, preocupată şi prost-dispusă. Dacă Frank tuşea şi îndrăznea să spună: "Fetiţo, eu asta n-aş face-o", sau: "În locul tău, n-aş face aşa", îşi stăpânea cu greu supărarea şi deseori i se întâmpla să nu şi-o stăpânească. De ce găsea întruna să-i reproşeze ceva, el care n-avea măcar energia să se apuce să câştige bani? Şi o cicălea pentru lucruri atât de neînsemnate! Ce importanţă avea în timpuri ca acestea dacă nu se comporta cum îi sta bine unei femei? Mai ales când gaterul aducea bani, de care ea, familia ei şi Tara aveau atâta nevoie, şi chiar şi Frank.

Frank tânjea după odihnă şi linişte. Războiul pe care-l făcuse cu atâta conştiinciozitate îi zdruncinase sănătatea, îi distrusese averea şi-l îmbătrânise. Nu regreta nimic, dar după patru ani de război tot ceea ce cerea vieţii era linişte şi bunătate, chipuri afectuase în jur şi aprobarea prietenilor săi. Îşi dădu curând seama că liniştea căminului trebuia plătită şi că, spre a o avea, trebuia s-o lase pe Scarlett să facă ce-o tăia capul. De aceea, fiindcă era obosit, cumpăra pacea în condiţiile fixate de soţia sa. Câteodată socotea că n-o cumpărase prea scump când, întorcându-se acasă în serile reci, Scarlett îi deschidea surâzând uşa, îi săruta vârful nasului sau al urechii, ori când, în patul lor cald, înainte de a adormi, o simţea rezemându-şi capul de umărul său. Viaţa de familie putea fi atât de plăcută când Scarlett era lăsată să-şi vadă de-ale ei! Totuşi pacea asta nu era decât aparentă, căci sacrificându-şi toate iluziile despre căsătorie, vedea că încheiase un târg în care fusese păcălit.

"O femeie ar trebui să se ocupe mai mult de căminul ei şi de familie în loc să umble hai-hui ca un bărbat", îşi zicea el. "De-ar avea un copil..."

Acest gând îl făcea să surâdă şi rămânea foarte des visând la un copil. Scarlett refuzase categoric să aibă copii, dar copiii aşteaptă rar să fie poftiţi. Frank ştia că multe femei susţin că nu vor să aibă copii, dar n-o spun decât din prostie sau de frică. Dacă Scarlett ar avea un copil, l-ar iubi şi ar sta acasă să se ocupe de el, ca toate celelalte femei. Atunci ar fi silită să vândă gaterul şi necazurile lui ar lua sfârşit. Spre a fi cu totul fericite, toate femeile au nevoie de un copil, şi Frank ştia că Scarlett nu era fericită. Cu toată ignoranţa lui în materie de femei, nu era orb ca să nu-şi dea seama că uneori era nefericită. Din când în când se trezea în mijlocul nopţii şi o surprindea plângând înăbuşit în pernă. Prima oară când se trezise simţind cum tremură patul de suspinele ei, o întrebase pe un ton îngrijorat: "Fetiţo, ce s-a întâmplat?" şi ea îl respinsese cu o exclamaţie supărată: "O, lasă-mă în pace!"

Da, un copil ar face-o fericită şi ar împiedica-o să se gândească la lucruri care n-ar trebui s-o intereseze. Câteodată, Frank ofta şi se gândea că prinsese o pasăre exotică de culoarea focului şi a nestematelor, când i-ar fi convenit tot atât de mult o vrabie. De fapt, chiar mai mult.

Capitolul XXXVII
Era într-o noapte ploioasă şi rece de aprilie, când Tony Fontaine, venind de la Jonesboro pe un cal alb de spumă şi pe jumătate mort de oboseală, bătu la uşa lor, deşteptându-i din somn şi speriindu-i de moarte.

Atunci, pentru a doua oară în patru luni, Scarlett măsură toate consecinţele Reconstrucţiei. Înţelese exact la ce făcuse aluzie Will când spusese: "Necazurile noastre abia încep", şi recunoscu adevărul cuvintelor dureroase rostite de Ashley la Tara, în livada bătută de vânt: "Ce ne aşteaptă pe toţi e mai rău ca războiul, mai rău ca închisoarea, mai rău ca moartea."

Primul ei contact cu Reconstrucţia avusese loc în ziua în care aflase că Jonas Wilkerson putea s-o dea afară din Tara cu ajutorul yankeilor. Dar, de astădată, sosirea lui Tony îi deschise ochii într-un fel mult mai îngrozitor. Era întuneric şi ploua cu găleata. Tony intră şi, câteva minute mai târziu, se pierdea pentru totdeauna în noapte. Dar, în cursul acestui scurt interval, avu timpul să ridice cortina asupra unei noi scene de groază, şi Scarlett simţi că ea nu va mai cădea niciodată.

În noaptea aceea, după ce auzise bătăi în uşă, Scarlett, strângându-şi rochia de casă în jurul trupului, se aplecă asupra scării şi întrezări faţa negricioasă şi încruntată a lui Tony, înainte ca acesta să sufle în lumânarea pe care Frank o ţinea în mână. Coborî în grabă scările spre a merge să-i strângă mâna rece şi umedă şi-l auzi şoptind: "Mă caută... Fug în Texas... calul meu nu mai poate... mor de foame... Ashley mi-a spus că voi... N-aprindeţi lumânarea... Nu deşteptaţi pe negri. Nu veau să vă atrag neplăceri..."

După ce obloanele bucătăriei fură închise şi storurile trase până jos, îngădui în sfârşit să se facă puţină lumină şi începu să-i vorbească lui Frank, în fraze scurte, nervoase, în timp ce Scarlett încerca să-i improvizeze o masă.

N-avea palton şi era ud până la piele. N-avea nici pălărie, şi părul lui negru stătea lipit pe capul îngust. Totuşi, în ochii vioi, ochii băieţilor Fontaine, lucea o mică flacără veselă, care în noaptea aceea o făcu să se înfioare. Scarlett îl privea cum înghiţea cu sorbituri lungi whisky-ul pe care i-l adusese şi mulţumi Cerului că mătuşa Pitty sforăia liniştită în camera ei. Desigur că ar fi leşinat în faţa acestei arătări.

— O bestie de scallawag mai puţin, zise el întinzând paharul ca să-i fie umplut din nou. Am riscat şi, ca să-mi scap pielea, trebuie s-o şterg repede. Nu-i nimic, frate! Am să încerc să ajung în Texas şi să mă fac uitat. Ashley era la Jonesboro cu mine şi m-a sfătuit să vin la voi. Încearcă să-mi faci rost de un cal şi de nişte bani, Frank. Calul meu e mort de oboseală. Am gonit nebuneşte şi, ca un dobitoc, am plecat de-acasă fără manta, fără pălărie şi fără un ban. Nu-i vorbă, nici nu prea aveam ce lua de acasă.

Râse şi muşcă lacom dintr-o bucată de turtă de mălai, înghiţind din mâncarea sleită de gulii.

— Poţi să iei calul meu, zise Frank, calm. Am zece dolari la mine, dar dacă poţi să aştepţi până mâine dimineaţă...

— Să fiu al dracului dacă pot să aştept! declară Tony categoric, dar fără să-şi piardă buna dispoziţie. Cred că sunt pe urmele mele, n-am un avans prea mare. Fără Ashley, care m-a luat de ceafă şi m-a făcut s-o şterg călare, aş fi rămas pe loc ca un tâmpit, şi la ora asta m-aş legăna probabil la capătul unei frânghii. Bun băiat, Ashley!

Aşadar, Ashley era amestecat în această înfricoşătoare încurcătură! Lui Scarlett îi stătu inima-n loc. Duse mâna la piept. Nu cumva puseseră yankeii mâna pe Ashley? De ce nu cerea Frank explicaţii? De ce privea lucrurile cu atâta sânge rece, ca şi când ar fi ceva normal?

— Ce... cine... se bâlbâi ea.

— Fostul vostru administrator... blestematul ăla de Jonas Wilkerson.

— L-ai... omort?

— Ce Dumnezeu, Scarlett O'Hara! exclamă Tony arţăgos. N-ai fi vrând totuşi să mă mulţumesc să zgârii doar pe cineva cu cuţitul, când mi-am pus în gând să lichidez socotelile cu el. Nu! L-am ciopârţit în bucăţi!

— Bine ai făcut, zise Frank. Nu mi-a plăcut niciodată individul ăla.

Scarlett îşi privi bărbatul. Nu mai era sfiosul şi fricosul Frank pe care-l cunoştea, care se trăgea tot timpul de barbă şi o lăsa să-l terorizeze. Era în el ceva tare şi hotărât şi nu părea dispus să se încurce în cuvinte de prisos. Era un bărbat. Tony era un bărbat şi el, şi în această împrejurare în care intervenea violenţa, o femeie n-avea ce să caute.

— Dar Ashley... Oare...

— Nu. Voia el să-l omoare, dar i-am spus că asta-mi revine de drept, fiindcă Sally e cumnata mea. A sfârşit prin a fi de părerea mea. A mers cu mine până la Jonesboro, spre a fi acolo dacă Wilkerson m-ar fi doborât. Nu cred ca Ashley să aibă neplăceri. Sper că nu... N-ai puţină dulceaţă ca să pun pe turta asta? Şi nu poţi să-mi dai ceva să iau cu mine?

— O să am o criză de nervi dacă nu-mi povesteşti tot.

— Aşteaptă să plec mai întâi, şi pe urmă n-ai decât, dacă ai chef. Îţi voi povesti tot, în timp ce Frank va înşeua calul. Bestia de Wilkerson a făcut şi aşa destul rău. Ştii cum a procedat când a fost vorba să plăteşti impozitele, şi asta nu-i decât una din ticăloşiile sale. Dar ceea ce era mai rău era modul cum îi aţâţa pe negri. Dacă cineva mi-ar fi spus că într-o zi îi voi urî pe negri, nu l-aş fi crezut niciodată! Lua-le-ar dracu sufletele lor negre! Iau drept literă de evanghelie tot ce le spun canaliile astea şi uită tot ce-am făcut pentru ei. Acum yankeii spun că au să le dea drept de vot şi nouă o să ni-l refuze. În comitat numai câţiva democraţi nu sunt şterşi de pe listele electorale, acum când yankeii au înlăturat pe toţi cei care au luptat în rândurile armatei confederate. Dacă-i lasă să voteze pe negri, s-a zis cu noi! Totuşi, ăsta-i statul nostru, ce naiba! Nu aparţine yankeilor! E inadmisibil! Trebuie să facem ceva, chiar de-ar trebui să începem un nou război. În curând vom avea judecători negri, legislatori negri...

— Repede... te rog! Ce-ai făcut?

— Mai dă-mi încă o bucăţică de turtă. Ei bine, începuse să umble zvonul că Wilkerson merge cam prea departe cu principiile lui de egalitate. Ce vrei, îşi petrecea ore întregi pălăvrăgind cu tonţii de negri. Pe scurt, a avut îndrăzneala să pretindă că negrii au aceleaşi drepturi ca şi albii când... când e vorba de femeile albe.

— O, Tony, nu!

— Ba da! Ce te uiţi aşa uluită? Dar, ce naiba, trebuie să fi auzit de asta! Yankeii au spus-o şi negrilor din Atlanta.

— Eu... eu n-am ştiut!

— Atunci, probabil că Frank n-a vrut să-ţi spună. În orice caz, în urma acestui fapt, am hotărât să mergem să-i facem o mică vizită noaptea domnului Wilkerson şi să ne ocupăm de el. Dar înainte de a putea traduce proiectul nostru în viaţă... Îţi aminteşti de găliganul ăla mare, negru, Eustis, fostul nostru logofăt?

— Da.

— Ei bine, chiar azi a intrat în bucătărie în timp ce Sally gătea... şi nu ştiu ce i-a spus. De altfel, cred că nu voi şti niciodată. Oricum, i-a spus ceva şi am auzit-o pe Sally scoţând un ţipăt. M-am repezit în bucătărie şi l-am văzut pe Eustis beat ca un porc... scuză-mă, Scarlett, mi-a scăpat...

— Mai departe?

— L-am doborât cu un foc, şi imediat a intrat mama să vadă ce-i cu Sally, şi atunci am sărit în şa şi am pornit-o spre Jonesboro în căutarea lui Wilkerson. El era vinovatul. Fără el, nenorocitul acela de negru nu s-ar fi gândit niciodată la aşa ceva. Înspre Tara l-am întâlnit pe Ashley. Fireşte, a venit cu mine. Mi-a spus că, după cele ce voise să facă Wilkerson la Tara, voia să lichideze el însuşi această poveste. I-am răspuns că mă priveşte, fiindcă Sally era soţia fratelui meu mort în război şi am discutat tot lungul drumului. Când am ajuns în oraş, mă crezi, Scarlett, mi-am dat seama că nu-mi luasem pistolul. Îl lăsasem în grajd. Eram atât de furios, încât l-am uitat.

Se opri şi muşcă cu poftă din bucata de turtă. Scarlett se înfioră. Furiile ucigaşe ale Fontaine-ilor deveniseră legendare în comitat cu mult înaintea acestor întâmplări.

— Am fost deci silit să-i dau o lovitură de cuţit. L-am găsit la bar. L-am înghesuit într-un colţ, în timp ce Ashley îi ţinea pe ceilalţi la respect şi, înainte de a-l ucide, am avut vreme să-i explic de ce voiam să-l curăţ. A fost gata înainte să-mi dau seama, declară Tony cu un aer gânditor. După asta nu-mi mai aduc aminte mare lucru, afară numai că Ashley m-a suit pe cal şi mi-a spus să vin la voi. Ashley e nepreţuit în cazuri de-astea. Îşi păstrează sângele rece.

Frank reveni cu paltonul său pe braţ şi i-l întinse lui Tony. Era singura lui haină groasă, dar Scarlett nu protestă. Sensul acestei întâmplări, care îi privea numai pe bărbaţi, părea că o depăşeşte.

— Dar, Tony... au nevoie de tine acasă. Sigur că dacă te-ai întoarce şi ai explica...

— Frank, te-ai însurat cu o proastă! spuse Tony, cu o strâmbătură, în timp ce-şi punea mantaua. Îşi închipuie că yankeii vor recompensa un om fiindcă a apărat o femeie din familia lui de asalturile unui negru. În loc de recompensă, curtea marţială şi un frumos capăt de ştreang. Sărută-mă, Scarlett. Frank nu se va supăra. Şi... poate că n-o să vă mai revăd niciodată. Texasul e departe. Să spuneţi alor mei că sunt în siguranţă.

Scarlett îl lăsă pe Tony să o sărute. Cei doi bărbaţi ieşiră şi rămaseră un moment de vorbă pe veranda din spate. Apoi se auzi un cal pornind în galop. Tony plecase. Scarlett crăpă uşa şi-l zări pe Frank ducând un cal obosit la grajd. Închise uşa şi se aşeză, cu genunchii tremurând.

Acum ştia ce înseamnă Reconstrucţia, o ştia tot atât de bine ca şi când casa ar fi fost înconjurată de o bandă de sălbatici pe jumătate goi. O mulţime de amintiri îi reveneau. Îşi amintea o mulţime de lucruri pe care abia le observase în ultimul timp, conversaţii pe care le auzise dar pe care nu le urmărise, discuţii ale bărbaţilor oprite brusc la sosirea ei, mici incidente cărora nu le acordase nici o importanţă pe atunci, avertismentele pe care Frank i le repeta degeaba spre a o pune în gardă împotriva primejdiilor de a merge la gater numai cu bătrânul Peter. Acum toate aceste amintiri formau o singură imagine oribilă.

Negrii făceau ce voiau, sub protecţia baionetelor yankee. Putea fi omorâtă, violată, şi probabil că nimeni nu va pedepsi pe vinovat. Şi oricine ar căuta s-o răzbune ar fi spânzurat de yankei, fără a fi măcar judecat. Ofiţerii yankei, care habar n-aveau de legi, se sinchiseau cu atât mai puţin de circumstanţele crimei; şi nici unul din ei nu se va jena să lege o frânghie de gâtul unui sudist, fără nici un proces.

"Ce putem face?" se gândi ea frângându-şi mâinile de disperare. "Ce putem face cu diavolii ăştia care n-ar ezita să spânzure un băiat bun ca Tony Fontaine, fiindcă a apărat o femeie din familia lui împotriva unui negru beat şi a unei canalii de scallawag?" "E inadmisibil!" strigase Tony, şi avea dreptate. Dar ce puteau face sudiştii, reduşi la neputinţă, decât să-şi plece spinarea? Scarlett începu să tremure de frică şi, pentru prima oară în viaţă, înţelese că oamenii şi evenimentele existau în afară de ea şi că Scarlett O'Hara nu era singura fiinţă care conta. În tot Sudul erau mii de femei ca ea, mii de femei înfricoşate şi fără apărare. Erau şi mii de bărbaţi care, după ce depuseseră armele la Appomattox, le reluaseră şi erau gata să-şi rişte în fiece clipă viaţa spre a apăra aceste femei.

Surprinsese pe chipul lui Tony ceva care se reflectase şi pe chipul lui Frank, o expresie pe care o observase şi pe faţa altor bărbaţi din Atlanta, dar pe care nu-şi dăduse osteneala s-o analizeze. Era o expresie diferită de aceea morocănoasă şi adânc descurajată pe care o văzuse la bărbaţii ce se întorceau la casele lor după capitulare. Bărbaţii aceia nu se gândeau atunci decât să-şi regăsească căminurile; acum, însă, aveau din nou un scop, ieşeau din toropeală, vechea flacără se aprindea din nou. Calmi şi hotărâţi, gândeau ca Tony: "Este inadmisibil!"

Scarlett văzuse destui din aceşti bărbaţi ai Sudului, amabili dar primejdioşi înainte de război, curajoşi şi aspri în ultimele zile ale disperatei bătălii. Totuşi, pe faţa acestor doi bărbaţi, în privirile pe care le schimbaseră la lumina tremurătoare a lumânării, era ceva deosebit, ceva care o reconfortase şi o înspăimântase în acelaşi timp: o furie ce nu se putea traduce prin cuvinte, o voinţă pe care nimic n-o putea clinti.

Pentru prima oară simţi că o leagă ceva de oamenii care o înconjurau, simţi că împărtăşeşte temerile, amărăciunile lor; că are aceeaşi voinţă! Nu, era inadmisibil! Sudul era prea frumos spre a fi lăsat să dispară fără luptă, spre a fi strivit de cizma yankeilor. Sudul era o patrie prea iubită ca să fie dată pradă unor negri ignoranţi, îmbătaţi de whisky şi de libertate.

Gândindu-se la venirea bruscă a lui Tony, la plecarea lui precipitată, Scarlett se simţi legată de el. Îşi reaminti cum fugise tatăl ei din Irlanda, noaptea, în urma unui omor pe care nici el, nici familia lui nu-l considerau ca atare. Sângele fierbinte al lui Gerald curgea în vinele ei. Îşi reaminti bucuria pe care o resimţise omorând pe dezertorul yankeu. Acelaşi sânge fierbinte curgea în vinele tuturor acestor bărbaţi a căror aparenţă curtenitoare ascundea violenţa gata să izbucnească. Toţi aceşti bărbaţi, toţi cei pe care-i cunoştea, se asemănau, chiar Ashley cel visător, chiar Frank care tremura pentru orice fleac – toţi erau violenţi şi gata să ucidă dacă se ivea nevoia. Până şi Rhett, deşi o canalie neruşinată, doborâse totuşi un negru fiindcă "insultase o femeie".